ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1880/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 2 aprilie 2009, sub nr. 13754/3/2009 reclamanta F.Î. "A.C.", în temeiul dispozițiilor art. 1420, art. 1421, art. 1422 alin. (2), art. 1439 alin. (2), art. 1084 și art. 1085 C. civ., a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere din 31 ianuarie 2003 și a actelor adiționale nr. a, b, c, d, e anexe la acesta, obligarea pârâtei la plata sumei de 753.084,00 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației asumate prin contractul de închiriere, constând în paguba efectiv suferită de 173.084 RON și în beneficiul nerealizat în sumă de 580.000 RON și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată și cerere reconvențională, prin care, în temeiul art. 969 - 970 și art. 1410 - 1453 C. civ. și art. 111 și art. 119 - 120 C. proc. civ., a solicitat constatarea rezoluțiunii contractului de închiriere din 31 martie 2003 din vina exclusivă a reclamantei, începând cu data de 1 octombrie 2008 și obligarea acesteia la plata sumei de 96.000 RON reprezentând contravaloarea chiriei calculate începând cu data rezoluțiunii contractului, respectiv de la 1 octombrie 2008 și până la data încetării de drept al contractului, respectiv 31 decembrie 2009. Reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 9642/3/2009, reclamanta E.SA, în temeiul dispozițiilor art. 969 - 970 și art. 1410 - 1453 C. civ., a chemat în judecată pe pârâta F.Î. "A.C." solicitând constatarea rezilierii contractului de închiriere din 31 martie 2003 începând cu data de 1 octombrie 2008 și obligarea pârâtei la evacuarea spațiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere din 31 martie 2003. Prin Sentința comercială nr. 6754 din 30 aprilie 2009, tribunalul a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 3 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 sub nr. 11746/301/2009, iar prin încheierea din 25 iunie 2010 s-a dispus înaintarea dosarului către Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în vederea soluționării excepției de litispendență, respectiv a cererii de conexare la Dosarul nr. 13754/3/2009. Prin încheierea din 24 noiembrie 2010, tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. 11746/301/2009 la Dosarul nr. 13754/3/2009, iar la termenul din 30 septembrie 2009, pârâta a renunțat la cererea reconvențională. Prin Sentința comercială nr. 9683 din 6 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 13754/3/2009 a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta F.Î.

"A.C." în contradictoriu cu pârâta SC E. SA; s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 31 ianuarie 2003, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei 673.055 RON cu titlu de daune; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea conexă formulată de pârâta SC E. SA; a fost obligată pârâta la plata sumei de 28.617,55 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, în esență, că pârâta este în culpă în ceea ce privește îndeplinirea propriilor obligații contractuale de asigurate a folosinței spațiului în condiții care să corespundă scopului urmărit de reclamantă la încheierea contractului, culpă gravă de natură să facă imposibilă continuarea contractului, fapt pentru care a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile pentru a dispune rezoluțiunea contractului de închiriere din culpa pârâtei.

Cererea în daune formulată de reclamantă a fost apreciată parțial întemeiată, instanța reținând ca fiind dovedite condițiile răspunderii civile contractuale, în sarcina pârâtei, fapta ilicită a acesteia constând în încălcarea obligației contractuale de a asigura reclamantei pe toată durata contractului, folosința spațiului închiriat în scopul prevăzut în contract, faptă ce a cauzat reclamantei un prejudiciu constând în contravaloarea taxelor școlare pentru anul școlar 2008 - 2009, de care ar fi beneficiat dacă pârâta și-ar fi respectat respectiva obligație.

În același sens a reținut că, din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, a rezultat cuantumul taxelor de înscriere pentru anul școlar 2008 - 2009 ca fiind în sumă de 7.125 RON, iar cuantumul taxelor școlare de 665.930 RON, astfel încât prejudiciul reclamantei a fost stabilit la suma de 673.055 RON, instanța obligând pârâta în favoarea reclamantei la plata acestei sume în baza art. 1082 C. civ. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de investiții solicitate de reclamantă, s-a reținut că aceasta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute în contract pentru atragerea răspunderii pârâtei în cazul neamortizării investițiilor, deși sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C. civ.

și 129 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la cererea conexă privind constatarea rezoluțiunii contractului formulată de pârâtă, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată motivat de faptul că doar partea care și-a executat sau care se declară gata să-și execute obligațiile asumate poate invoca rezilierea contractului, situații în care nu se află pârâta, hotărârile obținute de aceasta în proceduri ce nu permit cercetarea fondului și stabilirea întinderii și executării obligațiilor, nefiind de natură să conducă la o altă concluzie. În ceea ce privește petitul în evacuarea reclamantei locatare, tribunalul a reținut că aceasta a părăsit deja spațiul închiriat, împrejurare rezultând fără echivoc din probele administrate, chiar dacă între părți nu s-a întocmit un proces-verbal de predare-primire a spațiului, astfel încât a respins cererea pârâtei de evacuare a reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC E. SA solicitând schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii introductive și admiterii cererii conexe privind rezilierea contractului și obligarea reclamantei la evacuarea spațiului obiect al închirierii. Prin Decizia civilă nr. 143 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC E. SA București împotriva Sentinței comerciale nr. 9683 din 6 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 13754/3/2009, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 673.055 RON cu titlu de daune către reclamantă, a menținut restul dispozițiilor și a obligat întimata-reclamantă la plata sumei de 5.120 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

Pentru a dispune astfel, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat cu titlu de daune contravaloarea taxelor de înscriere și de școlarizare aferente anului școlar 2008 - 2009 pentru cei 58 de elevi înscriși, taxe a căror valoare a fost determinată prin raportul de expertiză tehnică ca fiind în sumă de 673.055 RON și care a fost contestată de pârâtă sub aspectul faptului că nu reprezintă integral prejudiciul cauzat, neconstituind exclusiv profitul reclamantei, sumele încasate cu acest titlu fiind afectate și altor cheltuieli, respectiv: cheltuieli pentru chirie, pentru utilități, cheltuieli cu salariile cadrelor didactice și personalului auxiliar.

În raport de această constatare, apreciind prejudiciul ca nedovedit, curtea a admis apelul și a schimbat sentința atacată în sensul că a respins pretențiile reclamantei privind acordarea de daune reprezentând contravaloarea taxelor de înscriere și de școlarizare aferente anului școlar 2008 - 2009. Împotriva Deciziei civile nr. 143 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamanta F.Î. "A.C." București, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe ca justă și temeinică.

În dezvoltarea criticilor formulate subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., reclamanta a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși reține în considerente culpa gravă a pârâtei în neexecutarea obligațiilor contractuale asumate, incidența dispozițiilor art. 1082 C. civ. și existența unui raport de expertiză tehnică contabilă care a stabilit și cuantificat prejudiciul ce i-a fost produs, concluzionează în sensul respingerii cererii în despăgubiri.

Circumscris aceluiași caz de nelegalitate, pârâta a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiilor dreptului la apărare și rolului activ al instanței în aflarea adevărului în cauza, prin aceea că, deși a formulat cerere de probatorii în fața instanței de apel, respinsă de aceasta pentru motivul suficienței probatoriilor administrate în fața primei instanțe, ulterior a respins pretențiile sale privind acordarea de daune, apreciind prejudiciul ca fiind nedovedit. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1082 și art. 1084 C. civ.

raportate la art. 10 din contractul de închiriere nr. a/2003, referindu-se exclusiv la profitul nerealizat, deși clauza convenită de părți a inclus pentru situația întreruperii activității, obligarea părții în culpă la plata profitului pierdut "și a altor daune care reies din acest fapt". Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. și vor fi admise în considerarea următoarelor argumente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Motivarea străină de natura pricinii se regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanță în considerentele acesteia nu au legătura cu soluția și nu sunt de natură să o susțină, Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie că cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia, Constituie motiv de casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei. În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta cuprinde sumar argumentele în sprijinul soluției pronunțate și că acestea sunt și contradictorii, încadrându-se astfel, prima și a doua dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca, hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

Or, hotărârea judecătorească nu este un act discreționar, ci rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate în scopul aflării adevărului și justei soluționări a cauzei. În plus, motivarea hotărârii judecătorești justifică echitatea procesului pe de o parte, prin dreptul părților de a fi convinse că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de acestea și, pe de altă parte, prin dreptul părților de a cunoaște oportunitatea promovării căii de atac. Hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc.

civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac. Echivocul asupra cuantumului pretențiilor la care este îndreptățită reclamanta, ce constituie unul dintre petitele deduse judecății, soluționat în sensul respingerii, în contextul în care instanța de control confirmă culpa pârâtei în derularea raporturilor contractuale este apreciat de Înalta Curte, ca fiind de natură să impună conform art. 312 alin. (2) teza ultimă C. proc.

civ., casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea lămurii situației de fapt prin completarea probatoriilor administrate în cauză, cu respectarea limitelor învestirii, dar și a principiului rolului activ al instanței, atât în sensul culpei în raport de care urmează a se analiza în ce măsură expertiza prin care s-a stabilit că imobilul se încadrează în clasa I de risc poate constitui un eventual caz exonerator de răspundere, cât și în sensul stabilirii prejudiciului efectiv cauzat și a beneficiului nerealizat de către reclamantă, urmând a se administra o expertiză tehnică contabilă care vizează verificarea evidențelor ambelor părți contractante în ceea ce privește derularea raporturilor contractuale.

Așa fiind, se constată că, instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente, în materia obligațiilor și a contractului de închiriere, atrăgând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F.Î. "A.C." București împotriva Deciziei civile nr. 143 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta F.Î. "A.C." București împotriva Deciziei civile nr. 143 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2013. Procesat de GGC - AS