ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 380/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la Tribunalul București sub nr. 12164, la data de 2

noiembrie 2004, reclamanta A.F.I. a solicitat instanței de judecată ca, în

contradictoriu cu pârâta SC A. SA, să pronunțe o hotărâre prin care să dispună

obligarea acesteia la plata sumei de 1.682.591.300 lei RON, reprezentând majorări

de întârziere/penalități la plata chiriei pentru perioada octombrie 2001 –

august 2003.

Tribunalul București, prin

sentința nr. 1146 din 10 martie 2005, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Curtea de Apel București,

prin decizia nr. 113 din 5 martie 2007, a respins apelul formulat de reclamanta

A.F.I., ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de apel a reținut, în esență, că prin contractul de închiriere nr. 5047 din 1

aprilie 1973, chiriașul are obligația achitării unei chirii lunare, calculată

conform prevederilor legale și fișei de calcul, nefiind prevăzută nici o clauză

penală care să oblige pe acesta și la plata de majorări de întârziere.

Împotriva evocatei decizii a

formulat recurs reclamanta A.F.I. invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a arătat în

dezvoltarea motivului de recurs că, între părți a fost încheiat

contractul de închiriere nr.

5047 din 1 aprilie 1973, în temeiul Legii nr. 5/1973 și potrivit normelor de

aplicare aprobate prin H.C.M. nr. 860/1973 abrogat prin H.G. nr. 233/2004,

precum și în baza O.G. nr. 39/2003 pentru perioada de după abrogarea menționatului

H.C.M.

Recurenta a mai arătat că

legea părților, contractul, în materia creanțelor bugetare, se completează cu

normele legale imperative acolo unde contractul nu prevede anumite clauze, așa

încât, în speță, erau aplicabile dispozițiile art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973

care stipulau că neplata în termen a chiriei datorate organizațiilor socialiste

pentru suprafețele care servesc drept locuințe sau cu altă destinație atrage o

majorare de 0,5 % asupra chiriei datorate, pentru fiecare zi de întârziere,

începând cu prima zi lucrătoare următoare aceleia când suma a devenit

exigibilă, fără ca majorarea să poată depăși totalul chiriei restante și, de

asemenea, dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 11/1996 care prevăd că orice

obligație bugetară neachitată la scadență generează plata unor majorări

calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei

datorate.

Recursul reclamantei este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Contractul de închiriere nr.

5047 din 1 aprilie 1973 constituie izvorul raporturilor juridice dintre părțile

litigante din prezenta speță.

Obiectul litigiului de față

constă în pretinsele majorări de întârziere/penalități de întârziere a căror plată

incumbă în sarcina chiriașului ce nu și-a executat la termenul scadent

obligația principală de plată a chiriei.

Ori, prin contractul de

închiriere încheiat, părțile au convenit asupra chiriei lunare și modalității

de plată a acesteia, fără însă a prevedea vreo clauză penală care să

reglementeze situația în care chiriașul și-ar îndeplini obligația principală de

plată a chiriei cu întârziere. Prin clauza penală, în general, părțile contractante

urmăresc să determine anticipat întinderea daunelor, interese ce urmează a fi

plătite de debitor în caz de neexecutare, executare defectuoasă ori cu

întârziere a prestației la care s-a îndatorat. Lipsa clauzei penale în

contractul încheiat atrage exonerarea de răspundere a debitorului pentru

executarea cu întârziere a plății prețului chiriei, în speța de față, susținere

care, de altfel, nici nu a fost probată de către creditoarea – reclamantă, pe

parcursul judecății, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Însuși Codul civil în cap. VI

„Despre deosebitele specii de obligații”, reglementează, prin distincție,

obligațiile cu clauză penală, în secțiunea VI, definind clauza și arătând

consecințele stipulării acesteia în contractele încheiate între părți.

Totodată, este de observat

că, obiectul litigiului de față prin raportare la O.G. nr. 11/1996, act

normativ pe care recurenta își întemeiază pretențiile deduse judecății, intră

sub incidența legii fiscale, numai Codul fiscal reglementând situația în care

un debitor poate fi ținut atât la plata majorărilor de întârziere, cât și a

penalităților pentru neplata la termen, calculul efectuat de recurenta,

reclamantă a acestora fiind efectuat în aplicarea legii fiscale.

Așadar, cum examinarea

soluției date în apel atestă legalitatea acesteia și în considerarea

argumentației ce precede, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza 2 C. proc. civ., să respingă recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 113 din 5 martie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

6

februarie 2008.