ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 380/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București sub nr. 12164, la data de 2 noiembrie 2004, reclamanta A.F.I. a solicitat instanței de judecată ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.682.591.300 lei RON, reprezentând majorări de întârziere/penalități la plata chiriei pentru perioada octombrie 2001 – august 2003. Tribunalul București, prin sentința nr. 1146 din 10 martie 2005, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 113 din 5 martie 2007, a respins apelul formulat de reclamanta A.F.I., ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin contractul de închiriere nr. 5047 din 1 aprilie 1973, chiriașul are obligația achitării unei chirii lunare, calculată conform prevederilor legale și fișei de calcul, nefiind prevăzută nici o clauză penală care să oblige pe acesta și la plata de majorări de întârziere. Împotriva evocatei decizii a formulat recurs reclamanta A.F.I. invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a arătat în dezvoltarea motivului de recurs că, între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. 5047 din 1 aprilie 1973, în temeiul Legii nr. 5/1973 și potrivit normelor de aplicare aprobate prin H.C.M. nr. 860/1973 abrogat prin H.G.

nr. 233/2004, precum și în baza O.G. nr. 39/2003 pentru perioada de după abrogarea menționatului H.C.M. Recurenta a mai arătat că legea părților, contractul, în materia creanțelor bugetare, se completează cu normele legale imperative acolo unde contractul nu prevede anumite clauze, așa încât, în speță, erau aplicabile dispozițiile art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973 care stipulau că neplata în termen a chiriei datorate organizațiilor socialiste pentru suprafețele care servesc drept locuințe sau cu altă destinație atrage o majorare de 0,5 % asupra chiriei datorate, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare următoare aceleia când suma a devenit exigibilă, fără ca majorarea să poată depăși totalul chiriei restante și, de asemenea, dispozițiile art. 13 din O.G.

nr. 11/1996 care prevăd că orice obligație bugetară neachitată la scadență generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate. Recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Contractul de închiriere nr. 5047 din 1 aprilie 1973 constituie izvorul raporturilor juridice dintre părțile litigante din prezenta speță. Obiectul litigiului de față constă în pretinsele majorări de întârziere/penalități de întârziere a căror plată incumbă în sarcina chiriașului ce nu și-a executat la termenul scadent obligația principală de plată a chiriei. Ori, prin contractul de închiriere încheiat, părțile au convenit asupra chiriei lunare și modalității de plată a acesteia, fără însă a prevedea vreo clauză penală care să reglementeze situația în care chiriașul și-ar îndeplini obligația principală de plată a chiriei cu întârziere.

Prin clauza penală, în general, părțile contractante urmăresc să determine anticipat întinderea daunelor, interese ce urmează a fi plătite de debitor în caz de neexecutare, executare defectuoasă ori cu întârziere a prestației la care s-a îndatorat. Lipsa clauzei penale în contractul încheiat atrage exonerarea de răspundere a debitorului pentru executarea cu întârziere a plății prețului chiriei, în speța de față, susținere care, de altfel, nici nu a fost probată de către creditoarea – reclamantă, pe parcursul judecății, cum în mod corect a reținut instanța de apel. Însuși Codul civil în cap. VI „Despre deosebitele specii de obligații”, reglementează, prin distincție, obligațiile cu clauză penală, în secțiunea VI, definind clauza și arătând consecințele stipulării acesteia în contractele încheiate între părți.

Totodată, este de observat că, obiectul litigiului de față prin raportare la O.G. nr. 11/1996, act normativ pe care recurenta își întemeiază pretențiile deduse judecății, intră sub incidența legii fiscale, numai Codul fiscal reglementând situația în care un debitor poate fi ținut atât la plata majorărilor de întârziere, cât și a penalităților pentru neplata la termen, calculul efectuat de recurenta, reclamantă a acestora fiind efectuat în aplicarea legii fiscale. Așadar, cum examinarea soluției date în apel atestă legalitatea acesteia și în considerarea argumentației ce precede, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., să respingă recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 113 din 5 martie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2008.