ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 851/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 851/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

2404 din data de 23 mai 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. (denumită în

continuare C.G.M.B. – A.F.I.), în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA BUCUREȘTI,

pe care a  obligat-o la plata sumei de 7.342.677 lei reprezentând chirie și

1.395.108 lei TVA aferent.

Prin aceeași sentință

tribunalul a respins capătul de cerere privind plata de către pârâta a

majorărilor de întârziere pretinse și a luat act de renunțarea reclamantei la

cererea de reziliere a contractului de închiriere nr. 70309/1982 convenit de

părți.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a stabilit din probele administrate, sub aspectul situației de fapt

că între predecesoarele părților s-a încheiat în anul 1982 un contract de

închiriere pentru spațiul cu altă destinație situat în București, pe o durată

de 5 ani, termenul fiind prelungit, ca efect al tacitei relocațiuni până în

noiembrie 2000. Că pentru perioada iunie 2000 – 15 noiembrie 2000 pârâta nu a achitat

chiria datorată de 7.342.677 lei precum și TVA-ul aferent de 1.395.108 lei.

Referitor la majorările

pretinse de reclamantă, prima instanță reține că prevederile H.C.M. nr. 860/1977,

pe care aceasta le invocă în susținerea cererii nu sunt aplicabile în speță,

actul normativ, elaborat în 1973 s-a aplicat exclusiv organizațiilor socialiste.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 126

pronunțată la 13 martie 2006.

Răspunzând criticilor

formulate prin cererea de apel, instanța de control judiciar constată că

părțile nu au convenit în cuprinsul contractului de închiriere asupra

penalităților de întârziere și nici nu s-au referit la H.C.M. nr. 860/1973

pentru ca dispozițiile acesteia să poată supraviețui abrogării prin acceptarea

de către părți a majorărilor de întârziere.

Referitor la calificarea

veniturilor obținute din chirie de către reclamanta, ca venituri bugetare cu

consecința aplicării O.G. nr. 92/2003, Curtea reține că, în speță veniturile

își au izvorul dintr-un contract comercial și nu dintr-un raport juridic de

drept financiar care să impună aplicarea O.G. nr. 92/2003.

În contra acestei decizii,

reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea

deciziei, admiterea apelului și pe fondul cauzei schimbarea în parte a

sentinței tribunalului în sensul obligării pârâtei și la plata sumelor

solicitate cu titlu de majorări de întârziere plus TVA = 116.053.207 lei.

Recurenta a invocat motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că

instanțele au încălcat legea, sub următoarele aspecte:

- majorările de întârziere

ca urmare a neplății la termen a chiriei, sunt datorate conform H.C.M. nr. 860/1973

coroborate cu actele normative referitoare la colectarea creanțelor bugetare O.G.

nr. 11/1996, O.G. nr. 61/2002, O.G. nr. 39/2003 și O.G. nr. 92/2003, sumele

provenite din chirii constituindu-se venituri la bugetul local;

- majorările de întârziere

aplicate ca urmare a neplății TVA-ului se datorează conform O.G. nr. 92/2003

privind codul de procedură fiscală și H.G. nr. 1513/2002.

Examinând decizia atacată în

contextul criticilor formulate și având în vedere lucrările din dosar, Înalta

Curte constatâ că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

convențional cuantum daunelor interese moratorii în contractul de închiriere și

prin urmare recurenta, fără temei legal solicită aceste penalități făcând trimitere

la a H.C.M. din 1973, abrogată, așa cum în mod just au reținut instanțele.

raporturi contractuale de natură comercială fundamentate legal pe dispozițiile

codului civil privitoare la locațiune și dispozițiile speciale, derogatorii în

materie comercială.

publică, de interes local, se supune prevederilor O.G. nr. 92/2003 în ce

privește administrarea contabilizarea și utilizarea veniturilor rezultate din

raporturile juridice contractuale dar, aceste dispoziții nu se aplică și

partenerilor din contractele comerciale încheiate, sub aspectul cuantumului

penalităților datorate, în măsura în care nu au fost stabilite expres prin clauzele

contractului.

Cu alte cuvinte, statul,

prin unitățile administrativ teritoriale, în raporturile comerciale la care

participă se manifestă ca orice agent economic și se supune legilor comerciale.

Distinct de acestea,

referirea cu caracter enunciativ la o serie de acte normative, fără o

argumentare clară și la obiect a dispozițiilor încălcate, are un caracter pur

formal, neîncadrându-se în exigențele reglementării actuate a recursului.

Așa fiind, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 126 din 13

martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2007.