ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 851/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 851/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr.
2404 din data de 23 mai 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a
admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. (denumită în
continuare C.G.M.B. – A.F.I.), în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA BUCUREȘTI,
pe care a obligat-o la plata sumei de 7.342.677 lei reprezentând chirie și
1.395.108 lei TVA aferent.
Prin aceeași sentință
tribunalul a respins capătul de cerere privind plata de către pârâta a
majorărilor de întârziere pretinse și a luat act de renunțarea reclamantei la
cererea de reziliere a contractului de închiriere nr. 70309/1982 convenit de
părți.
Pentru a hotărî astfel,
tribunalul a stabilit din probele administrate, sub aspectul situației de fapt
că între predecesoarele părților s-a încheiat în anul 1982 un contract de
închiriere pentru spațiul cu altă destinație situat în București, pe o durată
de 5 ani, termenul fiind prelungit, ca efect al tacitei relocațiuni până în
noiembrie 2000. Că pentru perioada iunie 2000 – 15 noiembrie 2000 pârâta nu a achitat
chiria datorată de 7.342.677 lei precum și TVA-ul aferent de 1.395.108 lei.
Referitor la majorările
pretinse de reclamantă, prima instanță reține că prevederile H.C.M. nr. 860/1977,
pe care aceasta le invocă în susținerea cererii nu sunt aplicabile în speță,
actul normativ, elaborat în 1973 s-a aplicat exclusiv organizațiilor socialiste.
Apelul declarat de
reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de
Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 126
pronunțată la 13 martie 2006.
Răspunzând criticilor
formulate prin cererea de apel, instanța de control judiciar constată că
părțile nu au convenit în cuprinsul contractului de închiriere asupra
penalităților de întârziere și nici nu s-au referit la H.C.M. nr. 860/1973
pentru ca dispozițiile acesteia să poată supraviețui abrogării prin acceptarea
de către părți a majorărilor de întârziere.
Referitor la calificarea
veniturilor obținute din chirie de către reclamanta, ca venituri bugetare cu
consecința aplicării O.G. nr. 92/2003, Curtea reține că, în speță veniturile
își au izvorul dintr-un contract comercial și nu dintr-un raport juridic de
drept financiar care să impună aplicarea O.G. nr. 92/2003.
În contra acestei decizii,
reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea
deciziei, admiterea apelului și pe fondul cauzei schimbarea în parte a
sentinței tribunalului în sensul obligării pârâtei și la plata sumelor
solicitate cu titlu de majorări de întârziere plus TVA = 116.053.207 lei.
Recurenta a invocat motivul
de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că
instanțele au încălcat legea, sub următoarele aspecte:
- majorările de întârziere
ca urmare a neplății la termen a chiriei, sunt datorate conform H.C.M. nr. 860/1973
coroborate cu actele normative referitoare la colectarea creanțelor bugetare O.G.
nr. 11/1996, O.G. nr. 61/2002, O.G. nr. 39/2003 și O.G. nr. 92/2003, sumele
provenite din chirii constituindu-se venituri la bugetul local;
- majorările de întârziere
aplicate ca urmare a neplății TVA-ului se datorează conform O.G. nr. 92/2003
privind codul de procedură fiscală și H.G. nr. 1513/2002.
Examinând decizia atacată în
contextul criticilor formulate și având în vedere lucrările din dosar, Înalta
Curte constatâ că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Părțile nu au determinat
convențional cuantum daunelor interese moratorii în contractul de închiriere și
prin urmare recurenta, fără temei legal solicită aceste penalități făcând trimitere
la a H.C.M. din 1973, abrogată, așa cum în mod just au reținut instanțele.
Între părți s-au stabilit
raporturi contractuale de natură comercială fundamentate legal pe dispozițiile
codului civil privitoare la locațiune și dispozițiile speciale, derogatorii în
materie comercială.
Recurenta ca instituție
publică, de interes local, se supune prevederilor O.G. nr. 92/2003 în ce
privește administrarea contabilizarea și utilizarea veniturilor rezultate din
raporturile juridice contractuale dar, aceste dispoziții nu se aplică și
partenerilor din contractele comerciale încheiate, sub aspectul cuantumului
penalităților datorate, în măsura în care nu au fost stabilite expres prin clauzele
contractului.
Cu alte cuvinte, statul,
prin unitățile administrativ teritoriale, în raporturile comerciale la care
participă se manifestă ca orice agent economic și se supune legilor comerciale.
Distinct de acestea,
referirea cu caracter enunciativ la o serie de acte normative, fără o
argumentare clară și la obiect a dispozițiilor încălcate, are un caracter pur
formal, neîncadrându-se în exigențele reglementării actuate a recursului.
Așa fiind, Înalta Curte, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 126 din 13
martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 februarie 2007.