ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 851/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2404 din data de 23 mai 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. (denumită în continuare C.G.M.B. – A.F.I.), în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA BUCUREȘTI, pe care a obligat-o la plata sumei de 7.342.677 lei reprezentând chirie și 1.395.108 lei TVA aferent. Prin aceeași sentință tribunalul a respins capătul de cerere privind plata de către pârâta a majorărilor de întârziere pretinse și a luat act de renunțarea reclamantei la cererea de reziliere a contractului de închiriere nr. 70309/1982 convenit de părți.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a stabilit din probele administrate, sub aspectul situației de fapt că între predecesoarele părților s-a încheiat în anul 1982 un contract de închiriere pentru spațiul cu altă destinație situat în București, pe o durată de 5 ani, termenul fiind prelungit, ca efect al tacitei relocațiuni până în noiembrie 2000. Că pentru perioada iunie 2000 – 15 noiembrie 2000 pârâta nu a achitat chiria datorată de 7.342.677 lei precum și TVA-ul aferent de 1.395.108 lei. Referitor la majorările pretinse de reclamantă, prima instanță reține că prevederile H.C.M. nr. 860/1977, pe care aceasta le invocă în susținerea cererii nu sunt aplicabile în speță, actul normativ, elaborat în 1973 s-a aplicat exclusiv organizațiilor socialiste.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 126 pronunțată la 13 martie 2006. Răspunzând criticilor formulate prin cererea de apel, instanța de control judiciar constată că părțile nu au convenit în cuprinsul contractului de închiriere asupra penalităților de întârziere și nici nu s-au referit la H.C.M. nr. 860/1973 pentru ca dispozițiile acesteia să poată supraviețui abrogării prin acceptarea de către părți a majorărilor de întârziere. Referitor la calificarea veniturilor obținute din chirie de către reclamanta, ca venituri bugetare cu consecința aplicării O.G. nr. 92/2003, Curtea reține că, în speță veniturile își au izvorul dintr-un contract comercial și nu dintr-un raport juridic de drept financiar care să impună aplicarea O.G.

nr. 92/2003. În contra acestei decizii, reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea deciziei, admiterea apelului și pe fondul cauzei schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul obligării pârâtei și la plata sumelor solicitate cu titlu de majorări de întârziere plus TVA = 116.053.207 lei. Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanțele au încălcat legea, sub următoarele aspecte: - majorările de întârziere ca urmare a neplății la termen a chiriei, sunt datorate conform H.C.M. nr. 860/1973 coroborate cu actele normative referitoare la colectarea creanțelor bugetare O.G. nr. 11/1996, O.G.

nr. 61/2002, O.G. nr. 39/2003 și O.G. nr. 92/2003, sumele provenite din chirii constituindu-se venituri la bugetul local; - majorările de întârziere aplicate ca urmare a neplății TVA-ului se datorează conform O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală și H.G. nr. 1513/2002. Examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate și având în vedere lucrările din dosar, Înalta Curte constatâ că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 1. Părțile nu au determinat convențional cuantum daunelor interese moratorii în contractul de închiriere și prin urmare recurenta, fără temei legal solicită aceste penalități făcând trimitere la a H.C.M. din 1973, abrogată, așa cum în mod just au reținut instanțele.

2. Între părți s-au stabilit raporturi contractuale de natură comercială fundamentate legal pe dispozițiile codului civil privitoare la locațiune și dispozițiile speciale, derogatorii în materie comercială. 3. Recurenta ca instituție publică, de interes local, se supune prevederilor O.G. nr. 92/2003 în ce privește administrarea contabilizarea și utilizarea veniturilor rezultate din raporturile juridice contractuale dar, aceste dispoziții nu se aplică și partenerilor din contractele comerciale încheiate, sub aspectul cuantumului penalităților datorate, în măsura în care nu au fost stabilite expres prin clauzele contractului. Cu alte cuvinte, statul, prin unitățile administrativ teritoriale, în raporturile comerciale la care participă se manifestă ca orice agent economic și se supune legilor comerciale.

Distinct de acestea, referirea cu caracter enunciativ la o serie de acte normative, fără o argumentare clară și la obiect a dispozițiilor încălcate, are un caracter pur formal, neîncadrându-se în exigențele reglementării actuate a recursului. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.G.M.B. – A.F.I. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 126 din 13 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2007.