ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 291/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la 24 septembrie 2008, înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială sub nr. 35172/3/2008, reclamanta U.P.B. a solicitat evacuarea pârâtei SC P.I. SRL din imobilul situat în București, C.L., mezanin, B-dul luliu Maniu. Prin încheierea din 8 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a comercială, a fost respinsă ca nefondată excepția necompetenței materiale invocată de către pârâta SC P.I. SRL, iar prin sentința comercială nr. 2559 din 16 februarie 2009 pronunțată de aceeași instanță, a fost admisă cererea formulată de reclamanta U.P.B., în contradictoriu cu pârâta, dispunându-se evacuarea pârâtei SC P.I.

SRL din imobilul situat în C.L., mezanin, B-dul luliu Maniu, București, obligarea pârâtei la plata sumei de 10,3 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă ca nefondată cererea pârâtei de instituire a unui drept de retenție. Pentru a pronunța aceste soluții, instanța de fond a reținut că, în speță, nu operează excepția necompetenței materiale întrucât articolul 4 C. com., reglementează regimul actelor încheiate de comerciant, închirierea fiind un act subsecvent comerțului desfășurat. S-a mai apreciat că dispozițiile art. 889 și următoarele C. com., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. În ce privește soluția dată pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că litigiul dintre părți este izvorât dintr-un raport juridic contractual, între acestea încheindu-se contractul de închiriere nr. 2511 din 14 februarie 2000, prin care pârâta a dobândit dreptul de folosință asupra imobilului situat în C.L.

Față de faptul că după data de 30 aprilie 2008, părțile nu au mai prelungit durata locațiunii, pârâta nu mai este titulara dreptului de folosință asupra spațiului închiriat, fiind întemeiată sancțiunea evacuării pentru nerespectarea obligației de predare a spațiului la data încetării locațiunii, fiind nejustificată excepția de neexecutare a contractului de către reclamantă în ce privește obligația de predare a spațiului. Sub aspectul cererii de instituire a dreptului de retenție, instanța de fond a apreciat că din punct de vedere al cadrului contractual incident, pârâta avea obligația de a proba că s-a adresat reclamantei, iar aceasta a aprobat îmbunătățirile, înscrisurile depuse la dosar (facturi, chitanțe) nefiind în măsură să dovedească creanța împotriva reclamantei și să susțină cererea de instituire a dreptului de retenție.

Prin decizia comercială nr. 351 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 8 decembrie 2008 și sentinței comerciale nr. 2559 din 16 februarie 2009, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 6 București. În considerentele deciziei pronunțate, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Art. 4 C. com., instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, dar această prezumție este înlăturată dacă obligația are un caracter civil ori necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant, în speță, societatea pârâtă apelantă.

Potrivit obiectului contractului de închiriere, activitatea desfășurată de pârâtă în spațiul închiriat constă în S.B., Club S., așa încât natura litigiului este una civilă, iar competența materială, de soluționare a cauzei revine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta critică ca fiind nelegală decizia curții de apel, susținând, în esență, că ne aflăm în prezența unui litigiu comercial, neevaluabil în bani, atât sub aspectul faptelor de comerț, cât și a calității de comerciant a societății intimate, situație în care în mod legal a fost investit tribunalul cu soluționarea în fond a pricinii și, în consecință, în mod greșit a fost anulată sentința pronunțată de tribunal și trimisă cauza spre competentă soluționare la judecătorie. Recursul este fondat. Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele: Între reclamanta U.P.B. și pârâta SC P.I.

SRL a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2511/2000, având ca obiect închirierea spațiului în suprafață de 271,33 mp situat în imobilul din București, C.L., mezanin, Bulevardul Iuliu Maniu, activitatea desfășurată în spațiul închiriat constând în S.B., Club S. Reclamanta, prin acțiunea introductivă, a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri, prin care pârâta să fie obligată să evacueze spațiul închiriat, spațiu pe care susține că pârâta îl ocupă fără titlu și pe care refuză să i-l predea. În conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani, or, cererea de evacuare formulată de reclamantă este o cerere neevaluabilă în bani.

În ce privește natura litigiului dedus judecății, având în vedere dispozițiile art. 4 și 56 C. com., Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, ne aflăm în prezența unui litigiu comercial. Și aceasta deoarece, din textul art. 56 C. com., potrivit căruia „dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel”, instanța de apel în mod eronat a avut în vedere teza finală a acestui articol ce cuprinde dispoziții derogatorii, fără aplicabilitate în prezenta cauză, reținând greșit natura civilă a actelor juridice săvârșite de comerciant.

Totodată, s-ar fi impus ca instanța de apel să aibă în vedere regula instituită de art. 4 C. com. și anume că acest articol instituie o prezumție legală că toate actele săvârșite de comerciant sunt de natură comercială, prezumția ce nu poate fi înlăturată decât în două cazuri, respectiv când actul este de natură civilă sau când contrariul rezultă din însuși actul. În speță, nu ne aflăm în ipoteza celor două cazuri de excepție, ci a regulii, deoarece prezumția de comercialitate se aplică la toate actele comerciantului, chiar civile, pentru motivul că aceste acte apar ca un accesoriu al operațiunii comerciale principale, or, contractul de locațiune în discuție este destinat servirii desfășurării activității comerciale și utilității acesteia.

Prin urmare, acest contract de închiriere a fost încheiat în interesul comerțului și este un contract de natură comercială, atât timp cât nu rezultă că activitatea desfășurată de pârâtă ar fi străină de comerț. De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 4 C. com., ce reglementează regimul actelor încheiate de comerciant, încheierea contractului de închiriere, în speță, apare ca fiind un act subsecvent comerțului desfășurat. Se reține, în consecință, că în mod greșit instanța de apel a anulat sentința pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre soluționare judecătoriei și, drept urmare, va fi admis recursul declarat de reclamantă, va fi casată decizia recurată și se va trimite cauza la aceeași instanță pentru soluționarea pe fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta U.P.B. împotriva deciziei comerciale nr. 351 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza la aceiași instanță pentru soluționarea pe fond în apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 ianuarie 2010.