ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 291/2010

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 24 septembrie 2008,

înregistrată la Tribunalul București, secția a

VI-a comercială sub nr. 35172/3/2008,

reclamanta U.P.B. a solicitat evacuarea pârâtei SC P.I. SRL din imobilul situat

în București, C.L., mezanin, B-dul luliu Maniu.

Prin

încheierea din 8 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI a comercială, a fost respinsă ca nefondată excepția necompetenței materiale

invocată de către pârâta SC P.I. SRL, iar prin sentința comercială nr. 2559 din

16 februarie 2009 pronunțată de aceeași instanță, a fost admisă cererea

formulată de reclamanta U.P.B., în contradictoriu cu pârâta, dispunându-se

evacuarea pârâtei SC P.I. SRL din imobilul situat în C.L., mezanin, B-dul luliu

Maniu, București, obligarea pârâtei la plata sumei de 10,3 lei către

reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă ca nefondată

cererea pârâtei de instituire a unui drept de retenție.

Pentru a pronunța

aceste soluții, instanța de fond a reținut că, în speță, nu operează excepția

necompetenței materiale întrucât articolul 4 C. com., reglementează regimul

actelor încheiate de comerciant, închirierea  fiind  un  act subsecvent  comerțului

desfășurat.

S-a

mai apreciat că dispozițiile art. 889 și următoarele C. com., au fost abrogate

prin O.U.G. nr. 138/2000.

În ce privește

soluția dată pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că litigiul dintre

părți este izvorât dintr-un raport juridic contractual, între acestea

încheindu-se contractul de închiriere nr. 2511 din 14 februarie 2000, prin care

pârâta a dobândit dreptul de folosință asupra imobilului situat în C.L.

Față

de faptul că după data de 30 aprilie 2008, părțile nu au mai prelungit durata locațiunii,

pârâta nu mai este titulara dreptului de folosință asupra spațiului închiriat,

fiind întemeiată sancțiunea evacuării pentru nerespectarea obligației de

predare a spațiului la data încetării locațiunii, fiind nejustificată excepția

de neexecutare a contractului de către reclamantă în ce privește obligația de

predare a spațiului.

Sub aspectul cererii

de instituire a dreptului de retenție, instanța de fond a apreciat că din punct

de vedere al cadrului contractual incident, pârâta avea obligația de a proba că

s-a adresat reclamantei, iar aceasta a aprobat îmbunătățirile, înscrisurile

depuse la dosar (facturi, chitanțe) nefiind în măsură să dovedească creanța

împotriva reclamantei și să susțină cererea de instituire a dreptului de

retenție.

Prin decizia

comercială nr. 351 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 8 decembrie 2008 și

sentinței comerciale nr. 2559 din 16 februarie 2009, pronunțate de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a anulat sentința atacată și a trimis

cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 6 București.

În considerentele

deciziei pronunțate, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Art. 4 C. com.,

instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile

comerciantului, dar această prezumție este înlăturată dacă obligația are un

caracter civil ori necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de

comerciant, în speță, societatea pârâtă apelantă.

Potrivit obiectului

contractului de închiriere, activitatea desfășurată de pârâtă în spațiul

închiriat constă în S.B., Club S., așa încât natura litigiului este una civilă,

iar competența materială, de soluționare a cauzei revine judecătoriei, conform art.

1 pct. 1 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta critică ca

fiind nelegală decizia curții de apel, susținând, în esență, că ne aflăm în

prezența unui litigiu comercial, neevaluabil în bani, atât sub aspectul faptelor

de comerț, cât și a calității de comerciant a societății intimate, situație în

care în mod legal a fost investit tribunalul cu soluționarea în fond a pricinii

și, în consecință, în mod greșit a fost anulată sentința pronunțată de tribunal

și trimisă cauza spre competentă soluționare la judecătorie.

Recursul este fondat.

Din examinarea

actelor dosarului, se constată următoarele:

Între reclamanta U.P.B.

și pârâta SC P.I. SRL a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2511/2000,

având ca obiect închirierea spațiului în suprafață de 271,33 mp situat în

imobilul din București, C.L., mezanin, Bulevardul Iuliu Maniu, activitatea

desfășurată în spațiul închiriat constând în S.B., Club S.

Reclamanta, prin

acțiunea introductivă, a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri, prin

care pârâta să fie obligată să evacueze spațiul închiriat, spațiu pe care

susține că pârâta îl ocupă fără titlu și pe care refuză să i-l predea.

În conformitate cu

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă

instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este

neevaluabil în bani, or, cererea de evacuare formulată de reclamantă este o

cerere neevaluabilă în bani.

În ce privește natura

litigiului dedus judecății, având în vedere dispozițiile art. 4 și 56 C. com.,

Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, ne aflăm în prezența unui litigiu

comercial.

Și aceasta deoarece,

din textul art. 56 C. com., potrivit căruia „dacă un act este comercial numai

pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act,

legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a

comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel”, instanța de

apel în mod eronat a avut în vedere teza finală a acestui articol ce cuprinde

dispoziții derogatorii, fără aplicabilitate în prezenta cauză, reținând greșit

natura civilă a actelor juridice săvârșite de comerciant.

Totodată, s-ar fi

impus ca instanța de apel să aibă în vedere regula instituită de art. 4 C. com.

și anume că acest articol instituie o prezumție legală că toate actele

săvârșite de comerciant sunt de natură comercială, prezumția ce nu poate fi

înlăturată decât în două cazuri, respectiv când actul este de natură civilă sau

când contrariul rezultă din însuși actul.

În speță, nu ne aflăm

în ipoteza celor două cazuri de excepție, ci a regulii, deoarece prezumția de

comercialitate se aplică la toate actele comerciantului, chiar civile, pentru

motivul că aceste acte apar ca un accesoriu al operațiunii comerciale principale,

or, contractul de locațiune în discuție este destinat servirii desfășurării

activității comerciale și utilității acesteia.

Prin urmare, acest

contract de închiriere a fost încheiat în interesul comerțului și este un

contract de natură comercială, atât timp cât nu rezultă că activitatea desfășurată

de pârâtă ar fi străină de comerț.

De asemenea, având în

vedere dispozițiile art. 4 C. com., ce reglementează regimul actelor încheiate

de comerciant, încheierea contractului de închiriere, în speță, apare ca fiind

un act subsecvent comerțului desfășurat.

Se reține, în

consecință, că în mod greșit instanța de apel a anulat sentința pronunțată de

tribunal și a trimis cauza spre soluționare judecătoriei și, drept urmare, va

fi admis recursul declarat de reclamantă, va fi casată decizia recurată și se

va trimite cauza la aceeași instanță pentru soluționarea pe fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta U.P.B. împotriva deciziei comerciale nr. 351 din 2 iulie

2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Casează decizia

recurată și trimite cauza la aceiași instanță pentru soluționarea pe fond în

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 27 ianuarie 2010.