ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 859/2011

Ședința publică de la 24 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 8 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 35172/3/2008, a fost respinsă ca nefondată excepția necompetenței materiale invocată de către pârâta SC P.I. SRL, iar prin sentința comercială nr. 2559 din 16 februarie 2009, pronunțată de aceeași instanță, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta U.P. București, în contradictoriu cu pârâta SC P.I. SRL, dispunându-se evacuarea pârâtei din imobilul situat în Cămin Leu, sector 6, București, obligarea pârâtei la plata sumei de 10,3 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă ca nefondată cererea pârâtei de instituire a unui drept de retenție.

Pentru a pronunța aceste soluții, instanța de fond a reținut că în speță nu operează excepția necompetenței materiale întrucât art. 4 C. com. reglementează regimul actelor încheiate de comerciant, închirierea fiind un act subsecvent comerțului desfășurat. S-a mai apreciat că dispozițiile art. 889 și urm. C. com. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. În ce privește soluția dată pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că litigiul dintre părți este izvorât dintr-un raport juridic contractual, între acestea încheindu-se contractul de închiriere nr. 2511 din 14 februarie 2000, prin care pârâta a dobândit dreptul de folosință asupra imobilului situat în Cămin Leu.

Față de faptul că după data de 30 aprilie 2008, părțile nu au mai prelungit durata locațiunii, pârâta nu mai este titulara dreptului de folosință asupra spațiului închiriat, fiind întemeiată sancțiunea evacuării pentru nerespectarea obligației de predare a spațiului la data încetării locațiunii, fiind nejustificată excepția de neexecutare a contractului de către reclamantă în ce privește obligația de predare a spațiului. Sub aspectul cererii de instituire a dreptului de retenție, instanța de fond a apreciat că din punct de vedere al cadrului contractual incident, pârâta avea obligația de a proba că s-a adresat reclamantei, iar aceasta a aprobat îmbunătățirile, înscrisurile depuse la dosar (facturi, chitanțe) nefiind în măsură să dovedească creanța împotriva reclamantei și să susțină cererea de instituire a dreptului de retenție.

Prin decizia comercială nr. 351 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din data de 8 decembrie 2008 și sentinței comerciale nr. 2559 din 16 februarie 2009, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sector 6 București. Prin decizia comercială nr. 291 din 27 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.3 5.172/3/2008, a fost admis recursul declarat de către reclamanta U.P. București împotriva deciziei comerciale nr. 351 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond a apelului.

În considerentele deciziei s-a reținut în esență că natura litigiului dedus judecății, având în vedere dispozițiile art. 4 și art. 56 C. com., este comercială. Prin decizia comercială nr. 340 din 3 iunie 2010 Curtea de Apel București a admis apelul pârâtei SC P.I. SRL, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul înlăturării măsurii respingerii ca nefondată a cererii pârâtei de instituire a unui drept de retenție. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. A luat act că apelanta nu solicită cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a constatat că în mod greșit instanța de fond a respins ca nefondată cererea pârâtei de instituire a unui drept de retenție, pronunțându-se pe o cerere care nu a fost formulată de către societatea pârâtă ( extra petita ), în condițiile în care aceasta nu a formulat cerere reconvențională.

Curtea a reținut că după data de 30 aprilie 2008, părțile nu au mai prelungit durata locațiunii, astfel că societatea pârâtă apelantă nu mai este titulară a dreptului de folosință asupra spațiului închiriat, fiind întemeiată cererea reclamantei de evacuare a pârâtei, așa cum corect a reținut și instanța de fond. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.I. SRL București invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele: - Decizia este nelegală, deoarece nu s-a calificat cererea de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului drept cerere reconvențională, - Decizia recurată este nelegală, deoarece s-a apreciat că recurenta nu deține un titlu valabil asupra imobilului închiriat.

Deși înțelegerea dintre părți a fost ca la sfârșitul duratei contractului să se organizeze o nouă licitație pentru a se da posibilitatea recurentei să participe la licitație și să rămână în continuare în spațiu pârâta și-a încălcat obligația asumată prevăzută de art. 3.2 din contractul de închiriere nr. 2511 din 14 decembrie 2000. Intimata U.P. București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.

În mod corect instanța de apel a reținut că pârâta prin întâmpinare a concluzionat în apărare doar faptul că justifică un drept de retenție asupra imobilului în litigiu fără a fi formulat o cerere reconvențională de către aceasta în condițiile reglementate de dispozițiile art. 119 C. proc. civ. În fața instanței de fond în urma acordării cuvântului sub aspectul probelor, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri și expertiză, precizând că urmează să formuleze cerere reconvențională, timbrată corespunzător, cerere care însă nu s-a formulat. În atare condiții instanța de apel a apreciat corect că instanța de fond s-a pronunțat pe o cerere care nu a fost formulată de societatea pârâtă și a dispus înlăturarea măsurii respingerii ca nefondată a cererii pârâtei de instituire a unui drept de retenție.

Pentru considerentele expuse cererea de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului corect nu a fost calificată drept cerere reconvențională. Instanța de apel a aplicat și interpretat corect prevederile contractuale în concordanță cu dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1436 alin. (1) C. civ. Art. 3.2 din contractul de închiriere nr. 2511/2000 care prevede că la expirarea termenului de 4 ani să se organizeze o nouă licitație, a fost modificat prin actul adițional nr. 5 din 30 iulie 2004 prin care s-a stipulat că revizuirea anuală a contractului se face conform legii învățământului și nu prin organizarea unei noi licitații cum susține recurenta. Biroul Senatului Universității înainte de expirarea duratei contractului de închiriere, în ședința din 26 martie 2008 a hotărât ca spațiul în litigiu să nu mai fie închiriat în continuare pentru activitatea comercială, ci să fie redat activității de învățământ, cu titlu de bibliotecă pentru studenți.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, întrucât, după data de 30 aprilie 2008, părțile nu au mai prelungit durata locațiunii, rezultă că societatea pârâtă nu mai este titulară a dreptului de folosință asupra spațiului închiriat, fiind întemeiată cererea reclamantei de evacuare a pârâtei. Potrivit dispozițiilor art. 1436 alin. (1) C. civ., raportul de locațiune a încetat de drept ca urmare a trecerii termenului, existând obligația pentru apelantă de restituire a bunului. Constatând că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC P.I. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 340 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.