ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1863/2019

Motivele de casare invocate Împotriva deciziei pronunțate în apel, în termen legal, a declarat recurs pârâta C., solicitând casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București. În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiată ori cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, atât timp cât în speță nu este incident motivul de nulitate absolută vizând lipsa consimțământului, ci cel mult motivul de anulare care privește lipsa discernământului. În ceea ce privește discernământul intimatului, a arătat că a încheiat cu acesta atât un antecontract, cât și un contract de vânzare-cumpărare, care au fost autentificate de doi notari publici; or, în ipoteza în care comportamentul intimatului la data semnării celor două acte juridice ar fi relevat lipsa de discernământ a acestuia, notarii puteau respinge îndeplinirea actelor notariale, conform art. 85 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 36/1995. În acest context, a arătat că în fața tribunalului a probat și cu un martor aparentul discernământ al intimatului, iar martorul propus de acesta din urmă nu s-a prezentat pentru a depune mărturie. A mai susținut recurenta că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Or, curtea de apel a aplicat dispozițiile noului C. civ. unui contract încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864. În acest context, a evocat dispozițiile art. 953 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol. În continuare, a arătat că potrivit art. 1204 din noul C. civ., consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză, iar conform art. 1205 C. civ., lipsa discernământului conduce la anularea contractului și a subliniat că, în opinia sa, chiar și sub imperiul noului C. civ., sancțiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă. O altă critică, pe care recurenta a înțeles să o subsumeze aceluiași motiv de recurs, vizează lipsa pronunțării instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și asupra cererii de chemare în garanție. De asemenea, recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar nu a analizat probele administrate, potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. civ., conferind prioritate expertizei medico-legale, față de care formulase obiecțiuni, arătând că o comisie de nouă expertiză psihiatrică nu putea să evalueze, la aproape zece ani de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, capacitatea psihică a vânzătorului. Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu și-a motivat nici în fapt, nici în drept hotărârea, ci s-a limitat la a invoca proba cu expertiza medico-legală psihiatrică, pe baza căreia a construit o teorie a lipsei consimțământului, invalidată de toate celelalte probe aflate la dosar. Mai mult, a arătat că instanța de apel nu a înlăturat motivat nici susținerile în sensul că prin admiterea apelului se creează o situație vădit injustă pentru cumpărătoarea imobilului, a cărei bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi pusă la îndoială.

Analiza motivelor de casare Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. În conformitate cu dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/10.07.2008 este supus legii în vigoare la data încheierii sale - C. civ. de la 1864, inclusiv în ce privește nulitatea. Prin urmare, nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1204 și 1205 din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009), invocate de recurentă. Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întrucât din considerentele deciziei atacate nu rezultă că au fost aplicate prevederile din noul C. civ. referitoare la valabilitatea consimțământului. 2.2. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a calificat în mod greșit cauza de nulitate ca fiind lipsa consimțământului, în loc de lipsa discernământului și a aplicat greșit sancțiunea nulității absolute, deși situația de fapt ar fi atras nulitatea relativă. Acest motiv de recurs este întemeiat. Potrivit art. 948 C. civ. 1864, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părții ce se obligă; 3. un obiect determinat. De asemenea, potrivit art. 953 C. civ. 1864, consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol. Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Lipsa totală a consimțământului atrage sancțiunea nulității absolute. Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: (i) să provină de la o persoană cu discernământ; (ii) să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; (iii) să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Cerința discernământului decurge din caracterul conștient al actului juridic, în sensul că persoana trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință exteriorizate. Lipsa discernământului este o stare de fapt care nu se confundă cu lipsa totală a consimțământului. Astfel, lipsa discernământului presupune că există o exteriorizare a hotărârii de a încheia un act juridic, dar care nu este făcută în cunoștință de cauză, datorită incompetenței psihice a persoanei de a-și da seama de urmările manifestării sale de voință. De aceea, în mod tradițional, în literatura juridică și în jurisprudență s-a statuat că lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil atrage sancțiunea nulității relative, întrucât interesul ocrotit este al părții aflate în această situație, iar nu unul general. Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod eronat că "lipsa totală și generală a discernământului la momentul încheierii actului juridic echivalează cu lipsa consimțământului", confundând o condiție generală a actului juridic cu o cerință a valabilității aceleiași condiții. În mod similar, viciile consimțământului nu echivalează cu lipsa consimțământului însuși. Situația de fapt reținută de instanța de apel pe baza expertizei medico-legale psihiatrice relevă incompetența psihică a vânzătorului de apreciere a conținutului și a consecințelor social-juridice ale contractului de vânzare cumpărare, ceea ce reprezintă lipsa discernământului. Instanța de apel a încadrat în mod greșit această situație de fapt ca reprezentând lipsa totală a consimțământului pentru a atrage aplicarea sancțiunii nulității absolute, deși contractul a fost încheiat în fața notarului public, care a constatat consimțământul vânzătorului și a autentificat actul. Potrivit art. 1173 din C. civ. 1864, "actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată", iar constatările făcute personal de notarul public care a autentificat înscrisul au putere doveditoare pana la înscrierea în fals, conform art. 270 C. proc. civ. Prin urmare, situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat în apel ar fi atras aplicarea sancțiunii nulității relative, pentru lipsa discernământului vânzătorului, dacă era invocată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă. În speță, reclamantul a precizat încă de la prima instanță că, întrucât consideră depășit termenul de 3 ani de prescripție pentru a cere nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, își restrânge acțiunea la nulitatea absolută. 2.

Critica recurentei referitoare la lipsa pronunțării instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în plus, este nefondată, față de limitele apelului, întrucât pârâta nu a declarat apel incident împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, prin care a fost respinsă excepția prescripției. Criticile recurentei referitoare la analiza probelor administrate și la valoarea probatorie a expertizei medico-legale psihiatrice reprezintă aspecte de temeinicie, care nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, limitată la examinarea legalității hotărârii atacate. 2.

Incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținută, întrucât decizia atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția pronunțată, fiind respectate cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. 2.

Pentru aceste considerente, reținând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind valabilitatea consimțământului și regimul nulității, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.