ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1217/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea introductivă înregistrată la data de 11.06.2014, sub nr. x/2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel cum a fost precizată ulterior la data de 05.08.2014, reclamantul A., prin tutore B., a chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/10.07.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, situat în București, pentru lipsa consimțământului și a discernământului vânzătorului și repunerea părților în situația anterioară încheierii actului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat și o cerere de chemare în garanție a numitului E., prin care a solicitat obligarea acestuia la plata prețului stipulat în contractul sus-menționat, respectiv 110.000 Euro, precum și la plata sumei de 10.000 RON, aflată într-un cont de economii și însușită de chematul în garanție.

Prin sentința civilă nr. 3121/20.03.2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 05.06.2015, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din data de 02.03.2016, tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanție a numitului E..

Prin sentința civilă nr. 1104/05.10.2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de chemare în garanție; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A., prin tutore B., a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 395 A/2018 din 03 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/10.07.2008 și a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii actului; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 761 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 567 A/2018 din 15 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 395 A/2018 din 3 aprilie 2018 și a obligat pârâta să achite către Stat suma de 12.660 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă primei instanțe și căii de atac a apelului pentru capătul de cerere admis.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâta C..

Prin decizia civilă nr. 1863 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 395 A din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Prin decizia civilă nr. 1247A din 06 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., prin tutore B. împotriva sentinței civile nr. 1104/05.10.2016 pronunțate de Tribunalul, secția a V-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: - a admis cererea de chemare în judecata formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C., a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.07.2008, a dispus repunerea părților în situația anterioară contractului anulat; - a înlăturat dispoziția privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâta C.; - a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată în primă instanță, ca neîntemeiată; - a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate; - a obligat pe pârâta C. la plata către reclamantul A. a sumei de 549,35 RON cheltuieli de judecată în apel; - a obligat pe pârâta C. la plata către stat a sumei totale de 12.660,6 RON, compusă din suma de 8.440,6 RON, cu titlu de taxă de timbru pentru judecata în primă instanță aferentă cererii principale, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar, și 4.220 RON, cu titlu de taxă de timbru pentru judecata în apel, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar; - a respins cererea intimatei-pârâte C. privind cheltuielile de judecată.

Prin cererea introdusă la data de 24.11.2020, reclamantul A. a solicitat lămurirea și completarea dispozitivului hotărârii nr. 1247/06.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, în ceea ce privește măsura de repunere a părților în situația anterioară.

Prin decizia civilă nr. 139A din 02 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea de lămurire a deciziei civile nr. 1247A/06.10.2020, pronunțate în cadrul cererii de apel formulate de reclamantul A., prin tutore B., astfel: - a dispus lămurirea deciziei civile nr. 1247A/06.10.2020 în sensul că dispoziția privind repunerea părților în situația anterioară contractului anulat înseamnă reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului- vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare, respectiv apartamentul nr. x, situat în București; - a respins în rest cererea de lămurire și a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 1247 A/06.10.2020 ca nefondate.

Împotriva deciziei pronunțate în apel și a celei pronunțate în cererea de lămurire și completare a dispozitivului a formulat recurs pârâta, criticându-le pentru nelegalitate.

În memoriul de recurs declarat împotriva deciziei civile nr. 1247A din 06 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâta a formulat, în sinteză, următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

- în rejudecare, instanta de apel a aplicat greșit normele de drept material în sensul că a constatat eronat lipsa discernământului reclamantului exclusiv în temeiul unei expertize, fără lua în considerare celelalte probe administrate în cauză;

- instanta de apel nu a examinat probele administrate potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. civ. și a conferit prioritate expertizei medico-legale față de care pârâta a formulat obiecțiuni; curtea de apel a dat prioritate acestui raport de expertiză în detrimentul celor constatate de notarii publici, care nu au observat lipsa de discernământ a reclamantului;

- curtea de apel nu a observat considerentele din decizia de casare, conform cărora "Instanța de apel a încadrat în mod greșit această situație de fapt ca reprezentând lipsa totală a consimțământului pentru a atrage aplicarea sancțiunii nulității absolute, deși contractul a fost încheiat în fața notarului public, care a constatat consimțământul vânzătorului și a autentificat actul. Potrivit art. 1173 din C. civ. 1864, "actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată", iar constatările făcute personal de notarul public care a autentificat înscrisul au putere doveditoare pana la înscrierea în fals, conform art. 270 C. proc. civ..";

- instanța de apel a încălcat și cu ocazia rejudecării dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa;

- instanța de apel nu s-a pronunțat, nici în rejudecarea cauzei cu privire la cererea de chemare în garanție formulată împotriva numitului E.;

- instanța de apel nu a motivat decizia recurată, ci s-a mulțumit să invoce din nou proba cu expertiza medico-legală psihiatrică, socotită indubitabilă, înaintea tuturor celorlalte probe, pe baza căreia construiește o teorie a lipsei discernământului și a efectelor sale, lipsă de discernământ invalidată de martorul ascultat în primă instanță și de atestările a doi notari publici;

În cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 139A din 02 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâta a formulat, în sinteză, următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

- instanța de apel a ignorat unul dintre principiile efectelor nulității, cel al repunerii părților în situatia anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația inițială;

- față de cele consacrate în jurisprudența și doctrina anterioară adoptării noului C. civ. și reluate de noua reglementare în ce privește principiul repunerii părților în situația anterioară, apare de neînțeles aprecierea curții de apel potrivit căreia, "pe de altă parte în ceea ce privește restituirea prețului către intimată, este cert că nu s-a dispus o asemenea măsură prin decizia în discuție"; instanța de apel a speculat pe marginea principiului disponibilității, însă a omis caracterul imperativ al principiului restitutio in integrum;

- curtea de apel a constatat că în nici un caz nu s-a dispus prin decizie restituirea prețului către pârâtă, considerând că este evident că o asemenea măsura nu s-a dispus; principiul repunerii în situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare s-a concretizat în reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului;

- prin prisma dispozițiilor de drept material invocate, instanța de apel trabuia să respingă în tot cererea de lămurire și completare a deciziei pronunțate în apel prentru a nu crea pârâtei o situația injustă, repunerea în situația anteriară încheirii actului fiind un efect al unei hotărâri prin care se dispune anularea/constatarea nulității absolute care obligă toate părțile la restituirea prestațiilor.

- hotărârea recurată conține motive contradictorii în contextul argumentelor menționate.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând identitatea de argumente formulate în prezenta cale de atac cu cele din ciclul procesual anterior.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului invocate de reclamant.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 31 martie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziilor civile nr. 1247A din 6 octombrie 2020 și nr. 139A din 2 februarie 2021 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și s-a stabilit termen de soluționare a cauzei la 26 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, în considerarea celor ce urmează:

În prealabil, relativ la criticile formulate de recurentă și încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale textului legal evocat.

Față de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a răspunde exigențelor impuse de dispozițiile legale mai sus menționate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuție modalitatea de interpretare și aplicare a legii la cazul particular dedus judecății de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe cale de consecință, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuție situația de fapt, precum și analiza și aprecierea probatoriului, întrucât aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, instanța de recurs nu va proceda la analiza susținerile recurentei ce vizează modalitatea de apreciere a probei cu expertiza medico-legală de către instanța de apel și de coroborare cu celelalte probe administrate în cauza pendinte.

Critica prin care se conturează greșita aplicare a normelor de drept material cu consecința constatării eronate a lipsei discenământului în persoana reclamantului este susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă este nefondată.

Reține Înalta Curte împrejurarea relevantă că în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, instanța de apel a identificat în mod corect care sunt limitele cercetării apelului în concordanță cu dispozițiile art. 477, art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., concluzionând în mod just că "premisele de soluționare a apelului sunt în sensul că pretenția de declarare a nulității contractului de vânzare cumpărare trebuie cercetată din perspectiva nulității relative, ca sancțiune incidentă în cazul lipsei discernământului, iar dreptul la acțiune al reclamantului nu este prescris".

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a avut în vedere că prin decizia de casare s-au dezlegat o serie de aspecte, după cum urmează: împrejurarea că lipsa discernământului este o stare de fapt, care nu se confundă cu lipsa totală a consimțământului, și constituie motiv de nulitate relativă, iar nu absolută; că rejudecarea pricinii va avea loc cu luarea în considerare a acestei calificări și cu aplicarea corespunzătoare a normelor de drept material; că acea critică a recurentei referitoare la lipsa pronunțării instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune este nefondată, față de limitele apelului, întrucât pârâta nu a declarat apel incident împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, prin care a fost respinsă excepția prescripției.

Prin urmare, nu i se poate reproșa instanței de apel că nu a observat considerentele deciziei de casare, cum nefondat afirmă pârâta.

Înalta Curte observă că argumentația instanței de apel referitoare la îndeplinirea condiției consimțământului reclamantului, sub aspectul tuturor elementelor care îl comun, inclusiv cel al discernământului, în legătură cu transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.07.2008, s-a axat pe materialul probator administrat în cadrul judecății în primă instanță din examinarea căruia, curtea de apel a putut desprinde concluzia lipsei discernământului reclamantului la perfectarea actului juridic contestat.

Din lecturarea deciziei recurate se desprinde cu ușurință concluzia că instanța de apel a prezentat situația de fapt, probele administrare în cauză, din analiza cărora a conchis că la momentul perfectării contractului translativ de proprietate reclamantul nu avea discernământ, astfel că una dintre cerințele pentru încheierea valabilă a contractului nu se verifică în speță, fapt ce atrage sancțiunea nulității relative.

Consecutiv stabilirii lipsei de discernământ, privit ca element ce compune consimțământul, instanța de apel a prezentat motivele de drept care conduc la soluția admiterii apelului, schimbării sentinței tribunalului și declarării nulității relative a contractului dintre părți, reținând în mod just condițiile necesar a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contracului de vânzare cumpărare, respectiv: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil exprimat al celui ce se obligă, un obiect determinat și o cauză ilicită.

Analizând condiția consimțământului s-a reținut în mod corect că manifestarea de voință trebuie să să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Astfel, cerința discernământului decurge din caracterul conștient al actului juridic, în sensul că persoana trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință exteriorizate, iar lipsa discernământului reprezintă o situație de fapt care lipsește consimțământul de caracterul său conștient, atrăgând nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte, verificând modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile înscrise în art. 948 C. civ. de la 1864, cu referire la discernământul reclamantului la încheierea contractului, în raport de circumstanțele factuale reținute în urma examinării materialului probator administrat, constată că soluția instanței de apel este corectă.

Sub un alt aspect se mai susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Contrar alegațiilor pârâtei, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel s-a raportat, în analiza efectuată cu privire la valabilitatea consimțământului, la normele C. civ. de la 1864, consemnându-se în mod expres că dispozițiile art. 948 C. civ. de la 1864 sunt aplicabile contractului de vânzare-cumpărare, obiect al prezentei cauze, în raport de data încheierii sale - anul 2008.

În ce privește susținerea că instanța de apel nu s-a pronunțat în rejudecarea cauzei cu privire la cererea de chemare în garanție formulată împotriva numitului E., Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă nu are interes în invocarea acestui aspect, nerezultând care este folosul practic ce poate fi obținut de aceasta, chiar în ipoteza în care această afirmație s-ar dovedi întemeiată.

Pe de altă parte, încălcarea regulilor de procedură aflate sub sancțiunea nulității poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătorești în măsura în care vătămarea procesuală ce ar fi cauzată recurentului prin săvârșirea unui act de procedură nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, în speță nu se poate susține că recurentei i-a fost pricinuită vreo vătămarea procesuală.

Față de cele ce preced nu poate fi reținută incidența motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât decizia atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au condus instanța de apel la soluția pronunțată, fiind respectate cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prevederile art. 948 C. civ. de la 1864 au fost corect aplicate de către curte de apel.

Recurenta critică soluția de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 1247A din 6 octombrie 2020 pentru motive de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., apreciind în esență că hotărârea astfel pronunțată conține motive contradictorii și este dată cu aplicarea și interpretarea eronată a principiului repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum).

Nemulțumirea pârâtei vizează faptul că deși instanța de apel a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei pronunțate în apel, în sensul că "dispoziția privind repunerea părților în situația anterioară contractului anulat înseamnă reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare (...)", aceasta nu a statuat și cu privire la restituirea prețului plătit de pârâtă la încheierea contractului de vânzare cumpărare, susținându-se că a fost nesocotit unul dintre efectele nulității, anume principiul repunerii părților în situația anterioară.

Înalta Curte reține că, în cauză, curtea de apel în mod legal a analizat cererea de lămurire prin raportare la limitele învestirii stabilite de reclamant, în acord cu prevederile art. 22 C. proc. civ.

Cum reclamantul a solicitat lămurirea înțelesului deciziei pronunțate în apel cu referire la măsura de repunere a părților în situația anterioară, iar curtea de apel a apreciat în propria analiză că dispoziția indicată necesită a fi lămurită pentru a elimina potențialul de a fi înțelesă greșit, în limitele în care a fost învestită, a admis în parte solicitarea părții.

Contrar afirmațiilor pârâtei, în lipsa unei solicitări exprese, de sine stătătoare formulate în fața instanței, în situația în care se urmărea restituirea prețului achitat la încheierea contractului, nu se poate susține încălcarea de către curtea de apel a principiului restitutio in integrum.

În cauză, nu se verifică nici existența unor motive contradictorii în decizia atacată în sensul dorit de pârâtă, critica fiind formulată cu neobservarea scopului în care sunt expuse considerentele pretins contradictorii. Se observă că instanța de apel a accentuat, în mod repetat, faptul că restituirea prețului vânzării nu s-a dispus prin decizia de completare, pentru a clarifica limitele în care a făcut analizat și motivele pentru care admiterea cererii de lămurire vizează reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului - vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, astfel că față de prevederile art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefondate, a recursurilor, astfel cum au fost susținute prin motivele anterior analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1247A din 6 octombrie 2020, precum și recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 139A din 2 februarie 2021, ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2022.