ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1020/2019

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.10.2015 pe rolul Judecătoriei Sector 6 București sub nr. de dosar x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. și repunerea părților în situația anterioară.

Prin Sentința civilă nr. 2821 din 06 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă, a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 17 iunie 2016 sub nr. de dosar x/2016

Prin încheierea din 14 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții și a trimis cauza spre competentă soluționare uneia din Secțiile a III-a - a V-a din cadrul aceleiași instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 134 din 01 februarie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului reclamantului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea, ca fiind prescrisă. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului pârâtei la acțiune și a respins cererea reconvențională formulată de aceasta, ca fiind prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 46A/2018 din 19 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva Sentinței civile nr. 134 din 01 februarie 2017. A fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant-pârât A. împotriva aceleiași sentințe civile. A fost anulată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L. și trimisă cauza aceleași instanțe pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 1364 din C. civ. de la 1864, invocat atât la fond cât și în apel, ca temei al refuzului de a achita o parte din preț, însă instanțele nu au analizat aceste dispoziții legale.

De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune numai dacă nu a fost exercitat în termenul legal.

Or, prin simpla suspendare a plății prețului în temeiul art. 1364 din C. civ. de la 1864, cumpărătorul care este tulburat își exercită și dreptul de a obliga vânzătorul să răspundă pentru evicțiune.

Pârâta a suspendat plata unei părți din ultima tranșă (50.000 USD) din prețul stabilit prin contract, având în vedere dispozițiile art. 1364 C. civ., relevantă fiind Decizia nr. 668 din 12 iunie 2008, pronunțată de Curtea Constituțională.

Așadar, rezultă că acest text de lege ar fi trebuit aplicat de instanțe, pentru a se stabili dacă pârâta și-a exercitat în mod legal dreptul de a suspenda plata și semnificația exercitării acestui drept față de prescripția extinctivă a dreptului de a cere despăgubiri pentru evicțiune. Astfel, dacă s-ar considera că evicțiunea s-a produs în data de 08.11.2002, când numitul D. a formulat o acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului autentificat sub nr. x din 18.07.2002, pârâta și-a exercitat dreptul de a solicita despăgubiri de la vânzătorul A. la data de 30.04.2003, când a suspendat plata ultimei rate, în modalitatea reglementată de art. 1364 din C. civ.

Și în ceea ce privește soluția de admitere a apelului formulat de reclamant, soluția instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel în mod greșit a considerat că ar fi aplicabil art. 1368 din C. civ., potrivit căruia "Acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală".

Prin contractul a cărui rezoluțiune se cere nu s-a transferat dreptul de proprietate de la vânzător la recurentă.

Până la momentul transmiterii dreptului de proprietate, acțiunile rezultate dintr-un contract ca cel de față, chiar dacă se referă la un bun imobil, sunt personale și se supun prescripției.

Instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958:

"Dispozițiile Decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie."

Acțiunea de față nu privește dreptul de proprietate, întrucât acesta nu a fost transmis prin contractul a cărui rezoluțiune se cere prin acțiune.

Reclamantul A., prin formularea acțiunii, a urmărit numai apărarea posesiei ca stare de fapt, ori posesia nu se regăsește printre drepturile enumerate limitativ la art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul de a cere rezoluțiunea s-a născut la data de 30.04.2003, astfel încât creanța este stinsă în prezent, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 30.04.2006.

Totodată, așa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în considerentele Sentinței civile nr. 1956 din 09 noiembrie 2011, rămasă definitivă prin Decizia nr. 345/A din 11 octombrie 2012, actul are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare și nu a unui contract de vânzare-cumpărare.

Neîntemeiate sunt și afirmațiile reclamantului în sensul că termenul de prescripție ar fi fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2010, prin care s-a urmărit obținerea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act translativ de proprietate cu privire la imobilul situat în București, Șos. x.

Numai dacă recunoașterea datoriei este voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. În cadrul Dosarului nr. x/2010, recurenta a solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act translativ de proprietate în condițiile în care a arătat instanței că nu mai datorează vânzătorului suma de 50.000 de euro.

Așadar, este greșită afirmația reclamantului că ar fi recunoscut datoria prin formularea acțiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2010

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 17 octombrie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 16 ianuarie 2019, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 20 martie 2019 și ulterior la data de 15 mai 2019.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de recurs ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1368 din vechiul C. civ. și, respectiv, a art. 21 din Decretul nr. 167/1958 este întemeiat.

Conform art. 1368 teza întâi din vechiul C. civ.:

"Acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală".

De asemenea, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 statuează:

"Dispozițiile Decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie".

Înalta Curte constată că, prin cererea dedusă judecății, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. și repunerea părților în situația anterioară.

Conform dispozițiilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C., transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a prețului, dată la care se vor întocmi și formalitățile de intabularea imobilului pe numele cumpărătorului, prin grija vânzătorului.

Raportat la aceste dispoziții contractuale, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că actul juridic este afectat de un termen suspensiv.

Termenul este evenimentul viitor și sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații, în timp ce condiția este evenimentul viitor și nesigur că se va produce, de care depinde însăși existența raportului juridic obligațional.

Deși în materia contractului de vânzare-cumpărare operează principiul transmiterii imediate a dreptului de proprietate din momentul încheierii actului juridic, părțile pot amâna transferul acestui drept până la împlinirea unui termen suspensiv sau până la realizarea unei condiții suspensive.

Având în vedere prevederea contractuală mai sus menționată, prin care părțile au stabilit că transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a prețului, eveniment viitor și nesigur, reiese că analiza urmează a se face din perspectiva obligației afectate de această modalitate.

Mai mult decât atât, cum prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. nu a operat transferul dreptului de proprietate, nu poate fi reținut caracterul real al acțiunii deduse judecății și, pe cale de consecință, nici aplicabilitatea dispozițiilor art. 1368 din vechiul C. civ. și nici a art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Cum acțiunea ce face obiectul cauzei are caracterul unei acțiuni personale, analiza prescripției dreptului material la acțiune urmează a fi efectuată de către instanța de apel din perspectiva dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Argumentul recurentei-pârâte privind natura actului juridic, stabilită cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 1956 din 09 noiembrie 2011, rămasă definitivă prin Decizia nr. 345/A din 11 octombrie 2012, în sensul că actul juridic dedus judecății este o promisiune bilaterală de vânzare și nu un contract de vânzare-cumpărare, nu poate fi reținut.

În mod legal instanța de apel a constatat că din conținutul acestor hotărâri judecătorești nu reiese, cu putere de lucru judecat, că actul are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare.

De asemenea, aspectele ce vizează o eventuală întrerupere a cursului prescripției, invocată de către reclamant, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte fiind învestită exclusiv cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Motivul de recurs ce vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1364 din vechiul C. civ., precum și a art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în raport de care, soluția aplicării sancțiunii prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce o privește pe pârâtă, este nelegală, nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 1364 din vechiul C. civ.:

"Dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acțiune, sau ipotecară sau de revendicare, el poate suspenda plata prețului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune, afară numai dacă se va fi stipulat ca plata să se facă chiar de ar urma tulburarea".

Totodată, art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocat de către recurentă, statuează:

"Dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".

Raportat la această din urmă dispoziție legală, prescripția poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prevăzut de lege.

În consecință, acțiunea intentată de reclamant ulterior împlinirii termenului de prescripție extinctivă, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce reprezintă practic refuzul concursului forței de constrângere a statului, solicitat de titularul dreptului subiectiv.

Totodată, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripția începe să curgă de la data cînd se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

În speță, termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii evicțiunii.

Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 155R din 17 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în Dosarul nr. x/2007, instanța a luat act de tranzacția intervenită între S.C. B. S.R.L. și D., fiind recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului D. asupra apartamentului nr. x, asupra suprafeței de 79,03 mp teren și asupra unei cote indivize de 20,2% din părțile de folosință comună ale imobilului situat în Șos. x, București.

Așadar, dreptul recurentei-pârâte de a solicita despăgubiri pentru evicțiune s-a născut la data pronunțării acestei hotărâri, respectiv 17 martie 2009.

Reiese, deci, că la momentul formulării cererii reconvenționale, respectiv 09 decembrie 2015, termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se împlinise și că instanța de apel, în mod legal, a reținut că a intervenit prescripția dreptului de a cere despăgubiri pentru evicțiune, în ceea ce o privește pe pârâtă.

Nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că suspendarea plății prețului începând cu data de 30 aprilie 2003, moment la care trebuia efectuată plata ultimei rate, în temeiul dispozițiilor art. 1364 din vechiul C. civ., reprezintă o exercitare a dreptului de a obține despăgubiri pentru evicțiune în termenul general de prescripție.

Art. 1364 din vechiul C. civ. reprezintă o transpunere, în materia vânzării, a excepției de neexecutare a contractului, din această perspectivă fiind analizată constituționalitatea acestei prevederi prin Decizia nr. 668/2008 din 12 iunie 2008 de către Curtea Constituțională, decizie la care recurenta face trimitere.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 46A/2018 din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A., fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 46A/2018 din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC -NN