ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1640/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 13 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C. și repunerea părților în situația anterioară, urmând a se reține că pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală de plată integrală a prețului, datorând suma de 50.000 USD.

La 9 decembrie 2015, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive, precum și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că a intervenit răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului pentru suma de 50.000 USD și compensarea de drept în ceea ce privește restul de preț stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C., cu suma datorată de reclamant în temeiul răspunderii pentru evicțiune.

Prin întâmpinarea formulată la cererea reconvențională depusă de pârâta-reclamantă, reclamantul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului material a acțiunii în garanție pentru evicțiune și excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

Prin sentința civilă nr. 2821 din 6 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 14 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza, spre competentă soluționare, uneia dintre secțiile a III-a și a IV-a din cadrul aceleiași instanțe.

Prin sentința nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta-reclamantă și a respins cererea principală, formulată de reclamantul-pârât A., ca fiind prescrisă. A admis excepția prescripției dreptului pârâtei-reclamante la acțiune, invocate de reclamantul-pârât și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 46 A din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.. A admis apelul declarat de reclamantul-pârât împotriva aceleiași sentințe civile. A anulat în parte sentința, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. și a trimis cauza aceleași instanțe pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Prin decizia nr. 1020 din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 46A din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A casat în parte decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A.. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

Prin decizia nr. 300A din 3 aprilie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, obligându-l pe acesta la plata către intimată a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 300 A din 3 aprilie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii atacate, respingerea excepției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile legale, reținând că nu sunt incidente prevederile din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, referitoare la o nouă prescripție începută în noiembrie 2014, considerând că termenul de prescripție s-a împlinit la 30 aprilie 2006, în raport de dispozițiile C. civ. din 1864.

Invocând prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, recurentul a susținut că nu a făcut referire la prescripția ce s-ar fi împlinit la 30 aprilie 2006, ci la noua prescripție care a început să curgă la 28 noiembrie 2014, dată la care intimata a înscris, în favoarea sa, în cartea funciară, o garanție imobiliară (ipotecă), ceea ce a determinat conform legii, un nou termen de prescripție.

Mai arată recurentul că din cuprinsul extrasului de carte funciară și al încheierii de carte funciară nr. x emise în dosarul nr. x/28.11.2014 reiese că la 28 noiembrie 2014, intimata și-a înscris în mod nelegal dreptul de proprietate asupra imobilului, deși nu deținea acest drept, proprietatea nefiindu-i transmisă conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C., deciziei irevocabile nr. 345 A din 11 octombrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2010, deciziei definitive nr. 1020 din 15 mai 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, deciziei nr. 300 A din 3 aprilie 2020, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016 și înscrierii dreptului de ipotecă legală în favoarea sa pentru diferența de preț de 50.000 USD pe care intimata i-o datorează.

Cu privire la transferul dreptului de proprietate către intimată, recurentul a susținut că acesta nu a operat, în lipsa achitării integrale a prețului menționat în contract.

În noiembrie 2014, intimata a solicitat, în mod nelegal, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea sa, acceptând constituirea în beneficiul recurentului a unei garanții imobiliare pentru diferența de preț neachitată, 50.000 USD.

Or, potrivit art. 877 și art. 2.377 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, ipoteca se constituie prin înscrierea în cartea funciară.

Recurentul a susținut că sunt aplicabile prevederile actului normativ menționat, în raport de momentul realizării actelor de carte funciară (noiembrie 2014) și de dispozițiile art. 6 alin. (5) din acest cod.

A apreciat că, potrivit art. 2.506 alin. (4) C. civ., ipoteca ce a fost constituită în favoarea sa, în noiembrie 2014, urmare demersurilor efectuate de intimată, este valabilă, chiar dacă acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost prescriptibilă la data respectivă.

Invocând dispozițiile art. 2.507, art. 2.508 și art. 2.510 C. civ., recurentul a precizat că această ipotecă a determinat aplicarea normelor privind renunțarea la prescripție.

Renunțarea este neîndoielnică, rezultând din manifestări neechivoce ale intimatei, respectiv înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate, în lipsa achitării integrale a prețului vânzării, acceptând constituirea în favoarea recurentului a unei ipoteci legale pentru diferența de preț care nu a fost plătită.

În acest fel, intimata a renunțat la prescripția împlinită la 28 noiembrie 2014, începând să curgă o nouă prescripție de același fel, de 3 ani, calculată din noiembrie 2014 și care s-a împlinit în noiembrie 2017. Recurentul a formulat acțiunea înăuntrul acestui nou termen de prescripție, la 10 octombrie 2015, în termenul legal.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 15 decembrie 2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, din perspectiva neîncadrării motivelor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și autoritatea de lucru judecat a chestiunilor dezlegate prin decizia nr. 1020 din 15 mai 2019 a Înaltei Curți de Casați și Justiție cu privire la caracterul personal al acțiunii și examinării acesteia prin prisma art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Ulterior întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin care s-a reținut că recursul este declarat cu depășirea termenului prevăzut de lege, prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021 a fost respinsă excepția tardivității recursului, pentru considerentele arătate în cuprinsul respectivei încheieri, dispunându-se admiterea în principiu a recursului declarat de reclamatul A. împotriva deciziei nr. 300 A din 3 aprilie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Cu titlu prealabil urmează a se constata că obiectul prezentului recurs vizează doar o parte din pretențiile deduse judecății de către părți și doar în limitele impuse prin decizia instanței de recurs pronunțată în ciclul procesual anterior.

Astfel, cererea de chemare în judecată are ca obiect solicitarea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., de a se dispune rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C. și repunerea părților în situația anterioară, iar cererea reconvențională vizează constatarea faptului că a intervenit răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului pentru suma de 50.000 USD și compensarea de drept în ceea ce privește restul de preț stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare anterior menționat, ambele cereri fiind respinse, ca prescrise, prin sentința nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 46A din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva acestei sentințe, admițând însă apelul declarat de reclamantul-pârât împotriva aceleiași sentințe civile, cu consecința anulării în parte a sentinței, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. și trimiterii cauzei aceleași instanțe pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată.

Această decizie a fost însă casată în parte prin decizia nr. 1020 din 15 mai 2019, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă care a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A.. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei, respectiv cele referitoare la respingerea apelului incident declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., această soluție intrând în acest mod în puterea lucrului judecat.

Cu ocazia trimiterii cauzei spre rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dezlegare problemelor de drept cu care a fost învestită prin cererea de recurs, dezlegare ce este obligatorie conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că motivul de recurs ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1368 din vechiul C. civ. și, respectiv, a art. 21 din Decretul nr. 167/1958 este întemeiat, întrucât instanța de apel a apreciat în mod greșit că actul juridic este afectat de un termen suspensiv.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C., s-a stipulat că transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a prețului, dată la care se vor întocmi și formalitățile de intabulare a imobilului pe numele cumpărătorului, prin grija vânzătorului.

Analizând prevederea contractuală mai sus menționată, instanța de recurs a stabilit că termenul este un eveniment viitor și sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații, în timp ce condiția este evenimentul viitor și nesigur că se va produce, de care depinde însăși existența raportului juridic obligațional.

Având în vedere prevederea contractuală mai sus menționată, prin care părțile au stabilit că transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a prețului, eveniment viitor și nesigur, reiese că analiza urmează a se face din perspectiva obligației afectate de această modalitate.

Mai mult decât atât, cum prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. nu a operat transferul dreptului de proprietate, nu poate fi reținut caracterul real al acțiunii deduse judecății și, pe cale de consecință, nici aplicabilitatea dispozițiilor art. 1368 din vechiul C. civ. și nici a art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Cum acțiunea ce face obiectul cauzei are caracterul unei acțiuni personale, analiza prescripției dreptului material la acțiune urmează a fi efectuată de către instanța de apel din perspectiva dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la aceste considerente, cu ocazia rejudecării, în mod corect a reținut Curtea de apel că s-a dat dezlegare în mod definitiv asupra problemei caracterului personal al acțiunii principale promovată de reclamantul A., acțiune ce este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acest decret aplicându-se, în privința prescripției, raportului juridic litigios, care își are sorgintea în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de BNP C..

În aceste condiții vor fi respinse criticile recurentului în sensul că, instanța de apel a aplicat în mod eronat legea, reținând că nu ar fi aplicabile prevederile legale din noul C. civ.

Această concluzie este în concordanță cu dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ. potrivit cărora prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În privința acestui alineat Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii la data de 17/02/2014 și prin Decizia nr. 1/2014 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

În concordanță cu această decizie obligatorie pentru instanțele judecătorești, din ale cărei considerente rezultă incidența Decretului nr. 167/1985 în privința prescripțiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958 și luând act de dezlegarea instanței de recurs în sensul că transferul dreptului de proprietate era afectat de condiția suspensivă a achitării restului de preț la data de 30.04.2003, a apreciat că punctul de pornire al termenului de prescripție de 3 ani, aplicabil acțiunii principale promovată de apelantul reclamant, a fost reprezentat de data de 30.04.2003, dată la care cumpărătorul S.C. B. S.R.L. trebuia să achite diferența de preț.

În aceste condiții, prin raportare la punctul de pornire al termenului de prescripție de 3 ani astfel stabilit, în mod corect s-a apreciat că acesta s-a împlinit la data de 30.04.2006.

Deși recurentul nu contestă această concluzie, acesta susține că o nouă prescripție a început să curgă la data de 28.11.2014, dată la care intimata a înscris în favoarea sa, în cartea funciară, o garanție imobiliară (ipotecă) și că, raportat la această dată este aplicabil noul C. civ.

Aceste susțineri au fost formulate de abia la data de 28.10.2019, omisso medio, ulterior pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1020 din 15 mai 2019, prin cererea reclamantului de repunere pe rol a cauzei formulată în fața instanței de apel învestită cu rejudecarea cauzei după casarea deciziei pronunțate în primul ciclu procesual și privesc un raport juridic obligațional nou a cărui analiză, din perspectiva efectelor juridice create între părți, presupune lărgirea cadrului procesual, nepermisă pentru faza judecății în care a fost invocat.

Pe de altă parte, în ceea ce privește influența acestuia asupra regimului prescripției dreptului la acțiune dedus judecății principale, se reține că termenul început la data de 30.04.2003, este supus dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform cărora prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare.

Curgerea unui nou termen de prescripție este menționată la art. 17 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.

Raportat la aceste dispoziții legale, în mod corect a apreciat Curtea de apel că nu se poate vorbi de întreruperea unui termen prin apariția unui eveniment cu efect întreruptiv după data împlinirii termenului sau că un termen împlinit nu mai poate fi întrerupt în curgerea sa, iar curgerea unui nou termen de prescripție este efectul întreruperii valabile a unui termen de prescripție, dar în cauza de față nu suntem în prezența unei întreruperi valide a termenului de prescripție de 3 ani, care era deja împlinit la data de 30.04.2006, un termen împlinit nemaiputând fi întrerupt.

În aceste condiții vor fi respinse criticile recurentului în sensul că, instanța de apel a aplicat în mod eronat legea, reținând că nu ar fi aplicabile prevederile legale din noul C. civ. referitoare la o nouă prescripție începută în noiembrie 2014, deoarece în mod corect instanța de apel a considerat că sunt incidente exclusiv prevederile Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție în cauza de față fiind început dar și împlinit anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar curgerea unui nou termen de prescripție nu este posibilă începând cu anul 2014, câtă vreme prescripția era împlinită la acea dată.

Susținerile recurentului în sensul că intabularea dreptului de proprietate în favoarea intimatei este ilegală în condițiile în care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, deciziei civile irevocabile nr. 345A/11.10.2012 pronunțată în dosar nr. x/2010, deciziei civile definitive nr. 1020/15.05.2019 pronunțată de I.C.C.J. și a deciziei civile nr. 300A/03.04.2020 pronunțată de instanța de apel în rejudecare, în cauză, dreptul de proprietate nu a fost niciodată transferat către intimată, având în vedere că transferul proprietății putea și trebuia să opereze exclusiv la momentul achitării integrale a prețului contractual, nu fac obiectului prezentului litigiu ce are ca obiect exclusiv cererea de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C. și repunerea părților în situația anterioară.

Aceste susțineri puteau face obiectul verificării instanței învestită cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect anularea înscrierii în cartea funciară contestată și nicidecum obiectul unei acțiuni în rezoluțiune, astfel încât vor fi înlăturate raportat la cadrul procesual cu care prezenta instanță este învestită.

Recurentul a susținut că, dat fiind că intimata pârâtă S.C. B. S.R.L. și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului litigios, cu constituirea totodată în favoarea reclamantului a unui drept de ipotecă pentru diferența de preț de 50.000 USD, la data de 28.11.2014 - data încheierii CF nr. x/2014, sunt incidente în cauză prevederile art. 2507 noul C. civ. potrivit cărora nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită coroborate cu cele ale art. 2510 alin. (1) noul C. civ., conform cărora după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

După cum se poate observa din studierea textelor anterior menționate, renunțarea la prescripția împlinită are ca efect curgerea unei noi prescripții de același fel. Or, prescripția împlinită la data de 30.04.2006, nu era cea reglementată de noul C. civ., ci era cea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, care nu cuprindea dispoziții similare celor din C. civ. invocate de recurent (art. 2.507 C. civ. - se poate renunța la prescripția împlinită; art. 2.508 C. civ. - renunțarea la prescripție este expresă sau tacită; renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce; art. 2.510 C. civ. - după renunțare începe sa curgă o nouă prescripție de același fel).

Singura dispoziție din Decretul nr. 167/1958, similară celei din art. 2506 alin. (3) din noul C. civ. (cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit), era cea de la art. 20, potrivit căreia debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.

Recurentul invocă însă în susținerea cererii sale o situație care implică aplicarea dispozițiilor art. 2506 alin. (4) (și nu alin. (3) din C. civ. din 2009, potrivit cărora recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție. Aceste dispoziții însă nu se regăseau în legea aplicabilă prescripției începută la data de 30.04.2003 și împlinită la data de 30.04.2006.

În speță, pentru prescripția începută și împlinită sub auspiciile Decretului nr. 167/1958 nu pot fi aplicabile dispozițiile legii noi, respectiv cele referitoare la renunțarea la prescripție prevăzute de art. 2507, 2508, 2510 din noul C. civ., indiferent de data constituirii garanției în evidențele de Carte Funciară de către debitorul restului de preț.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (5), art. 877 și art. 2506 și art. 2.377 din noul C. civ., referitoare la modalitatea și efectele constituirii garanțiilor după împlinirea termenului de prescripție și aplicabilitatea regulilor în materia renunțării la prescripție.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că termenul de prescripție de trei ani curge de la data realizării actelor de carte funciară - noiembrie 2014, câtă vreme s-a stabilit în mod corect că acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C., act juridic supus dispozițiilor vechiul C. civ. și Decretului nr. 167/1958, este prescriptibilă în termenul de trei ani începând cu data de 30.04.2003, dată la care cumpărătorul S.C. B. S.R.L. trebuia să achite diferența de preț, termen împlinit la data de 30.04.2006.

Ca atare, nu mai poate curge un alt termen de prescripție ulterior acestei date și nici nu se poate recurge la instituția renunțării la prescripție în modalitatea evidențiată de noul C. civ., având în vedere că dispozițiile legale ce reglementau prescripția în speța de față nu conțineau asemenea prevederi.

Față de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile dreptului material indicate de recurent, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 300 din 3 aprilie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 4.900 RON către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 300 din 3 aprilie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 4.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.