ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2077/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată, apărări și alte cereri formulate în primă instanță: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, secția a II-a civilă la 24.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E. (notar public), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal, să constate nulitatea absolută și să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F." - B.N.P.A., privind imobilul apartament și garaj, situat în București, b-dul. x, nr. 43, încheiat între pârâții C., în calitate de vânzător, și B., în calitate de cumpărător; să dispună obligarea pârâților C. și E. la plata sumelor de 50.000 euro, c/val. ap. 9, situat în București, 2.673,45 USD, soldul contului bancar x, deschis pe numele defunctei G., predecedată lui H., și 3.441,99 RON, soldul contului x, deschis pe același nume la I. S.A. conform certificatului de moștenitor nr. x/30.09.2011; să dispună obligarea pârâtei E. la plata sumei de 50.000 euro daune morale; în subsidiar față de petitul 1, în cazul respingerii, să dispună obligarea pârâților C., D. și E. la plata sumei de 210.000 euro, reprezentând c/val. imobilului vândut prin contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F." - B.N.P.A., cuantum înscris în conținutul acestui contract. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1325 raportat la art. 1254 alin. (2), art. 1357 și art. 1371 C. civ. Prin cererea din 24.02.2017, reclamanta a invocat excepția conexității prezentei cauze la dosarul nr. x/2012, aflat pe rolul aceleiași instanțe. Prin cererea precizatoare din 13.03.2017, reclamanta a arătat că, pe cale principală, solicită constatarea nulității absolute (și nu anularea) și desființarea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F.". În drept, a invocat dispozițiile art. 1325 raportat la art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 105 alin. (1)-(2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale. Prin cererea completatoare din 23.03.2017, reclamanta a solicitat, pe lângă obligarea, pe cale principală, a pârâtei E. la plata sumei de 50.000 euro daune morale, să i se acorde, în principal, în natură, cele două apartamente indicate în acțiune, locul de veci din Cimitirul Străulești II, figura 24 E, locul 42, soldul conturilor bancare cu sumele 2673,45 USD, 3441,99 RON și 385,07 euro, menționate în certificatul de moștenitor nr. x/17.11.2011; în subsidiar, acordarea c/valorii bunurilor fixe menționate în cererea de chemare în judecată. Prin cererea modificatoare din 03.04.2017, reclamanta a arătat că, în subsidiar față de capetele de cerere din acțiunea introductivă, în situația în care se va constata lisa oricărei culpe a pârâților C. și D. în prezentul proces, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, solicită, pe cale principală, obligarea pârâtului C. la restituirea, în natură, către reclamantă a ap. nr. 9, situat în str. x; în subsidiar, obligarea aceluiași pârât împreună cu pârâta E., care rămâne să răspundă pentru culpă delictuală stabilită de instanța penală, la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea apartamentului menționat; pe cale principală, obligarea pârâtului C. la plata sumelor indicate în acțiune, reprezentând soldul celor două conturi deschise pe numele defunctei G.; în subsidiar față de capătul nr. 1 din acțiunea principală, obligarea pârâților C. și D. la plata, către reclamantă, a sumei de 210.000 euro, reprezentând c/val. imobilului vândut prin contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F.". În drept, a invocat dispozițiile art. 1345, 1347-1348, 1639 și urm. C. civ. La 14.04.2017, pârâtul B. și numita J. (soția pârâtului) au formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a pârâtului C.. Prin întâmpinare s-a solicitat anularea, ca netimbrată, a cererii introductive, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de constatare a nulității/anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de B.N.P. "F.". Prin cererea de chemare în garanție, formulată în subsidiar, s-a solicitat ca, în cazul admiterii cererii de desființare a actului juridic enunțat mai sus, pârâtul vânzător C. să fie obligat la restituirea prețului achitat acestuia în temeiul actului juridic, actualizat cu dobânda legala. Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, pârâta E. a invocat aceleași excepții în legătură cu acțiunea în despăgubiri, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin întâmpinare la acțiunea principală, pârâtul C. a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. Același pârât a formulat și întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a susținut că, urmare a neîndeplinirii condițiilor pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, nu operează nici garanția contra evicțiunii. Prin cererea din 16.06.2017, reclamanta a chemat în judecată pe J. (soția pârâtului B.), solicitând, în principal, restituirea, în natură, a ap. nr. 3 situat în București, B-dul x, nr. 43, sector 1 (cu garajul aferent acestui imobil); desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.10.2011. În aceeași cerere a mai menționat că solicită obligarea pârâtului C. să restituie, în natură, ap. nr. 9 situat în București, str. x; evacuarea pârâților din locuințele deținute nelegal; în subsidiar, în cazul respingerii petitului 1 din cerere, obligarea pârâților C., D. și E. la plata sumei de 210.000 euro, reprezentând c/val imobilului vândut prin actul juridic sus-menționat; în principal, obligarea pârâtului C. la plata sumelor de 2.673,45 USD, 3.441,99 RON și 385,07 euro, reprezentând soldurile conturilor bancare la K. și I.; obligarea pârâtei E. la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale. La termenul din 19.06.2017, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 4881/19.06.2017, Judecătoria sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 04.07.2017, sub nr. x/2017. Judecata cauzei a fost suspendată în perioada 29.09.2017 - 29.06.2018, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2012, având, ca obiect, dezbaterea succesiunii defunctelor H. și G.. Prin încheierea din 13.07.2018, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active în privința cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de B.N.P.A. "F." și excepția lipsei calității procesuale active în privința cererii precizatoare din 13.03.2017, vizând acordarea, în natură, a bunurilor și, în subsidiar, a contravalorii acestora, în virtutea anulării certificatelor de moștenitor emise de pe urma defunctelor G. și H.. La termenul din 26.10.2018, instanța a invocat, din oficiu, excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată împotriva pârâtei E., întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în raport de sentința civilă nr. 5690/13.07.2017 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 651 A/21.02.2018. Prin sentința civilă nr. 2276/09.11.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâții D., E. și C., cu privire la capetele de cerere întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză; a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu; a respins capătul de cerere, având, ca obiect, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de B.N.P.A. "F.", ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins capătul de cerere prin care se solicită acordarea, în natură, a bunurilor (iar, în subsidiar, contravaloarea acestor bunuri) către reclamantă, urmare a anulării certificatelor de moștenitor emise de pe urma defunctelor G. și H., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins, în rest, acțiunea, ca nefondată; a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect, și a respins cererea pârâților B. și J. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe și încheierii din 26.10.2018 a declarat apel reclamanta A., iar împotriva sentinței a declarat apel și pârâta E.. Prin decizia nr. 814 A/04.06.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelul formulat de pârâta E.; a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26.10.2018 și a sentinței; a schimbat, parțial, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și i-a obligat pe pârâții D., C. și E. să plătească, în solidar, reclamantei despăgubiri civile în sumă de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, precum și pe pârâții D. și C. să plătească, în solidar, reclamantei despăgubiri civile în sumă de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății; a dispus obligarea pârâtei E. să plătească reclamantei daune morale în sumă de 1.000 euro, echivalent în RON la data plății; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a luat act că apelantele și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: I.1. În mod temeinic a constatat prima instanță, în ceea ce privește situația de fapt, că, prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 7/18.08.2011 eliberat de notar public E. (pârâtă în prezenta cauză), s-a stabilit, la pct. 1, că, la 05.07.2011, a decedat G., rămânând, ca moștenitoare de pe urma acesteia, H., postdecedată la 05.07.2011, în calitate de fiică, iar, la pct. 2, că, la 05.07.2011, a decedat H., rămânând, ca unic moștenitor, C. (pârât, de asemenea, în prezenta cauză), în calitate de văr de unchi predecedat, neexistând renunțători sau străini de succesiune prin neacceptare, conform art. 700 C. civ. La baza emiterii acestui certificat au stat declarațiile date de martorul D. (pârât în cauză), care, în privința moștenirii defunctei H., a arătat că: "Am cunoscut-o (…) în anul 1994, fiind căsătorit cu ea timp de 15 ani. În urma căsătoriei noastre nu au rezultat copii. Înainte de căsătoria noastră defuncta nu a avut niciun copil. După despărțirea de mine defuncta nu s-a recăsătorit și nu a avut copii. Menționez că până la data decesului relațiile noastre au fost bune, neexistând conflicte între noi. Din cunoștințele mele singurul moștenitor al defunctei este vărul ei din Buzău, C.", precum și de martorul L., care, în privința moștenirii aceleiași defuncte, a arătat că: "Am cunoscut-o (…) în anul 1985, fiind colegi de facultate. De atunci și până la decesul sus-numitei am fost în relații de prietenie, astfel că pot declara că defuncta a avut un singur soț, pe numele D.. În urma căsătoriei lor nu au avut copii și totodată defuncta neavând copii nici în afara căsătoriei, necăsătorindu-se după divorț. Din cunoștințele mele singurul moștenitor este vărul defunctei C.". 2. Ulterior, prin certificatul de moștenitor nr. x/21.09.2011 eliberat de notar public E., s-a stabilit, la pct. I, că, de pe urma defunctei G., au rămas următoarele bunuri: apartamentul nr. x situat în Municipiul București, str. x, dobândit de către defunctă astfel - cota de 1/2 în timpul căsătoriei cu defunctul său soț, M., prin cumpărare, cealaltă cotă de 1/2 prin partaj succesoral, în baza sentinței civile nr. 11183/13.12.2001 pronunțate de Judecătoria sectorului 6 București în dosarul nr. x/2001, precum și moștenitor unic C., în calitate de nepot de frate predecedat, nefiind renunțători sau străini de succesiune prin neacceptare, iar, la pct. 2, că, de pe urma defunctei H., au rămas următoarele bunuri: apartamentul nr. x situat în București, B-dul x, nr. 43, precum și moștenitor unic C.. Prin sentința civilă nr. 11183/13.12.2001 pronunțată în dosarul nr. x/2001, Judecătoria sectorului 6 București a admis acțiunea formulată de reclamanta G. împotriva pârâtelor H. și A. (reclamantă în cauza de față); a constatat deschisă succesiunea defunctului M., decedat la 10.09.2001, cu ultimul domiciliu în București, sector 6; a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma acestuia se compune din dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 1/2 din apartamentul nr. x situat în București, Aleea x, dobândit în timpul căsătoriei cu reclamanta, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.06.1991; a constatat că au calitatea de moștenitori reclamanta - soție supraviețuitoare, cu o cotă succesorală de 1/4, și pârâtele - fiice, cu o cotă succesorală de 3/4; a luat act de învoiala părților și a consfințit tranzacția acestora cu privire la împărțeala bunurilor succesorale. În motivarea cererii, reclamanta arătase că prima pârâtă a rezultat din căsătoria defunctului cu aceasta și cea de-a doua dintr-o căsătorie anterioară a defunctului. 3. Prin certificatul suplimentar de moștenitor nr. 11/30.09.2011 eliberat de notar public E. s-au inclus, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei G., și, subsecvent, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei H., bunurile mobile, respectiv drepturile și obligațiile aferente contractelor încheiate cu bănci din România, fonduri de investiții, case de pensii sau orice altă instituție financiară sau deținător de instrumente monetare, incluzând, fără limitare, toate drepturile și obligațiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum și soldul tuturor conturilor și depozitele la termen în RON și valută, deschise pe numele defunctelor.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de notar public N., pârâtul C., reprezentat de pârâtul D., a înstrăinat apartamentul nr. x situat în București, B-dul x nr. 43, lui B., căsătorit cu J. (ambii pârâți în cauză), în schimbul unui preț de 210.000 euro. La rubrica "modul de dobândire" a fost indicat, printre altele, certificatul de moștenitor nr. x/21.09.2011.

În fine, prin certificatul de moștenitor nr. x/17.11.2011 eliberat de notar public O., s-a certificat că, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei H., se includ, ca bunuri mobile proprii, drepturile și obligațiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum și soldul unui cont, în sumă de 385,07 euro, și, prin retransmitere de la defuncta G.: 1. drepturile și obligațiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum și soldul unui cont, în sumă de 2.673,45 USD; 2. drepturile și obligațiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum și soldul unui cont, în sumă de 3.441,99 RON.

Prin cererea înregistrată la 17.09.2012, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. x/2012, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând, în esență, anularea celor patru certificate de moștenitor, constatarea calității sale de moștenitor al celor două defuncte și constatarea masei succesorale. Prin sentința civilă nr. 5690/13.07.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Judecătoria sectorului 1 București a respins, ca tardivă, cererea reclamantei pârâte de repunere în termenul de opțiune succesorală; a admis excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală al aceleiași părți, cu privire la succesiunea defunctelor; a constatat că reclamanta pârâtă este străină de succesiunea defunctelor; a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins, ca atare, acțiunea principală; a admis cererea reconvențională și conexă formulate de pârâtul reclamant C.; a constatat deschisă succesiunea defunctei G., decedată la 05.07.2011, cu ultimul domiciliu în București, str. x, sector 6; a constatat deschisă succesiunea defunctei H., decedată la 05.07.2011, cu ultimul domiciliu în București, Bd. x, și a constatat că pârâtul reclamant C. are calitatea de moștenitor legal, cu vocație succesorală concretă la succesiunea celor două defuncte. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că repunerea în termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 C. civ. 1865, de prescripție pentru opțiunea succesorală poate fi dispusă de instanța de judecată în ipoteza în care se constată că succesibilul s-a aflat într-o situație care nu-i este imputabilă și care a dus la pierderea lui; totuși, succesibilul trebuie să ceară repunerea în termenul de opțiune succesorală în decurs de o lună de la încetarea cauzei care a determinat depășirea termenului de prescripție. Or, conform susținerilor reclamantei, aceasta a aflat despre deces la 10.08.2012, însă acțiunea a fost introdusă abia la 17.09.2012. Motivele invocate de reclamantă, ca fiind justificative pentru neacceptarea succesiunii, au încetat odată cu aflarea despre deces. În acest sens, instanța a reținut că reclamanta nu a invocat starea sa de boală care să fi persistat și după aflarea decesului și care să o fi împiedicat, și după acest moment, de a formula cererea de repunere în termen. De asemenea, motivul ascunderii, cu rea-credință, a decesului a încetat odată cu aflarea despre deces, așa cum și motivul privind îndrumările greșite date de către notar a încetat în momentul în care reclamanta a aflat despre decesul surorii sale vitrege și a mamei acesteia. Într-adevăr, în ipoteza în care reclamanta ar fi fost citată la dezbaterea succesorală, aceasta ar fi aflat despre decesul celor două defuncte și ar fi știut, astfel, despre dreptul său de acceptare a succesiunii. Or, deși acest lucru nu s-a întâmplat la momentul dezbaterii succesorale, reclamanta a aflat de dreptul său de opțiune succesorală la data aflării de deces.

La 04.10.2012, A. a formulat și plângere penală față de notarul public E., pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 alin. (1) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Prin sentința penală nr. 284 F/09.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, inculpații E. și C. au fost achitați, iar inculpatul D. a fost condamnat la 8 luni închisoare cu amânarea pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen. (mărturie mincinoasă), acțiunea civilă exercitată de partea civilă A. fiind lăsată nesoluționată. Prin decizia nr. 235 A/23.06.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpatul D. și partea civilă A.; a desființat, în parte, sentința atacată, respectiv, în ceea ce privește latura penală cu privire la inculpatul D. și inculpata E., precum și în ceea ce privește latura civilă și, rejudecând, a condamnat-o pe inculpata E. la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din același cod; l-a achitat pe inculpatul D.; a anulat cele patru certificate eliberate în procedura succesorală, emise de B.N.P. O. și E., și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. În acest sens, în sarcina numitei E. s-a reținut conduita infracțională când a emis certificatele de moștenitor, iar nu de calitate, fără a evalua riguros actele depuse, din care putea decela calitatea de moștenitor a părții civile A., ceea ce se circumscrie unei infracțiuni din culpă, respectiv neglijenței în serviciu, iar nu unei infracțiuni intenționate, cum este abuzul în serviciu. Este cert că notarul a cunoscut conținutul sentinței civile despre care a făcut vorbire în actele emise. Este, de asemenea, cert că putea evalua calitatea de succesor a părții civile, iar, în condițiile evaluării corecte a acestui aspect, avea pârghiile legale pentru introducerea acesteia în procedura succesorală notarială, chiar după emiterea certificatului de calitate de moștenitor pentru inculpatul C., aspect dedus din normele procesuale în vigoare la acel moment. Cu toate acestea, condițiile desfășurării activității au împiedicat justa evaluare și au condus la excluderea părții civile din procedura succesorală, creând permisele vânzării ulterioare a apartamentului de către aparentul proprietar, inculpatul C., cu ajutorul fostului soț al defunctei H., inculpatul D.. Referitor la infracțiunea de mărturie mincinoasă, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, la 18.08.2011, cei doi inculpați au dat declarațiile notariale și, subsecvent, s-a emis certificatul de calitate de moștenitor nr. 7 din 18.08.2011. La acel moment, aceștia nu cunoșteau despre existența surorii consangvine, fapt aflat ulterior. După obținerea certificatului de calitate, organul de cercetare ce investiga moartea violentă a mamei și fiicei a remis inculpatului C. cheile apartamentului unde acesta, împreună cu inculpatul D., au găsit titlurile de proprietate, inclusiv sentința civilă nr. 11183/2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 6, ce au fost, ulterior, depuse în dosarul notarial. Inculpatul C., audiat de Înalta Curte, a susținut că s-a considerat singurul moștenitor și nu a cunoscut despre existența părții civile, deși avea cu defunctele o relație de familie constantă. De asemenea, și fostul soț, D., sau martorii audiați, prieteni de familie, au susținut că nu au știut despre existența surorii defunctei H. și nu au observat-o pe aceasta la înmormântarea tatălui celor două. De altfel, chiar partea civilă, în declarațiile sale, a susținut că relațiile cu familia tatălui său și, implicit, cu sora sa erau distorsionate, aproape inexistente, ultima participare în familie având loc la decesul tatălui său, în 2001, motiv pentru care a aflat despre deschiderea succesiunilor surorii sale și a mamei acesteia la 10.08.2012, după circa 1 an de la eliberarea certificatelor. Înalta Curte, în urma analizei coroborate a declarațiilor inculpaților și ale martorilor audiați, a reținut că momentul cert la care inculpații D. și C. au cunoscut despre existența surorii defunctei H. este cel al identificării sentinței civile, în care era menționată partea civilă și calitatea sa de soră consangvină cu defuncta H.. Ca urmare, inculpații au cunoscut despre existența acesteia ulterior audierii, în calitate de martori, în procedura notarială și este, în aceste condiții, imposibil de susținut că au intenționat să declare necorespunzător adevărului. Mai mult decât atât, după lecturarea sentinței civile, cei doi inculpați D. și C. au depus-o în dosarul notarial, urmând a fi evaluată de notarul ce nu a reținut calitatea de moștenitor. Înalta Curte, văzând conținutul sentinței ce a constatat calitatea de moștenitor a părții civile față de tatăl său, alături însă de sora sa consangvină și mama acesteia din urmă, a reținut că greutatea justei evaluări pentru cei doi inculpați rezidă și din existența moștenirilor succesive ale mamei și fiicei. După data citirii sentinței civile, nu se mai poate susține, nici față de inculpații D. și C., existența unei erori invincibile. Aceste aspecte produc consecințe față de inculpații D. și C., care au săvârșit fapta fără forma de vinovăție prevăzută de norma de incriminare, respectiv din culpă, iar nu cu intenție. Notarul însă a neglijat ori omis din neatenție existența moștenitorului legal. Cum ar fi soluționat acesta problemele de drept legate de moștenirile succesive ori de existența nedemnității fiicei de a-și moșteni mama sunt aspecte ce nu interesează cauza penală. Cât privește infracțiunea de uz de fals, Înalta Curte a constatat că nu s-a dovedit că, la momentul folosirii înscrisurilor pentru a vinde imobilul, cei doi inculpați înțeleseseră, cert, calitatea de moștenitor legal a părții civile. De altfel, chiar partea civilă susține că demersurile sale de intrare în posesia moștenirii și de a lua legătura cu cei doi inculpați sunt ulterioare vânzării apartamentului. Astfel cum s-a susținut, a existat, în privința celor doi inculpați, o eroare relativă, o evaluare incorectă a realității, susținută de conduita notarului, ce exclude intenția ca formă de vinovăție, ce s-a extins și asupra actelor efectuate ulterior finalizării procedurii notariale. Nici la momentul vânzării nu se poate susține că au cunoscut cert despre existența moștenitorului legal și au intenționat lezarea intereselor legitime ale acestuia prin vânzarea imobilului. Apartamentul a avut un preț de vânzare de cca 20.000 euro, împărțit egal de inculpații D. și C.. De altfel, este de reținut intenția inculpatului Verona de a remite părții civile suma de cca 95.000 euro, aproape egală beneficiului obținut din vânzarea apartamentului, în rate, ofertă declinată de partea civilă, după cum aceasta a susținut, inclusiv, în declarația dată în fața instanței de apel. Referitor la infracțiunea de înșelăciune, aceeași instanță penală a stabilit, pe baza acelorași elemente, că nu se poate susține existența intenției inducerii în eroare a cumpărătorului și existența intenției de prejudiciere a părții civile ori de lezare patrimonială a acesteia. În fine, s-a mai constatat, expres, că: "În ceea ce privește ambele teze ale art. 16 C. proc. pen.., (…) acestea nu exclud angajarea răspunderii civile a celor doi inculpați în cauze distincte având izvorul în constatarea calității de moștenitor, cum este cea aflată pe rolul Judecătoriei sector 1 București". De asemenea, s-a reținut, în termeni expreși, că: "Acțiunea inculpatei notar public este generatoare de prejudicii morale față de parte civilă, aspect subliniat inclusiv în actul de sesizare, însă partea nu a solicitat, în procesul penal, o astfel de reparație". II.1. În drept, Curtea a reținut, referitor la apelul formulat de pârâtă, că, potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Calitatea procesuală activă presupune, deci, existența unei identități între persoana reclamantului și cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii de față, care este una întemeiată pe răspunderea civilă delictuală (reglementată, în parte, de prevederile art. 998-1003 C. civ. 1865, în vigoare la data emiterii certificatului de calitate de moștenitor nr. 7/18.08.2011, a certificatului de moștenitor nr. x/21.09.2011 și a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 11/30.09.2011 de notar public E., conform art. 102 din Legea nr. 71/2011, și, în parte, de dispozițiile art. 1349-1395 din noul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de notar public N. și a emiterii certificatului suplimentar de moștenitor nr. 13/17.11.2011 de notar public O.), rezultă că legitimarea procesuală activă aparține persoanei care pretinde că este victima unei fapte ilicite, această afirmație fiind suficientă din perspectiva condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile. Cauza juridică a capetelor de cerere respinse, pe fond, de către prima instanță nu este calitatea de moștenitor a intimatei reclamante, ci, din contră, pierderea acestei calități ca urmare, potrivit susținerilor acesteia, a faptelor ilicite săvârșite de către intimații pârâți. Excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la răspunderea solidară a notarului public pentru îmbogățirea fără justă cauză este o critică lipsită de obiect (obiectul judecății în apel fiind reprezentat de soluția atacată și de considerentele acesteia), în condițiile în care prima instanță nu a admis un asemenea capăt de cerere. Pe cale de consecință, apelul declarat de pârâtă este nefondat. 2. Referitor la apelul declarat de reclamantă, Curtea a reținut că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.: "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". În mod asemănător, art. 1365 C. civ. prevede că: "Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Aplicând, în cauză, aceste dispoziții legale, se constată că decizia nr. 235 A/23.06.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2013 are autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptelor celor trei inculpați (unul condamnat și doi achitați), nu și în privința vinovăției celor doi inculpați achitați. În aceste coordonate, instanța de apel a reținut, direct pe baza deciziei penale, că intimata pârâtă E. (care a fost condamnată) a săvârșit o faptă ilicită din culpă, constând în aceea că a emis certificatele de moștenitor, iar nu de calitate, fără a evalua riguros actele depuse, din care putea decela calitatea de moștenitor a apelantei reclamante, iar intimații pârâți C. și D. (care au fost achitați) au săvârșit, la rândul lor, faptele ilicite de a continua procedura succesorală și de a înstrăina un imobil succesoral după ce au descoperit, în apartamentul defunctei H., hotărârea judecătorească de partaj, moment după care nu s-au mai aflat într-o eroare invincibilă (ci, per a contrario, într-una culpabilă) cu privire la calitatea apelantei reclamante de succesibil. Procedând la stabilirea, pe cale nemijlocită, a vinovăției celor doi autori ai faptelor ilicite reținute de instanța penală, Curtea a constatat că aceasta este culpa cu prevedere, întrucât făptuitorii au prevăzut rezultatul faptelor (emiterea unor certificate de moștenitor viciate, cel puțin procedural, sub aspectul necitării potențialei moștenitoare, subsecvent, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în absența unui certificat de moștenitor asupra căruia să nu planeze nicio îndoială), dar nu l-au acceptat, socotind, fără temei, că el nu se va produce. Specific prevederii, în cazul culpei, este împrejurarea că, reflectând, în conștiința făptuitorului, un rezultat ce-i apare acestuia ca puțin probabil sau chiar imposibil de a se realiza, acesta nici nu-l va urmări și nici nu-l va accepta sau dori. 3. Sub un alt aspect, instanța de apel a pornit de la faptul că raționamentul primei instanțe, precum și apărările formulate de intimații pârâți pun în discuție una dintre regulile stabilite, pe cale doctrinară și jurisprudențială, în aplicarea art. 998-999 C. civ. 1865 și, ulterior, codificate, în prezent regăsindu-se în cuprinsul dispozițiilor art. 1371 ("Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze") alin. (1) C. civ.: "În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o". Astfel, Tribunalul a respins acțiunea pe considerentul că, cu toată fapta ilicită a pârâtei E., reclamanta avea la dispoziție un remediu legal efectiv pentru a-și valorifica vocația succesorală și că, numai în situația respingerii cererii de repunere în termen, formulată în termenul procedural, ar putea susține legătura de cauzalitate directă dintre fapta pârâtei și prejudiciul material, constând în pierderea șansei de a dobândi, prin succesiune, bunurile și sumele de bani incluse în masa succesorală a surorii sale. Totuși, anterior, prima instanță reținuse în mod corect, în acord cu textul de lege citat, care se referă la ipoteza în care victima nu a evitat producerea prejudiciului, "deși putea să o facă", că se poate susține că deficiențele din procedura succesorală puteau fi combătute prin formularea unei cereri de repunere în termenul de opțiune succesorală și de dezbatere a succesiunii numai în situația în care, în mod real, cererea de repunere în termenul de opțiune succesorală i-ar fi garantat reclamantei dezbaterea succesiunii și recunoașterea calității ei de moștenitor. Or, nu există certitudinea că formularea de către reclamantă, în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei sectorului 1 București, în termenul legal de o lună, a cererii de repunere în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală ar fi condus la admiterea acesteia. Din contră, după cum s-a stabilit în practica judecătorească și în literatura de specialitate, ceea ce interesează, din punctul de vedere al începutului prescripției dreptului de opțiune, este data decesului celui care lasă moștenirea. Termenul de prescripție începe să curgă de la acest moment, chiar dacă succesibilul a luat cunoștință mai târziu de moartea celui care lasă moștenirea. Pe de altă parte, întrucât termenul de 6 luni este calificat de lege ca fiind un termen de prescripție, sunt aplicabile, în această materie, prevederile art. 12, 16 și 19 din Decretul nr. 167/1958. Repunerea în termen este un mijloc juridic prin care instanța, la cerere sau din oficiu, poate dispune judecarea sau rezolvarea unei acțiuni, atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripție a fost depășit. Prin "cauze temeinic justificate" trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul de forță majoră, sunt exclusive de culpă. Astfel, în mod constant, s-a decis că nu poate fi acordată când titularul dreptului era în măsură să înlăture cauza ce l-a împiedicat să introducă, în termen, acțiunea, dar nu a făcut-o din culpa sa. Repunerea în termenul de prescripție vizează, deci, piedici relative, iar nu absolute, ca în cazul forței majore, în sensul că împrejurarea de fapt respectivă are caracter de piedică în exercitarea dreptului și pentru cei care s-ar afla într-o situație asemănătoare și, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului. Motivele invocate de apelanta reclamantă, pentru repunerea în termenul de opțiune succesorală, nu întrunesc însă cerința prevăzută de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, pentru că nemenținerea unor relații firești cu sora sa, care i-ar fi permis să ia cunoștință, în timp util, de decesul acesteia, nu constituie o împrejurare străină de orice culpă a sa. Nici omisiunea intimatei pârâte E. de a o cita și nici cea a intimaților pârâți C. și D. de a atrage atenția notarului public asupra chestiunii observate după lecturarea hotărârii de partaj nu prezintă relevanță sub acest aspect, câtă vreme nu au constat într-o efectivă ascundere a decesului în frauda intereselor potențialei moștenitoare, singura situație care ar fi constituit o piedică neimputabilă în exercitarea de către aceasta a dreptului de opțiune succesorală în termenul stabilit de art. 700 C. civ.. În fine, nici bolile la care a făcut referire (hepatită cronică, al cărei tratament i-a produs, în perioada 2010 - septembrie 2011, cefalee x, astenie, stare depresivă, după întreruperea tratamentului, în perioada decembrie 2011 - mai 2012, continuând să manifeste astenie fizică, cefalee x, stare depresivă și ușoară confuzie) nu sunt dintre acelea care să o împiedice să ia cunoștință de decesul surorii sale și să facă demersuri în vederea dezbaterii succesorale, cu atât mai mult cu cât, chiar pe fondul acelorași probleme (probate prin adeverința nr. x/03.06.2014 eliberată de P.), a aflat de deces (la 10.08.2012) și a început, la scurt timp, să formuleze cereri pentru obținerea înscrisurilor necesare în vederea recuperării moștenirii. Prin urmare, este greu de presupus că, în dosarul nr. x/2012, cererea de repunere în termen, dacă nu ar fi fost depusă tardiv, ar fi fost soluționată, pe fond, într-un mod favorabil apelantei reclamante și, astfel, prejudiciul constând în pierderea calității de moștenitor ar fi fost evitat de către aceasta. 4. Curtea a reținut incidența aceleiași reguli, stabilite pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 998-999 C. civ. 1865, și, ulterior, codificate, în prezent regăsindu-se în cuprinsul dispozițiilor art. 1371 ("Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze") alin. (1) C. civ.: "În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o", dintr-o altă perspectivă, și anume aceea a pluralității de cauze. Astfel, pierderea de către apelanta reclamantă a calității de moștenitoare a surorii sale, H., (prejudiciul) este consecința mai multor fapte (inacțiuni) concurente: în primul rând, propria pasivitate de a accepta succesiunea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ., în contextul nemenținerii unor relații firești cu sora sa, care i-ar fi permis să ia cunoștință, în timp util, de decesul acesteia; în al doilea rând, omisiunea intimaților pârâți C. și D. - direct interesați sub aspect patrimonial și cărora le profită această scăpare - de a atrage atenția notarului public asupra chestiunii observate după lecturarea hotărârii de partaj, aceea a existenței unei surori consangvine a defunctei, aspect de natură să dea naștere unor îndoieli în conștiința acestora, mai ales că dăduseră niște declarații contrare, producătoare de consecințe juridice; în al treilea rând, neglijența în serviciu a notarului public, care nici nu a observat existența succesibilului, nefăcând legătura, atunci când a stabilit masa succesorală a defunctei G., dintre existența unui copil dintr-o altă căsătorie a defunctului M. și existența unei surori consangvine a celeilalte defuncte, H.. Dacă, în materia repunerii în termen, culpa persoanei care înțelege să se prevaleze de aceasta conduce întotdeauna, prin concept, la respingerea cererii (culpa altor persoane fiind, astfel, indiferentă), în schimb, în materia răspunderii civile delictuale, culpa victimei nu produce aceeași consecință, ci aceasta va putea obține repararea prejudiciului de la celelalte persoane, însă numai în parte, corespunzător cu vinovăția lor. În condițiile expuse, instanța de apel a stabilit în ce măsură fiecare dintre părțile implicate este vinovată de producerea prejudiciului. În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că cele mai multe succesiuni se dezbat după expirarea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii, astfel că necitarea unui moștenitor care nu a făcut, anterior, niciun act de acceptare, expres sau tacit, constituie o chestiune ce ține mai mult de formalism (fie cererea de constatare a nulității certificatului de moștenitor se va respinge pentru lipsa calității procesuale active, fie se va admite, însă, subsecvent constatării nulității, dezbaterea moștenirii va avea loc tot fără moștenitorul neacceptant). Pierderea calității de moștenitor nu poate fi imputată decât succesibilului care nu și-a exercitat, în termen, dreptul de opțiune succesorală. Astfel, cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moștenirii, ea nu are caracter definitiv și obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea apreciază că nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine. Prin urmare, succesibilul are dreptul de a alege - numit drept de opțiune succesorală - între consolidarea titlului de moștenitor, prin acceptarea moștenirii, și desființarea acelui titlu, prin neacceptare. Pentru ca soarta juridică a moștenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opțiune trebuie să fie exercitat, potrivit art. 700 C. civ., într-un termen de 6 luni calculat de la data deschiderii succesiunii. În cazul în care succesibilul nu își exercită, în termen, acest drept, el este considerat străin de moștenire, prin neacceptare. Este de remarcat însă faptul că citarea moștenitorului nu are rolul de a-l informa despre deces și, implicit, despre posibilitatea de a accepta moștenirea. Din contră, potrivit principiilor generale, citarea este un aspect al exercitării dreptului de apărare. În cazurile, mai puțin numeroase, în care dezbaterea succesiunii are loc anterior împlinirii termenului de 6 luni de la deschiderea moștenirii, citarea are, prin forța împrejurărilor, și acest efect secundar al informării succesibililor. De aceea, vătămarea care rezultă din necitare (privit ca fapt ilicit, în speță, reținut ca având caracter penal) nu constă doar în întocmirea unor acte notariale anulabile (pentru încălcarea dreptului la apărare), ci și în lipsirea succesibilului de șansa de a accepta moștenirea în termenul legal. În acest context, Curtea a reținut contribuția preponderentă a apelantei reclamante la producerea prejudiciului constând în pierderea titlului de moștenitor, pe care a apreciat-o ca fiind, din întreg patrimoniul defunctei H., tot ce depășește suma de 50.000 euro. De altfel, dacă succesiunea ar fi fost dezbătută după 6 luni de la decesul surorii sale și a mamei acesteia, ar fi suportat singură întregul prejudiciu. Subsecvent, pentru a stabili în ce măsură este chemat să răspundă fiecare dintre cei trei intimați pârâți, trebuie avute în vedere regulile, în prezent, codificate prin art. 1370 și, respectiv, art. 1383 C. civ. Astfel, conform art. 1370 C. civ.: "Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă", iar, potrivit art. 1383 C. civ.: "Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului". Aplicând, în cauză, aceste reguli din materia răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că prejudiciul a fost cauzat prin inacțiunile lor succesive, în contextul eliberării certificatului de moștenitor nr. x/21.09.2011, astfel cum au fost indicate anterior. Pe de altă parte, vinovăția, în forma culpei, este de două feluri: a) imprudența, când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce; b) neglijența, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă. Prezența, mai activă sau mai puțin activă, a factorului conștiință și capacitatea, mai mare sau mai mică, de prefigurare a faptei și a rezultatelor ei dau un grad mai mare sau mai mic de gravitate vinovăției însăși. Pe scara gravității, imprudența se situează pe o treaptă mai înaltă decât simpla neglijență. Or, intimata pârâtă E. a săvârșit fapta proprie din neglijență (neavând deloc, dar culpabil, reprezentarea existenței unui alt potențial moștenitor), astfel că va răspunde, în baza art. 998-999 C. civ. 1865, în limita unei sume de 25.000 euro, iar intimații pârâți au săvârșit faptele proprii, distincte de cea a intimatei pârâte, din imprudență (adică având reprezentarea existenței unei surori a defunctei H., dar socotind, fără temei, că poate există rațiuni pentru care legea o exclude de la succesiune, lăsând soarta acestei chestiuni în mâna notarului public), astfel că vor răspunde, în baza art. 998-999 C. civ. 1865, în limita unei sume de 50.000 euro. În temeiul art. 1003 C. civ. 1865, pentru suma de 25.000 euro răspund solidar toți cei trei intimați pârâți, iar, pentru diferența de la 25.000 euro până la 50.000 euro, vor răspunde solidar numai ultimii doi intimați pârâți. Valorile ocrotite de legea penală pot conduce la incriminarea și sancționarea unei fapte săvârșite din culpă, chiar în cea mai ușoară formă, și la nesancționarea unei alte fapte, dacă nu a fost săvârșită cu intenție, astfel cum este și situația părților din prezenta cauză. Răspunderea civilă operează în schimb, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă, ceea ce înseamnă că pot răspunde și cei doi intimați pârâți, care au fost achitați în procesul penal, reținându-se că faptele lor nu au fost săvârșite cu intenție. 5. Din prevederile art. 253 C. civ. rezultă că sunt reglementate atât posibilitatea reparării patrimoniale a prejudiciului nepatrimonial, cât și mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge. Este adevărat, în ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale, că, potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu. Cu toate acestea, în legătură cu dovedirea existenței prejudiciului moral, instanța de apel, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a pus aceeași problemă, a reținut că acesta se deduce din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În plus, consecințele, în plan psihic, ale unui eveniment exterior - mai ales când, între părțile implicate, nu există o relație cu trăsături particulare, cum este și raportul unui cetățean cu o autoritate publică - sunt asemănătoare, în privința tuturor persoanelor vătămate, cel puțin până la un punct (suficient pentru a fi luat în considerare ca bază minimă), ținând, într-o mare măsură, de natura umană. Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea a reținut că fapta de neglijență în serviciu a intimatei pârâte E., ca notar public (care exercită o funcție publică), a avut ca efect (este adevărat, cu contribuția preponderentă a apelantei reclamante, așa cum s-a stabilit anterior) privarea acesteia de dreptul la moștenirea surorii sale, făcând-o să sufere un prejudiciu moral, constând în sentimentul de nedreptate și frustrare, care este independent de context, mai ales că legea este cea care nu condiționează vocația la moștenire de calitatea relației cu ruda defunctă. În condițiile, expuse anterior, în care s-a produs prejudiciul constând în pierderea de către apelanta reclamantă a calității de moștenitoare a surorii sale, H., a considerat cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, o sumă de 1.000 euro constituind o satisfacție suficientă și echitabilă. 4. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâții C., E. și D.. I. Recurenta reclamantă A. a criticat decizia, pentru următoarele motive: Instanța de apel a aplicat, greșit, normele de drept material, respectiv art. 1371 alin. (1) C. civ., art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, art. 253 alin. (4) C. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a. Referitor la daunele materiale, efectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ. l-a constituit punerea, pe un plan preponderent din punct de vedere al contribuției la producerea prejudiciului, a pasivității recurentei "de a accepta succesiunea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ., în contextul nemenținerii unor relații firești cu sora sa, care i-ar fi permis să ia cunoștință, în timp util, de decesul acesteia (...)". Conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă". Deci, potrivit acestei decizii, stabilirea preponderenței participării la producerea prejudiciului, prin aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., se face după două criterii: vinovăția victimei și, după caz, existența sau inexistența posibilității concrete a victimei de a fi evitat cauzarea sau mărirea prejudiciului. În ceea ce privește primul criteriu, cel al "vinovăției victimei", acesta a fost analizat, în mod greșit, de către instanță, reținând că, din culpa reclamantei, nu a menținut relații cu sora acesteia, care i-ar fi permis să ia cunoștință în timp util de deces. Din sintagma "relațiile cu a doua soție a tatălui meu erau proaste", din motivarea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, atașat prezentului dosar, rezultă că această situație nu a fost cauzată de culpa reclamantei. Nemenținerea relațiilor cu sora recurentei a fost impusă de mama acesteia, cea de-a doua soție a tatălui părții, pentru motivul ca avea calitatea de fiică dintr-o c