ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 269/2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 19 decembrie 2013, sub nr. x/2013, astfel cum a fost precizată la 9 ianuarie 2014, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1175, art. 1289 și art. 1292 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 235 din 26 februarie 2016, Tribunalul București, secția V-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. și i-a obligat, în solidar, pe reclamanți la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.413,23 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. și B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub același număr de dosar.

C. a formulat cerere de recuzare a completului de apel, prin care a invocat cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondată cererea de recuzare a membrilor completului de judecată C5, formulată de pârâta C..

Împotriva acestei încheieri, C. a declarat recurs, care a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 1116 din 15 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Prin decizia civilă nr. 618A din 10 iulie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul simulat al contractului vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 martie 2007 de către B.N.P. D.; a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei C. asupra imobilului înscris în cartea funciară sub nr. x și restabilirea situației de carte funciară anterioară încheierii contractului; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 20.025,68 RON, pentru ambele etape procesuale.

Împotriva încheierii din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. x/2013, C. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea încheierii recurate și, implicit, a deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, că a formulat cerere de recuzare a completului de apel, prin care a arătat că acest complet s-a antepronunțat cu ocazia administrării probei testimoniale.

În continuare, aceeași parte a arătat că motivarea încheierii de respingere a cererii de recuzare cuprinde o singură frază, deși cererea sa a fost temeinic argumentată în fapt și în drept.

După evocarea unor ample considerente din jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, recurenta-pârâtă a susținut că această exigență trebuia respectată și de instanța care soluționat cererea de recuzare.

În concret, autoarea recursului a menționat că instanța nu analizat motivele de recuzare invocate, respectiv nu a analizat modul părtinitor de administrare a probei testimoniale și nici afirmațiile personale făcute de completul recuzat cu privire la una dintre părți.

Aceeași parte a învederat că nu a criticat prin cererea de recuzare faptul că instanța de apel a pus în discuția părților aspecte de fapt și de drept, în temeiul art. 14 alin. (4)-(5) C. proc. civ., astfel cum în mod eronat a reținut instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că a criticat modul în care magistrații recuzați au audiat martorii propuși în cauză, dând astfel dovada de vădită părtinire a părților adverse.

În continuare, autoarea recursului a susținut că, pe tot parcursul audierii martorului propus de intimații-reclamanți, președintele completului recuzat a sugerat acestui martor răspunsul pe care se aștepta să-l primească.

Totodată, aceeași parte a arătat că, atunci când martorul nu răspundea într-o manieră care să-i favorizeze pe intimații-reclamanți, magistratul insista cu aceeași întrebare și cu detalii suplimentare, până când obținea răspunsul dorit sau cel puțin o versiune avantajoasă pentru intimații-reclamanți.

De altfel, recurenta-pârâtă a subliniat că și maniera în care au fost consemnate răspunsurile date de martorul ascultat denotă parțialitatea completului recuzat, întrucât aceste răspunsuri nu au fost consemnate în mod exact, fiind completate cu detalii care să-i favorizeze pe intimații-reclamanții.

Autoarea recursului a mai arătat că președintele completului recuzat a insistat cu aceeași întrebare prin care a sugerat martorului să răspundă în mod diferit, după ce a constatat că acest martor a declarat că nu s-a discutat niciodată în mod direct despre o simulație.

Aceeași parte a învederat că susținerile sale din cererea de recuzare au fost probate cu înregistrarea audio a ședinței de judecată din 4 noiembrie 2016, după care a relatat în detaliu declarațiile martorilor audiați.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în timpul audierii martorului său, președintele completului recuzat a făcut aprecieri personale cu privire la această parte, prezentând în detaliu modul de audiere a martorului.

Astfel, autoarea recursului a subliniat că referirile personale făcute de completul recuzat cu privire la situația financiară și locativă a familiei C. reprezintă o antepronunțare în cauză.

După expunerea unor considerente din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la imparțialitatea instanței de judecată, recurenta-pârâtă a precizat din nou că aprecierile magistraților recuzați cu privire la persoana sa reprezintă o antepronunțare în cauză, confirmată ulterior prin decizia dată în apel.

În final, autoarea recursului a conchis că absența motivelor de fapt și de drept care au stat la baza soluției de respingere a cererii de recuzare, prin raportare la argumentele invocate în susținerea cererii, echivalează cu nemotivarea încheierii recurate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a susținut că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 4 februarie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că motivarea încheierii de respingere a cererii de recuzare cuprinde o singură frază și că instanța nu analizat motivele de recuzare invocate, respectiv nu a analizat modul părtinitor de administrare a probei testimoniale și nici afirmațiile personale făcute de completul recuzat cu privire la una dintre părți.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin cererea de recuzare a fost invocat motivul de incompatibilitate referitor la antepronunțarea instanței, dedus din modul în care completul de apel a administrat proba testimonială.

Prin încheierea recurată s-a reținut caracterul neîntemeiat al cererii de recuzare, având în vedere că instanța de apel nu s-a antepronunțat cu ocazia administrării probei testimoniale, nefiind astfel întrunite dispozițiile art. 42 alin. (1) C. proc. civ., deoarece punerea în discuția părților a unor chestiuni de fapt și de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5) din același cod nu îl face pe judecător incompatibil.

Astfel, instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a analizat în mod global argumentele invocate de recurenta-pârâtă în susținerea acestei cereri.

În fundamentarea soluției de respingere a cererii de recuzare, instanța a expus motivele pentru care a apreciat că nu este incident cazul de incompatibilitate referitor la antepronunțarea completului de apel, indicând totodată și textele de lege aplicabile în cauză.

Caracterul succint al considerentelor încheierii recurate nu este de natură a conduce la concluzia că această încheiere este nemotivată, din moment ce instanța nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor invocate de parte, ci doar celor esențiale de natură a influența soluția pronunțată în cauză. În esență, nu se poate cere unei instanțe învestite cu soluționarea incidentului procedural al recuzării să efectueze un examen asupra tuturor elementelor de fapt, apreciate necesare a fi cunoscute de instanța învestită cu fondul pricinii și să cenzureze caracterul proporțional al nevoii de a cunoaște toate elementele factuale care pot contribui la stabilirea situației de fapt.

În aceste condiții, instanța supremă reține că încheierea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția de respingere a cererii de recuzare, fiind astfel respectate exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului a mai susținut că referirile personale făcute de completul recuzat cu privire la situația financiară și locativă a familiei C. reprezintă o antepronunțare în cauză.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ., judecătorul este incompatibil când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Textul de lege anterior evocat instituie un caz de recuzare a judecătorului care și-a spus părerea cu privire la pricina pe care o judecă, înainte de a se ajunge la etapa deliberărilor.

Astfel, incidența acestui motiv de recuzare presupune faptul pozitiv al antepronunțării.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că nu au valențele unor referiri personale la adresa recurentei, aspectele legate de situația financiară și locativă a acesteia, ci au natura unor împrejurări de fapt, pe care instanța a urmărit să le lămurească în exercitarea rolului activ conferit de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la obiectul și natura pricinii.

În acest context, aspectele invocate de recurenta-pârâta nu echivalează cu o antepronunțare în cauză, întrucât instanța nu a antamat soluția finală pe care urma să o pronunțe asupra apelului. Totodată, prin raportare la aspectele invocate, conduita președintelui completului în exercitarea rolului activ nu este de natură a afecta imparțialitatea instanței atât în plan obiectiv, cât și în plan subiectiv.

Celelalte critici prin care s-a susținut, în esență, că din modul în care a fost administrată proba testimonială rezultă lipsa de imparțialitate a completului recuzat nu pot fi circumscrise cazului de incompatibilitate invocat de recurenta-pârâtă, întrucât punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ., nu îl face pe judecător incompatibil.

În plus, nici adresarea de întrebări martorului nu atrage incidența motivului de incompatibilitate invocat de aceeași parte din moment ce această prerogativă a instanței este prevăzută de art. 321 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. x/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2020.