ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 03.09.2013, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2791/29.11.2011 de către BNP C., să repună părțile în situația anterioară încheierii contractului și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată. La 24 septembrie 2013, reclamantul a depus o precizare a cererii introductive indicând ca temei juridic dispozițiile art. 1179, art. 1214 alin. (1), art. 1235 și art. 1236 din Noul C. civ. și solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, deoarece actul juridic respectiv nu întrunește condițiile esențiale pentru validitatea unui contract, și anume consimțământul părților, respectiv cauza licită și morală.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 132/30.01.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată și a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București - în primul ciclu și al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 113/A/18.02.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 684 din 11 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 116A din 08.02.2018, a respins, ca nefondat, apelul exercitat în cauză și a obligat apelantul reclamant la plata către intimata pârâtă a sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Această ultimă decizie a fost atacată cu recurs de către reclamant, în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici: 1. Pe aspectul nemotivării hotărârii, a arătat că instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv, nu a analizat probele administrate în faza apelului, oferind o motivare care nu are legătură cu ceea ce rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și depozițiile martorilor audiați. Curtea de apel a reținut că probele administrate în speță se referă la un alt contract de vânzare-cumpărare decât cel ce face obiectul prezentei pricini, neobservând că intenția părților nu a fost de a vinde și de a cumpăra, ci numai de a o gratifica pe intimata pârâtă, caz în care lipsește cauza actului juridic. Or, de esența contractului de vânzare-cumpărare, este intenția unei părți de a vinde și a primi prețul și, respectiv, a celeilalte de a cumpăra și a plăti prețul. Probele administrate, respectiv corespondența purtată de părți cu notarul, nu au fost coroborate, or, acestea au relevat că intenția reclamantului nu a fost de a vinde pârâtei imobilul în discuție, ci numai de a respecta dorința acesteia, de a trece proprietatea pe numele ei, consimțământul fiind determinat în acest caz de afecțiunea existentă între părți. În consecință, decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei. 2. Curtea de apel a aplicat greșit prevederile art. 1236, 1238, 1239 și 1171 și 1173 C. civ. atunci când a considerat că reclamantul nu a reușit să probeze motivele de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare, respectiv lipsa prețului și cauza ilicită și imorală. În susținerea motivelor care fundamentează această critică, recurentul a detaliat circumstanțele în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/29.11.2011, sens în care a arătat că, ulterior desfacerii căsătoriei cu pârâta, relația lor a continuat pe fondul unui concubinaj din care au rezultat doi copii. Partea adversă a condiționat menținerea relației de transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Voluntari, județ Ilfov, pretinzând că numai în acest fel simte siguranța unei familii. Or, nu a existat nicio legătură între relație și dreptul de proprietate asupra imobilului, iar singurul obiectiv al intimatei a fost de a obține proprietatea imobilului. Esența prezentului litigiu o reprezintă lipsa prețului și cauza ilicită și imorală, cauze de nulitate absolută incidente în cauză raportat la situația de fapt coroborată cu toate probele administrate. A susținut recurentul că nu a existat o contraprestație din partea cumpărătorului și nici predarea bunului, actul fiind încheiat ca o garanție, iar aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel, hotărârea cuprinzând motive străine de natura pricinii. Scopul încheierii contractului a fost reprezentat de dorința intimatei pârâte de a figura ca proprietar al imobilului. Curtea de apel a reținut că înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările personale ale agentului constatator în limita atribuțiilor sale, iar celelalte mențiuni înscrise pe baza declarațiilor părților fac dovada până la proba contrară atât între părți, cât și față de oricare alte persoane și a dat eficiență clauzei din contract care prevede plata prețului în favoarea cumpărătorului. Or, contractul de vânzare-cumpărare face dovada deplină numai în ce privește conținutul clauzelor contractuale, nu și pentru plata prețului. Plata este un fapt juridic extrinsec contractului, iar persoanele interesate pot face dovada contrară prin orice mijloc de probă, contractul de vânzare-cumpărare neconstituind o dovadă a plății prețului. De altfel, trebuie notată și formularistica utilizată în mod obișnuit în actele notariale, prin care notarul, fără să aibă vreo garanție că prețul a fost plătit, consemnează că vânzătorul a declarat că a plătit prețul, ceea ce este total diferit de a se consemna că prețul a fost plătit. În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare nu face dovada plății prețului, ci doar a unei susțineri că s-a plătit prețul. Instanța de apel nu a făcut această distincție, deși probele administrate în cauză au dovedit că prețul nu a fost niciodată discutat/negociat între părți, iar încasarea lui nu a constituit un obiectiv al reclamantului. Preocupările părților au fost numai de a găsi un notar care să accepte că consemneze că prețul s-a plătit în numerar și să stabilească o sumă care să nu fie considerată derizorie. Probatoriul a fost apreciat în mod greșit în ce privește plata prețului, corespondența purtată între părți și între acestea și notariate, precum și răspunsul la interogatoriu al pârâtei nu probează decât încercarea de a ascunde neplata prețului, care se coroborează cu susținerile din cererea de chemare în judecată. În încercarea de a dovedi absența prețului, recurentul a arătat că a achitat toate taxele notariale ocazionate de transferul dreptului de proprietate, în urma comunicării cuantumului acestora de către intimată. Totodată, pe parcursul soluționării litigiului, intimata nu a probat că ar fi avut resursele necesare pentru a face plata prețului sau că ar fi operat ieșirea sumei de 320.000 euro din patrimoniul său. Nici nu ar fi putut să aducă asemenea dovezi, deoarece nu a avut surse de venit care să îi permită să facă astfel de economii. Pârâta a fost și cea care a stabilit prețul în contract, iar prin răspunsurile la interogatoriu a ocolit situația reală din speță care era conformă cu susținerile reclamantului din acțiunea introductivă de instanță: nu a fost în măsură să indice veniturile pe care le-a obținut în perioada 2007-2011 și sursa acestora; nu a menționat cu exactitate locul, ora și modul în care ar fi achitat prețul; nu a recunoscut că a întâmpinat dificultăți în a găsi un notar care să nu ceară să se facă dovada plății prețului; nu a plătit taxele ce se achită de cumpărător la autentificarea unui contract de vânzare-cumpărare. Or, întreg probatoriul administrat denotă intenția acesteia de a ascunde adevărul, deoarece pretinde că a plătit prețul contractului. În realitate nu s-a stabilit un preț al vânzării, iar suma a fost menționată în contract fără a fi efectiv transferată în patrimoniul vânzătorului. În opinia recurentului, contractul de vânzare-cumpărare este afectat și de o cauză ilicită și imorală, fiind încheiat numai pentru a menține relația de concubinaj și speranța încheierii în viitor a unei căsătorii, ceea ce nu echivalează cu o contraprestație într-un contract de vânzare-cumpărare, respectiv plata prețului. În concluzie, cele două instanțe ale fondului nu au lămurit circumstanțele în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, scopul urmărit de fiecare parte, îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract în raport de temeiul de drept al acțiunii, soluția pronunțată fiind una greșită. Pentru toate motivele prezentate, se impune admiterea recursului, în baza dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate, și rejudecând apelul, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul promovat de reclamant.

Apărările formulate în cauză Intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea apărărilor, a punctat că actul a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de validitate, astfel că nu se poate reține existența unor motive de nulitate absolută. În mod corect instanțele anterioare au reținut că prețul a fost achitat, chestiune care rezultă, atât din răspunsul la interogatoriu al pârâtei, cât și din actele justificative depuse la dosar din care se poate constata că a avut surse de venit pentru achitarea prețului imobilului. De asemenea, curtea de apel a constatat în mod legal și temeinic că recurentul nu a administrat probe care să combată cele reținute de prima instanță și să răstoarne prezumția de liceitate a cauzei, că afirmațiile recurentului nu au valoare probatorie dacă nu sunt dovedite prin mijloacele de probă dovedite de lege, prin urmare, prezumția de valabilitate a contractului nu a fost răsturnată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză are caracter nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Recurentul susține incidența în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., afirmând că hotărârea instanței de apel este casabilă, întrucât nu este motivată din perspectiva probatoriului administrat și cuprinde considerente contradictorii și străine de natura cauzei. Din expunerea argumentelor care îmbracă această critică, se reține că nu sunt reliefate considerentele contradictorii care viciază motivarea deciziei, în sensul în care din unele ar rezulta temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, astfel că din acest punct de vedere nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Tot în ceea ce privește nemotivarea, din lecturarea motivelor de recurs, se reproșează instanței de apel o lipsă de analiză a motivelor care au condus la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, hotărâtoare în aprecierea cauzelor de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv lipsa prețului și cauza ilicită și imorală. Cum acest motiv de recurs se află în strânsă legătură cu verificarea legalității deciziei atacate din prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analiza celor două critici împreună, constatând caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente: Situația de fapt din cauză în raport de probatoriul administrat la dosar, după casarea primei decizii din apel, nu mai poate fi reevaluată în recurs, întrucât se pun în discuție aspecte de temeinicie a hotărârii care nu pot constitui obiect de cenzură în recurs pentru Înalta Curte, ce are îndruituirea de a verifica numai corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele fondului. Astfel, se reține că, în speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.11.2011 în cadrul BNP C., prin care reclamantul A. a transmis intimatei B. dreptul de proprietate asupra imobilului din Ilfov, sat Voluntari, str. x, teren și construcția ridicată pe acesta. Cauzele de nulitate invocate de reclamant au privit, pe de o parte, lipsa prețului pe motiv că pârâta nu a plătit prețul imobilului stipulat în contract, iar, pe de altă parte, cauza ilicită și imorală, argumentându-se că scopul încheierii actului de vânzare-cumpărare nu l-a constituit încasarea prețului și transferul proprietății, precum în cazul unui contract tipic de vânzare-cumpărare, ci menținerea relației de concubinaj cu pârâta urmată de o căsătorie în viitor cu aceasta. Nu i se poate imputa instanței de apel o necercetare a cauzelor de validitate a contractului, în condițiile în care raportat la prevederile care reglementează condițiile generale de valabilitate a contractului, art. 1235-1239 C. civ., a analizat separat fiecare caz de nulitate invocat de reclamant și a ajuns la concluzia că toate probele administrate în cauză, inclusiv cele după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu dovedesc absența contraprestației din partea cumpărătorului și nici prezența unei cauze ilicite și imorale de care să fi fost afectat respectivul contract. În ce privește pretinderea faptului că prețul vânzării nu a fost remis de cumpărător vânzătorului, în mod judicios a reținut curtea de apel că, în aplicarea prevederilor art. 1171-1173 C. civ., care stabilesc forța probantă a înscrisului întocmit în formă autentică de către notarul public, reclamantul nu a izbutit să probeze că nu a primit suma de 320.000 euro consemnată de notar în contract. Se admite, așa cum s-a susținut și prin motivele de recurs, că plata este un fapt juridic extrinsec și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, însă reclamantul nu a fost în măsură să facă proba contrară a ceea ce s-a stipulat ca fiind prețul contractului, potrivit dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. "Cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească’’ cu toate că în cauză, la cererea sa, instanța a dispus administrarea a mai multor probe. Înalta Curte nu are competența, în recurs, de a face o reapreciere a probelor administrate în fazele procesuale anterioare, așa cum se tinde prin motivele de recurs (răspunsul pârâtei la interogatoriu, corespondența purtată de părți cu notarul și între acestea, depozițiile de martori audiați în cauză) și a le da o altă semnificație în scopul constatării incidenței cauzelor de nulitate astfel cum au fost prefigurate, întrucât pe calea recursului, cale de atac de reformare, se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel. Aceleași concluzii se pot deduce și în ce privește cauza ilicită și imorală de care se susține că este afectat contractul, partea având posibilitatea de a aduce probe care să demonstreze că perfectarea respectivului contract nu s-a făcut în scopul primirii prețului și al transferului proprietății, ci numai pentru menținerea unei relații cu intimata pârâtă. Or, cum în mod corect a apreciat curtea de apel, reclamantul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de valabilitate a cauzei stabilită de dispozițiile art. 1236 C. civ., din conținutul probelor administrate nerezultând că actul a fost încheiat numai cu scopul de a menține starea de concubinaj a părților și de a se încheia pe viitor o căsătorie cu pârâta. Constatând că instanța de apel a făcut o aplicare justă a prevederilor legale incidente speței, necesare pentru verificarea incidenței celor două cauze de nulitate a contractului și că a oferit o motivare cuprinzătoare, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată, cât și pentru realizarea controlului judiciar, Înalta Curte apreciază că nu sunt întrunite cerințele cazurilor de casare stipulate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul, precum și solicitarea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru. În raport de soluția dispusă se constată că recurentul se află în culpă procesuală, motiv pentru care, la cererea intimatei B., îl va obliga pe acesta la cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON, reduse de la suma de 5000 RON, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere complexitatea redusă a pricinii, prestația avocatului și faptul că pricina a avut un singur termen de judecată pe fond în ședință publică.