ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 18.02.2019 și înregistrată sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat să se dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x/03.02.2016, de notar D., astfel cum a fost modificată prin actul adițional autentificat sub nr. x/02.11.2007, în temeiul art. 1554 alin. (1) C. civ., iar ca efect al rezoluțiunii să se dispună repunerea părților în situația anterioară și, în consecință, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 113.750 RON, achitată cu titlu de avans, precum și la plata sumei de 113.750 RON, cu titlu de clauză penală. S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 01.04.2019, pârâta C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea capătului 1 de cerere, ca lipsit de obiect și interes și respingerea capătului 3 al cererii, ca neîntemeiat.

Reclamanți au depus o cerere de completare a acțiunii, solicitând în subsidiar, în situația respingerii capătului 3 al cererii, obligarea pârâtei la plata diferenței de curs valutar între momentul plății 09.02.2016 și data restituirii efective a avansului.

Prin sentința civilă nr. 3113/20.12.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. și a dispus repunerea părților în situația anterioară. A fost obligată pârâta la plata sumei de 113.750 RON, reprezentând avans potrivit promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.02.2016. A fost obligată pârâta la plata sumei de 113.750 RON, cu titlu de clauză penală, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON onorariu avocat și 5.746 RON taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, prevăzut de art. 468 C. proc. civ., pârâta C..

Prin decizia nr. 1409 A R/27 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 3113/20.12.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă. Apelanta a fost obligată la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta C., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., coroborate cu art. 497 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

Prevalându-se de motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a respins eronat apelul formulat, prin care a invocat greșita soluționare a excepției lipsei competenței funcționale a primei instanțe. Excepția formulată a fost soluționată de tribunal sub aspect procedural, iar instanța de apel, deși a procedat la examinarea acestei excepții, a respins eronat critica formulată, schimbând doar considerentele hotărârii apelate.

Motivele invocate în susținerea acestei excepții au avut în vedere calitatea de profesionist a recurentei-pârâte și Decizia în soluționarea recursului în interesul legii nr. 17/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu care necompetența funcțională a secției/completului instanței este una de ordine publică și se sancționează cu nulitatea hotărârii pronunțate. Prima instanță, a respins greșit excepția lipsei competentei funcționale a secției în considerarea "momentului la care este formulată", fără a o analiza și observa că este o excepție de ordine publică, ce a fost invocată prin întâmpinare, ce a fost pusă în discuția părților la primul termen de judecată. Cu toate acestea, instanța de apel a respins apelul, iar în menținerea soluției dată acestei excepții a procedat doar la schimbarea considerentelor hotărârii atacate, fiind avute în vedere dispozițiile art. 226 și 228 din Legea 71/2011.

De asemenea, consideră că instanța de apel a procedat greșit la schimbarea/completarea considerentelor primei instanțe, fără a dispune modificarea soluției date capătului 1 al cererii de chemare în judecată. Pretinde că prima instanță a lăsat nesolutionată excepția lipsei de interes/obiect al capătului 1 al cererii, luând însă act de renunțarea reclamanților la judecarea acestei cereri, renunțare care nu a intervenit și nu s-a discutat, iar instanța de apel deși a constatat această nelegalitate, a respins apelul justificat de lipsa de interes a apelantei, cu toate că această soluție produce efecte în ceea ce privește soluționarea cererii referitoare la cheltuielile de judecată. Apreciază că soluția dată acestui capăt de cerere este greșită întrucât interesul în exercitarea căii de atac întrunea condițiile impuse de art. 32 C. proc. civ., de vreme ce soluția dată acestei cereri are efecte și în privința modului de soluționare a celorlalte cereri ale reclamanților.

Printr-o altă critică, pârâta-recurentă invocă incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în sensul că decizia instanței de apel cuprinde motive străine cauzei și convenției părților, contradictorii, ceea ce a condus la greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la clauza penală și la limitele acordului părților, interpretând situația de fapt dincolo de voința și faptele concrete recunoscute de către părți (intimații-reclamanti).

Susține că, deși părțile au convenit prelungirea termenului de vânzare prin act adițional la promisiunea de vânzare, instanța de apel a reținut că aceast nou termen nu înlătură culpa promitentei vânzătoare, deoarece cumpărătorii pot invoca, în continuare, această întârziere ca motiv de rezoluțiune și aplicare a clauzei penale. Apreciază că acordul părților, indiferent de situația de fapt avută în vedere, produce efectele convenite de părti, astfel ca orice întârziere, indiferent de cauză, nu poate produce efecte decât în condițiile actului adițional, fără ca întârzierea anterioară incheierii actului adițional să mai poată fi invocată ca motiv de rezolutiune a promisiunii bilaterale de vânzare.

Instanța de apel a apreciat că notificarea de rezoluțiune comunicată de intimații-reclamanți, coroborată cu predarea cheii de acces în imobil (recunoscută de intimați), cu solicitarea de restituire a avansului și cea de începere a executării silite pentru restituire avans constituie notificarea formulată pentru încheierea contractul de vânzare-cumpărare, deși nu s-a impus intimaților-reclamanți să facă dovada demersurilor întreprinse în vederea incheierii contractului de vânzare în formă autentică. Or, actele și faptele invocate chiar de intimații-reclamanți vizează, exclusiv, solicitarea privind rezoluțiunea promisiunii de vânzare și nu intenția reclamanților de a încheia contractul de vânzare cumpare. Instanța de apel a reținut că pârâtă nu era în măsură să încheie contractul de vânzare-cumpărare la data notificării rezoluțiunii de către intimatii-reclamanați, însă această situație excede chiar voinței reclamanților, care au înțeles să solicite restituirea avansului și au predat cheile imobilului în care deja locuiau, fără a solicita și susține, pe parcursul judecații cauzei, că au intenționat și solicitat încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel reține că, deși părțile au convenit, expres, că aplicarea clauzei penale reclamă existența unui refuz de vânzare al promitentei-vanzatoare, prevedere menținută și după încheierea actului adițional la promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare, a apreciat, totuși, că părțile au convenit altceva, respectiv aplicarea clauzei penale, indiferent de cauza pentru care contractul de vanzare-cumparare nu se încheie.

Relativ la critica formulată în apel cu privire la soluția dată capătul 1 al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că motivul este lipsit de interes/obiect. Or, situația avută în vedere cu ocazia analizării excepției necompetenței funcționale a fost diferit interpretată când s-a examinat soluția dată capătului 3 al acțiunii, referitor la clauza penală, fiind interpretată nu ca intenție de rezolutiune, ci de notificare, în scopul incheierii contractului de vânzare.

Însă, potrivit convenției părților, solicitarea privind obligarea la plata sumei reprezentând clauza penală, impunea îndeplinirea condiției privind existența unui refuz al promitentei vânzătoare de a vinde. Or, un atare refuz al perfectării vgânzării nu există și, mai mult, niciun act sau fapt al pârâtei nu poate fi interpretat în acest sens, în condițiile în care chiar reclamanții recunosc, prin cererea de chemare în judecată, că și-au mutat lucrurile în apartament. De asemenea, la solicitarea reclamanților au fost realizate, de către promitenta vânzătoare, toate amenajările și modificările la apartament, intenționându-se ca întocmirea actului de vânzare-cumpărare și plata diferenței de preț de către promitenții cumpărători să se realizeze la data finalizării documentației tehnice aferente. Cum părțile au convenit condițiile aplicării clauzei penale, instanța nu putea schimba sensul convenției acestora.

Faptul că reclamanții nu au făcut dovada că s-ar fi refuzat vânzarea bunului rezultă și din împrejurarea că aceștia nu au procedat la convocarea pârâtei la notariat în scopul vânzării și, mai mult, nu au făcut dovada că erau în măsură să poată proceda la cumpărare și la plata diferenței de preț, iar acest aspect nu poate fi înlăturat, așa cum greșit a procedat instanța de apel.

Așadar, consideră că a intervenit rezoluțiunea promisiunii de vânzare, ca urmare a notificării formulate în acest sens, astfel încât promitenții cumpărători au dreptul doar la restituirea avansului, condițiile aplicării clauzei penal nefiind întrunite, deoarece nu există vreun refuz al promitentei-vânzătoare de a încheia actul la care s-a obligat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate reclamanților în primă instanță, recurenta a pretins că instanța de apel a apreciat nelegal că acestea li cuvin integral. La stabilirea acestor cheltuieli trebuiau avute în vedere doar capetele de cerere soluționate, respectiv doar capătul 3 de cerere, nu și cele recunsocute (capătul 2) sau ramase fără obiect/lipsite de interes (capătul 1). Totodată, instanța de apel a menținut eronat și modul de calcul al taxei de timbru în sarcina reclamanților, aspect invocat și în cererea de apel, având în vedere că taxa judiciară de timbru se determină, în cazul acțiunilor cu mai multe capete de cerere, pentru fiecare capăt în parte (potrivit art. 34 O.U.G. nr. 80/2013), ceea ce denotă că cererea de chemare în judecată a fost insuficient timbrată.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Relativ la exceptia privind lipsa competentei functionale a sectiei civile a Tribunalului București, intimații au apreciat că aceasta a fost corect soluționată de instanța de apel, potrivit propriilor considerente, care au evocat aceeași concluzie ca și cea a instanței de fond referitoare la soluția de respingere a excepției. Arată că în mod corect s-a apreciat de instanța de apel că stabilirea competenței materiale se determină în funcție de obiectul litigiului și nu în funcție de calitatea părților litigante.

Au apreciat că instanța de apel a reținut corect, în considerentele sale, că încălcarea invocată referitoare la soluția dată primului capăt de cerere al acțiunii introductive, ce viza constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, putea fi invocată doar de către titularii cererii de chemare în judecată a căror cerere a rămas nesolutionată, iar nu de către pârâtă, care nu justifică vreun interes sub acest aspect.

În privința motivelor de recurs invocate pe fondul cauzei, intimații au susținut că acestea sunt încadrate doar formal în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. (8), C. proc. civ.. Pe fond, apreciază că instanța de apel a reținut corect faptul că, neincheierea actului de vânzare-cumpărare activează prezumția relativă de culpă a recurentei, potrivit art. 1548 C. civ., instanța de apel examinând și respingând toate apărările sale care tindeau a se constitui în proba contrară prezumției de culpă, care opera în defavoarea sa.

Deși recurenta-pârâtă nu a refuzat în mod expres să facă vânzarea, tot comportamentul acesteia nu poate fi interpret decât ca un refuz implicit în măsura în care nu motivează nici acum de ce nu a făcut vânzarea, neexecutându-și obligația de vânzare nici în termenul de 30 de zile acordat prin notificare. În măsura în care prevederea contractuală referitoare la activarea clauzei penale ar fi interpretată doar în sens literal, asa cum a susținut recurenta, s-ar ajunge la situația în care aceasta nu ar încheia vreodată contractul de vânzare, dar nici nu ar refuza explicit să o facă, așa încât, clauza penală, care este o pedeapsă civilă a cărei cuantificare este prestabilită de către semnatarii convenției, ar fi ineficientă, ca și când nu ar fi fost stipulată în convenție, adică nu ar avea niciun efect.

Recurenta avea sarcina de a face dovada că înainte de expirarea termenului din 31.07.2018, ar fi procedat la convocarea la notar a reclamanților pentru încheierea în formă autentică a vânzării, asa cum figurează în promisiunea de vânzare, obligație nerespectată în cauză și reținută în mod corect de către instanța de apel, deoarece art. 1548 C. civ. instituie o prezumție de culpă a debitorului unei obligații contractuale prin simplul fapt al neexecutarii, iar, în speță, s-a făcut deja dovada neexecutarii obligației.

În concluzie, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată (onorariul de avocat de 3.000 de RON, conform chitanei anexate).

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este neîntemeiat pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei atacate întrucât apelul a fost greșit respins, deși au fost formulate critici cu privire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei competenței funcționale a primei instanțe. Recurenta a arătat că motivele invocate în susținerea acestei excepții au avut în vedere calitatea sa de profesionist și Decizia nr. 17/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în conformitate cu care necompetenta funcționala a secției/completului instanței este una de ordine publica și se sancționează cu nulitatea hotărârii pronunțate.

S-a pretins că instanța de fond a respins greșit excepția lipsei competentei funcționale a secției în considerarea momentului la care este formulată, fară însă a observa ca excepția invocată este una de ordine publică și faptul că excepția a fost invocată prin întâmpinare, fiind pusă în discuția pârtilor, la primul termen de judecată. Astfel, a apreciat că instanța de apel a încalcat normele de procedură întrucât a respins apelul, prin care a fost criticat modul de soluționare a excepției lipsei competentei funcționale a instanței de fond.

Critica recurentei, deși susceptibilă de încadrare în cazul de casare evocat, nu este întemeiate și nu va atrage casarea hotărârii atacate.

Excepția privind necompetența materială procesuală a secției sau completului specializat, deși este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia este același ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică, astfel încât, în situația în care judecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială procesuală (specializată) va putea fi invocată de părți sau de instanță, inclusiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (par. 28).

În cauză, în cuprincul cererii de apel, pârâta a formulat critici și cu privire la soluția dată de instanța de fond excepției privind necompetența funcțională a secției civile. Fiind învestită cu acest motiv de apel și văzând că excepția lipsei competenței funcționale a instanței de fond a fost invocată în fața primei instanțe, prin întâmpinare, curtea de apel a procedat corect la examinarea criticii formulate, respingând-o pentru propriile sale considerente. Dat fiind faptul că finalitatea concluziei la care a ajuns instanța de apel a fost aceeași, respectiv de respingere a excepției, pentru considerentele expuse, care au suplinit motivarea instanței de fond, soluția astfel pronunțată nu constituie o încălcare a normelor de procedură, de natură a atage casarea deciziei atacate, de vreme ce finalitatea concluziei la care a ajuns instanța de apel a fost aceeași, respectiv cea de respingere a excepției formulate.

Astfel, în considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii și a stabilit, relativ la competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate, că aceasta se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În cuprinsul acestei decizii obligatorii, instanța supremă a reținut că "(...) potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenței materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției (165) și, că, "interpretarea în sens contrar, dată de instanțele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind, practic, prevederilor art. 122 din C. proc. civ., conform cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare (par. 173 și 174)."

Așadar, în aplicarea deciziei în interesul legii evocate în precedent, instanța de apel, prin decizia recurată, a avut corect în vedere că determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se realizează în funcție de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere, cu titlu exemplificativ, de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Or, în speță, litigiul dedus judecății pendinte nu se încadrează în categoriile de litigii exemplificate în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, spre a atrage competența secțiilor specializate, pretențiile reclamanților fiind de natură civilă, întrucât obiectul demersului judiciar promovat de reclamanți vizează consecințele juridice produse de rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil, iar împrejurarea că una dintre părțile litigante ar avea calitatea de profesionist este lipsită de relevanță sub aspectul analizat, litigiul având natură civilă în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

Cum prima instanță de judecată a respins excepția necompetenței funcționale, iar soluția de respingere a fost menținută și de instanța de apel, chiar dacă pentru alte considerente decât cele avute în vedere de prima instanță, Înalta Curte constată că procedeul uzitat nu constituie o încălcare a normelor de procedură, de natură să atragă casarea deciziei atacate, potrivit art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., cum eronat susține recurenta, drept pentru care critica astfel formulată va fi apreciată ca neîntemeiată.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a procedat eronat la schimbarea/completarea considerentelor hotărârii primei instanțe în privința soluției date primului capăt al cererii de chemare în judecată referitor la constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare. S-a susținut că prima instanță, fără a se pronunța asupra excepției lipsei de interes/obiect a primului capăt al acțiunii introductive, a luat act de renunțarea la judecarea cererii, deși acest aspect nu a fost discutat și, cu toate acestea, curtea de apel a respins această critică din apel, prin prisma lipsei de interes, cu toate că această soluție produce efecte asupra cheltuielilor de judecată.

Susținerea recurentei este nefondată, întrucât instanța de apel, deși a reținut că lăsarea nesoluționat a unui capăt de cerere al acțiunii este sancționată cu nulitatea, a procedat corect la calificarea juridică a acestei nulități ca fiind una relativă și condiționată, trăgând consecințele corespunzătoare din această calificare.

Astfel, prin decizia recurată, referitor la capatul de cerere având ca obiect rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, instanța de apel a reținut că, prin întâmpinarea formulată la instanța de fond, pârâta a invocat, printre altele, excepția lipsei de interes și de obiect a cererii reclamanților de a se dispune rezoluțiunea, excepție în privința căreia tribunalul, deși a arătat, prin încheierea din 06.11.2019, că reține excepția în pronunțare, nu a dispus, prin respectiva încheire și nici prin sentința pronunțată, vreo soluție asupra capătului de cerere respectiv. Instanța a arătat, în considerentele hotărârii astfel pronunțate, că reclamanții au renunțat la judecarea acestui capăt de cerere, deși la dosarul cauzei nu s-a regăsit, potrivit dispozițiilor legale, nicio declarație făcută în acest sens. În circumstanțele expuse, instanța de apel a constatat că tribunalul a lăsat nesoluționat acest capăt de cerere și a reținut că cei vătămați prin acest mod de soluționare sunt doar reclamanții, întrucât actul procedural îndeplinit este afectat de o nulitate relativă, care poate fi invocată doar de titularii cererii formulate, respectiv de către reclamanți, cărora le-a fost încălcat dreptul de a le fi judecată cauza în acord cu obiectul cererii de chemare în judecată, nu și de pârâtă, care nu justifică vreun interes, sub acest aspect.

Neregularitatea procedurală evocată de recurentă a fost corect examinată de instanța de apel în contextul sancțiunii pe care o reclamă, respectiv cea a dispozițiilor art. 174 și 175 C. proc. civ., sub aspectul justificării vătămării procesuale ca efect al faptului că tribunalul a lăsat nesoluționat un capăt de cerere al acțiunii formulate de reclamanți, de vreme ce argumentarea criticii din apel nu a fost invocată cu respectarea normelor de procedură incidente, atât timp cât respectarea cerinței interesului, prevăzută de art. 32 alin. (2) C. proc. civ., operează chiar și pentru apărări, nu numai pentru cereri, cum corect s-a reținut în cauză.

Interesul în formularea criticii din apel relativ la modul de soluționare a primului capăt de cerere nu este justificat nici prin prisma implicațiilor pe care le-ar fi avut soluția dată de tribunal asupra cheltuielilor de judecată, cum eronat susține recurenta, de vreme instanța de apel a procedat la examinarea motivului de apel prin care a fost contestat modul în care a fost de soluționată cererea accesorie formulată de reclamanți privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Față de circumstanțele reținute în cauză, cum cerințele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. nu sunt întrunite, rezultă că susținerea recurentei potrivit căreia neregularitatea procedurală, invocată în cadrul criticilor din apel, ar fi impus soluția admiterii apelului declarat relativ la soluția dată primului capăt al acțiunii introductive, se vădește a fi nefondată, urmând a fi respinsă, ca atare.

În ceea ce privește motivele de recurs invocate pe fondul cauzei, recurenta a susținut incidența cazurilor de casare înscrise în art. 488, alin. (1), pct 6 și 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut eronat că prelungirea termenului de vânzare, prin actul adițional promisiunii de vânzare, nu înlătură culpa promitentei-vânzătoare, iar promitenții-cumpărători ar putea invoca, în continuare, această întârziere, ca motiv de rezoluțiune și de aplicare a clauzei penale. Se pretinde că nu s-a avut în vedere acordul părților de a prelungi termenul convenit pentru perfectarea actului, stipulat în actul adițional și consideră că orice întârziere nu mai poate produce efecte decât în condițiile actului adițional, fără ca întârzierile anterioare acestui act să mai poată fi invocate, ca motiv de rezoluțiune. Instanța de apel a calificat greșit notificarea de rezoluțiune comunicată de reclamanți, coroborată cu acțiunea reclamanților de predare a cheii de acces la imobil, cu solicitarea acestora de restituire a avansului și cea de începere a executării silite pentru restituirea avansului, în sensul că toate aceste acțiuni ar contura intenția reclamanților în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce acestora nu li s-a impus să facă dovada că au efectuat demersuri concrete din care să rezulte intenția lor de a încheia contractul de vânzare-cumpărare. Totodată, a apreciat că aspectul reținut de instanța de apel potrivit căruia pârâta nu ar fi fost în măsură să încheie contractul de vânzare la data notificării rezoluțiunii de către reclamanți, excede chiar voinței reclamanților care, procedând la predarea cheilor imobilului în care deja locuiau, au înțeles să solicite doar restituirea avansului, fără ca aceștia să întreprindă demersuri care să dovedească intenția lor de a perfecta contractul. Or, părțile au convenit aplicarea clauzei penale doar în caz de refuz de vânzare al promitentei-vânzătore și nu indiferent de cauza pentru care contractul nu a fost încheiat.

Criticile formulate sunt neîntemeiate și nu atrag casarea deciziei recurate.

Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele fondului, este necesar a fi expusă, în esență, pentru a putea fi analizată maniera în care au fost cenzurate, în contextul intervenirii rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vănzare-cumpărare, condițiile antrenării clauzei penale, prin care părțile au convenit asupra obligației de a plăti despăgubiri, de către partea aflată în culpă, pentru prejudiciul cauzat celeilalte, fiind evidențiate următoarele:

În privința raporturilor juridice stabilite între părți, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/03.02.2016, instanțele de fond au reținut că pârâta-recurentă C. a promis să înstrăineze intimaților-reclamanți A. și B. dreptul de proprietate asupra unui apartament compus din doua camere si dependințe, situat la etajul 1 al construcției, cu destinație de imobil de locuințe, cu regim de înălțime DS+P+2E+M, din cadrul imobilului situat in București, str. x, construcție aflată în curs de execuție, în baza autorizației de construire nr. x/20.10.2015 eliberată de Primăria București - Sector 3, împreună cu o cota parte aferentă din terenul aflat sub construcție, precum și cota parte aferentă din părțile în folosința comună ale imobilului.

Părțile au convenit ca perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică să aibă loc cel mai târziu până la data de 31.07.2016, cu posibilitatea prelungirii acestui termen, prin acordul pârtilor, încheierea actului fiind condiționată de obținerea de către promitenta vânzătoare a anumitor documente, enumerate în convenție. La data perfectării antecontractului de vînzare-cumpărare, reclamanții au achitat suma de 113.750 RON, menționată ca echivalent al sumei de 25.000 euro, urmând ca diferența de preț de 31.000 euro să fie achitată la data intabulării proprietății pe numele acestora. De asemenea, părțile au inserat clauza prin care au stabilit drepturile părților în cazul neexecutării contractului, pentru situația refuzului promitentei vânzătoare de a încheia actul de vânzare-cumpărare, stabilindu-se obligația acesteia de a plăti promitenților cumpărători, pe lângă suma primită cu titlu de avans, suma egală de 113.750 RON cu titlu de clauză penală.

Ulterior, prin actul adițional, autentificat sub nr. x/02.11.2017, părțile au convenit modificarea promisiunii de vânzare în sensul reducerii prețului vânzării de la 56.000 de euro la 51.000 de euro, stabilind proprogarea termenului de încheiere a contractului de vânzare în formă autentică la 31.07.2018, în actul adițional consemnându-se nefinalizarea construcției cu destinație de imobil de locuințe colective, nepredarea apartamentului promitenților-cumpărători și nerespectarea termenului de semnare a contractului, fiind menționată o nouă autorizație de construire obținută de promitenta vânzătoare, prin care se autoriza supraetajarea, cu un nivel, a construcției existente.

Recurenta a susținut neîndeplinirea cerințelor pentru angajarea răspunderii sale civile contractuale, constând în plata de despăgubiri pentru neperfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare, justificat de împrejurarea că instanțele de fond au dat curs eronat clauzei penale conținută în promisiunea de vânzare-cumpărare, întrucât nu i se poate reține vreo culpă în neperfectarea actului autentic, atât timp cât nu a existat vreun refuz al său pentru perfectarea vânzării.

Susținerile recurentei nu pot fi primite întrucât, sub aspectul evocat, potrivit situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate, instanțele de fond au reținut neexecutarea culpabilă a obligației pârâtei de a perfecta contractul în formă autentică, atât timp cât, până la expirarea termenului stipulat în actul adițional, stabilit pentru perfectarea vânzărării (31.07.2018), imobilul de locuințe colective nu era finalizat și nu era obținută documentația necesară pentru intabularea bunului în cartea funciară. De altfel, recurenta nu contestă reținerea culpei sale pe motivul îndeplinirii obligațiilor sale contractuale, ci sub aspectul inexistenței refuzului său de a perfecta vânzarea bunului care a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, aspect care ar avea drept consecință neîndeplinirea condiției pentru activarea clauzei penale.

Susținerea, astfel formulată, nu pune în discuție aspecte de nelegalitate referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la clauza penală, ci modalitatea de interpretare dată de instanțele fondului clauzei contractuale sub aspectul semnificației care a fost dată noțiunii de "refuz", inserată în cuprinsul clauzei penale, stipulată de părți în antecontractul perfectat la 03.02.2016, aspect care, însă, excede controlului judiciar din recurs. Critica astfel formulată tinde a repune în discuție modalitatea în care, în urma analizei coroborate a probatoriului administrat, instanțele fondului au interpretat clauza penală contractuală și au stabilit limitele acordului părților care a determinat formularea cererii de chemare în judecată. Așadar, aceste aspecte nu pot face obiect al cenzurii în calea de atac a recursului, în care pot fi deduse analizei exclusiv chestiuni de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

Or, potrivit situației de fapt, s-a reținut în cauză faptul că intimații-reclamanți au procedat la punerea în întârziere a recurentei, solicitând acesteia din urmă ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, remise prin intermediul executorului judecătoresc, să-și execute obligația asumată, respectiv de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, totodată fiindu-i notificat și rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și obligația de restituire a sumei achitate cu titlu de avans și a celei stabilite cu titlu de clauză penală, pentru nerespectarea termenului de perfectare a contractului, prelungit de la 31.07.2016 la 31.07.2018.

Circumstanțele factuale au scos în evidență faptul că, la expirarea termenului acordat prin notificare, recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a vinde bunul care a format obiectul antecontractului, în contextul în care imobilul, cu destinație de locuințe, supus unei supraetajări, în baza unei noi autorizații de construire, nu a fost finalizat și intabulat în cartea funciară în scopul perfectării vânzării, împrejurări care au conturat, în accepțiunea instanțelor fondului, lipsa intenției recurentei de a finaliza perfectarea contractului în formă autentică. Așadar, în contextul expus, concluzia instanței de apel, rezultate din examinarea probatoriul administrat și aplicarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., se vădește a fi corectă sub aspectul reținerii, în sarcina pârâtei, a unei prezumții relative de culpă în neexecutarea obligației contractuale și care nu poate avea decât semnificația unui refuz în îndeplinirea obligației de a transmite bunul și de a încheia contractul autentic de vânzare-cumpărare. Așadar, în contextul reținut, recurenta nu poate susține cu temei că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea obligației sale la plata de despăgubiri în temeiul clauzei penale asumate, pentru neîndeplinire a obligației sale contractuale.

De altfel, atitudinea pârâtei este una contrară principiului bunei credințe cu care părțile trebuie să acționeze atât la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, cât și pe tot timpul executării acesteia, neputând produce efectul juridic pretins de parte, respectiv acela de a restitui doar avansul achitat, nu și despăgubirile datorate în temeiul clauzei penale, de vreme ce obligația principală a acesteia, asumată prin antecontract, era cea de a transmite proprietatea bunului prin act autentic, în termenul stipulat.

Nici susținerea privind motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii a hotărârii atacate nu se vădește a fi întemeiată, întrucât critica formulată în această manieră nu evidențiază situația în care decizia recurată ar cuprinde numai motive străine de natura pricinii, ceea ce ar echivale, practic, cu o nemotivare și nici ipoteza în care raționamentul expus de instanța de apel ar determina o soluție contrară decât cea regăsită în dispozitivul hotărârii, ori ipoteza unor argumente opuse între ele, în sensul că unele ar conduce la admiterea, iar altele la respingerea acțiunii.

Contrar susținerilor recurentei, faptul că înstanța de apel a atribuit o dublă valență juridică conținutului notificării remise recurentei nu poate avea consecința pretinsă de parte pentru a atrage casare deciziei atacate, de vreme ce, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus cu claritate semnificația atribuită notificării remise recurentei, în sensul că aceasta valorează, pe de o parte, manifestarea propriei voințe în perfectarea vânzarii și executarea propriei obligații de a cumpăra, atât timp cât au solicitat pârâtei executarea obligației de perfectare a vânzării, iar, pe de altă parte, faptul că, același act, constituie notificarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește critica care vizează modul de soluționare a cererii privind plata cheltuielilor de judecată, susținerea recurentei se vădește a fi neîntemeiată.

Instanța de apel a apreciat corect asupra incidenței dispozițiilor art. 453 alin. (1) și nu a ipotezei reglementate de alin. (2) al aceluiași articol, de vreme ce pretențiile reclamanților care au format obiectul capetelor de cerere 2 și 3 au fost încuviințate în totalitate. Relativ la apărarea recurentei sub aspectul obligării sale greșite la plata taxei de timbru aferente capătului 2 de cerere, întrucât ar fi recunoscut această pretenție, susținerea nu va putea constitui obiect de analiză în recurs, de vreme ce aceasta nu a fost formulată în apel, iar în privința criticii privind modul greșit de calcul al taxei judiciare de timbru stabilit în sarcina reclamanților, se va avea în vedere că această susținere nu poate fi evocată în calea de atac a recursului.

Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamanții aveau posibilitatea de a formula cerere de reexaminare. Cum partea în sarcina căreia a fost stabilit timbrajul aferent acțiunii nu a contestat modalitatea de determinare a obligației de plată a taxei judiciare de timbru, rezultă că taxele de timbru au fost definitiv stabilite și puse, astfel, corect în sarcina părții căzute în pretenții. Drept urmare, aspectele menționate referitoare la modul de calcul a taxelor de timbru aferente fiecărui capăt de cerere al acțiunii introductive nu vor putea constitui obiect al controlului judiciar în recurs care vizează, exclusiv, motive de nelegalitate referitoare la judecată și nu la stabilirea cuantumului taxei judiciare de timbru.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488, alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1409 A din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Reținând culpa procesuală a recurentei, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimații A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1409 A din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2021.