ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 195/2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 11 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să stabilească prețul legal de vânzare-cumpărare a imobilului-teren situat în București, Șoseaua x, în suprafață totală de 88,70 mp, având număr cadastral x,1, intabulat în Cartea Funciară nr. x a localității București, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996, prin una din următoarele modalități: în principal, prețul terenului rezultând din evaluarea în conformitate cu art. 2 din H.G. nr. 331/1992 coroborat cu art. 6 din H.G. nr. 834/1991 și Capitolul V art. 17 din Criteriile nr. 2665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, prin omologarea de către instanța de judecată a raportului de evaluare a terenului întocmit de S.C. B. S.A. în luna noiembrie 2003; în subsidiar, evaluarea: prin calcularea valorii de piață a terenului la data de 26.09.2003, dată la care pârâta a obținut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/26.09.2003 sau prin calcularea valorii de piață a terenului la data promovării prezentei acțiuni.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969-970, art. 1073-1078, art. 1294-1295, art. 1298, art. 1303, art. 1304 C. civ., art. 192, art. 194, art. 451-453 C. proc. civ., cât și cele invocate în cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 3807 din 21 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. .

Prin decizia civilă nr. 2212/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3807 din 21 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind anulată sentința atacată și trimisă cauza la aceeași instanță spre o nouă judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a normelor privitoare la prescripție, întrucât a dat o interpretare eronată clauzei prevăzută la art. 5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 26 august 1996, reținând incidența dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care pârâta S.C. B. S.A., începând din anul 2010, nu a recunoscut cumpărătoarei - reclamantă în prezenta cauză - vreun drept de stabilire a prețului sau că acesta ar urma să fie negociat.

Astfel, susține recurenta, începând cu anul 2010, au fost îndeplinite toate condițiile pentru încheierea vânzării conform promisiunii unilaterale de cumpărare prevăzută la art. 5 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996, respectiv promitenta cumpărătoare A. S.R.L. și-a manifestat dorința de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, iar recurenta a procedat la intabularea dreptului de proprietate și a evaluat terenul în vederea stabilirii prețului, conform expertizei legal efectuate, fiind comunicat raportul promitentei-cumpărătoare, care a refuzat însă să achite prețul.

Or, în anul 2010, arată recurenta, prin refuzul promitentei-cumpărătoare de a-și respecta această obligație, s-a născut dreptul recurentei la acțiune, materializat prin cererea reconvențională formulată în dosarul x/2010

În condițiile în care părțile au stabilit modalitatea de determinare a prețului încă de la semnarea contractului, iar intimata-reclamantă, nemulțumită de prețul determinat conform evaluării legale, nu a înțeles să îl conteste printr-o acțiune în fața instanței de judecată în termenul legal de prescripție de 3 ani, recurenta susține că, aceasta nu înseamnă că vânzarea nu poate fi perfectată. Astfel, în mod eronat a reținut instanța de apel că "a susține contrariul ar însemna să golească de conținut dreptul de a cere încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau de a obține executarea obligației prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare" sau, așa cum a susținut apelanta-reclamantă în fața instanței de apel, că soluția dată în acest dosar nu ar oferi niciun remediu juridic dosarului aflat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei judecată este suspendată.

Recurenta susține că instanța de apel, prin decizia recurată, a reținut în mod greșit că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care recurenta, începând din 2010, nu ar fi recunoscut cumpărătoarei vreun drept în a stabili prețul sau că acesta urma să fie negociat, ci numai faptul că, potirvit convenției prevăzute la art. 5, intimata A. S.R.L. și-a asumat obligația de a cumpăra terenul și de a achita prețul acestuia, determinat legal de recurentă conform expertizei.

Mai arată recurenta în continuare că de la data comunicării expertizei, prin care s-a stabilit prețul, respectiv 22 septembrie 2010, reclamanta A. S.R.L. a știut că nu este de acord cu acel preț, situație confirmată și de începerea procedurii prealabile a concilierii directe, conform art. 720 C. proc. civ.

După finalizarea concilierii, se mai susține, respectiv după 9 decembrie 2010, când a fost încheiat procesul-verbal de conciliere - reclamanta nu a înțeles să formuleze o acțiune prin care să conteste prețul și să ceară instanței, în raport cu art. 1303 C. civ., stabilirea prețului ci, reclamanta A. S.R.L., a înțeles să formuleze o cerere de chemare în judecată, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a terenului, acțiune care, de altfel, nu întrerupe termenul de prescripție pentru acțiunea ce are ca obiect stabilirea prețului, întemeiată pe art. 1303 C. civ.

Prin urmare, în opinia recurentei, prima instanță a reținut în mod corect că, în cauză, dreptul material la acțiune al intimatei-reclamante s-a prescris la data împlinirii termenul de 3 ani de la data încheierii procesului-verbal de conciliere directă, acesta fiind momentul de la care aceasta a avut cunoștință de faptul că recurenta nu este de acord cu vânzarea terenului la prețul pe care intimata-reclamantă a încercat să îl impună, refuzând să accepte prețul conform evaluării legale făcute de recurentă și să respecte obligația de cumpărare pe care și-a asumat-o încă de la data semnării contractului de vânzare cumpărare.

Totodată, deși instanța de apel a constatat că s-a mai invocat excepția dreptului material la acțiune, nu a invocat din oficiu autoritatea de lucru judecat, în contextul în care avea această obligație, având în vedere că este o excepție de ordine publică.

În final, s-a mai susținut că instanța de apel a ignorat apărările pârâtei din întâmpinare și concluziile scrise, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului pârâtei S.C. B. S.A., întrucât critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită, având în vedere că instanța de apel a analizat fiecare aspect dedus judecății și că argumentația instanței de apel, respectiv considerentele deciziei recurate, sunt ample, exacte și clare, instanța de apel analizând fiecare aspect dedus judecății și motivând pe larg soluția pentru care a apreciat că acțiunea intimatei-reclamante nu este prescrisă.

Totodată, nu poate fi primită excepția autorității de lucru judecat, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la tripla identitate de obiect, cauză și părți între prezentul litigiu și dosarul nr. x/2011. Arată intimata-reclamantă că, în cadrul acestui din urmă dosar, obiectul acțiunii îl reprezintă obligația de a face, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare- cumpărare, iar în prezenta cauză, obiectul acțiunii îl reprezintă stabilirea prețului de vânzare, de unde rezultă că sunt două acțiuni diferite, cu obiect diferit și nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat.

Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu nu este prescrisă, iar litigiul dintre părți nu se poartă asupra voinței de a vinde sau de a cumpăra terenul, ci mai degrabă asupra neînțelegerilor cu privire la prețul de tranzacționare, acesta nefiind stabilit la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, fiind determinabil după anumite criterii. În atare situație, intimata arată că nu se poate afirma că dreptul la acțiune al intimatei-reclamante pentru stabilirea prețului ar fi prescris, în condițiile în care intimata susține că în cauză a operat o întrerupere a termenului, iar dreptul recurentei-pârâte de a vinde imobilul la un preț care nu este determinat nu este prescris.

Mai susține aceasta că, posesia și folosința terenului care a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, reprezintă o împrejurare care echivalează cu o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (recurenta-pârâtă) în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în favoarea intimatei-reclamante, a ansamblului drepturilor care decurg din promisiunea de vânzare-cumpărare, deci și a dreptului reclamantei de a cere stabilirea prețului în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, la care părțile s-au obligat și spre care tind.

Conchide intimata că, invocarea în cuprinsul cererii de recurs a dispozițiilor art. 1661 și art. 1662 alin. (2) C. civ., nu își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, întrucât contractul încheiat de părți la 26.08.1996 se află sub imperiul C. civ. de la 1864, iar potrivit art. 6 alin. (2) noul C. civ., actele și faptele juridice încheiate, sau după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii sau producerii lor.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând cererea de recurs, raportat la motivele invocate, Înalta Curte va respinge recursul, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește prima critică de nelegalitate, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, raportată la reținerea instanței de apel referitoare la cazul de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă privind dreptul material a acțiune, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Astfel, dispozițiile evocate reglementează ca și cauză de întrerupere a termenului de prescripție " a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția." Sub acest aspect, recurenta consideră că dreptul subiectiv dedus judecății este reprezentat de dreptul de a se stabili prețul legal al vânzării terenului situat în București, Șoseaua x, în suprafață totală de 88,70 mp, având număr cadastral x,1, intabulat în Cartea Funciară nr. x a localității București, pe care se află construcția ce a fost deja vândută, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996.

Cu privire la o atare susținere, însă, Înalta Curte apreciază că în ce privește conținutul dreptului subiectiv civil dedus judecății, acesta se circumscrie deopotrivă dreptului subiectiv civil de proprietate pe care reclamanta, în calitate de cumpărătoare inițial doar a activului reprezentat de "C. din București, Șoseaua x, sector 2", l-a dobândit, la care se adaugă dreptul reclamantei la cumpărarea și a terenului aferent acestui activ, asupra căruia la data de 26.08.1996, intimata-pârâtă nu deținea un titlu de proprietate, astfel încât nu a putut transmite decât folosința asupra acestuia, cu promisiunea de vânzare în momentul în care va deține titlu de proprietate.

Mai mult, dreptul de a cumpăra terenurile aferente activelor vândute în temeiul cap. VII din Legea nr. 58/1991 era recunoscut și de acte normative emise în scopul rezolvării aspectelor privind desfășurarea în bune condiții a activității comerciale de către societățile cumpărătoare de active, respectiv H.G. nr. 331/1992 raportată la H.G. nr. 834/1991, astfel încât situația juridică a dreptului născut prin promisiunea de vânzare-cumpărare este mai nuanțată decât în cazul unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare clasice, propriu-zise, o atare obligație pentru promitentul-vânzător, adică pentru pârâta din cauza de față, fiind rezultată și din acte normative, în condițiile obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Imobilul dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996 se constituia dintr-un activ (construcție) la care se afla atașat un drept de folosință asupra terenului aferent acestui activ, drept subiectiv cu un conținut mult mai complex și care include în conținutul său și dreptul accesoriu la stabilirea prețului legal de vânzare asupra terenului, în condițiile speciale și derogatorii de la dreptul comun, stabilite prin norme legale speciale, respectiv prin H.G. nr. 331/1992 (art. 2) coroborat cu H.G. nr. 834/1991, asemănător unui drept real de superficie.

În acest sens, reținem că potrivit art. 1295 din C. civ. (1864), aplicabil în cauză, obligațiile esențiale, principale ale părților dintr-un contract de vânzare-cumpărare sunt: pentru vânzător, obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul convenției și pentru cumpărător, obligația de plată a prețului. În condițiile speciale ale încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtă, în calitate de vânzător și reclamantă, în calitate de cumpărător, mai întâi cu privire la activul-construcție situat pe teren, iar apoi cu privire la modul de stabilire a prețului referitor la terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat care fac obiectul unor proceduri speciale de înstrăinare (este vorba de Criteriile nr. 2664/1992, Capitolul V, art. 17), atât stabilirea prețului cât și plata acestuia nu pot fi separate, din punctul de vedere al drepturilor și obligațiilor, de izvorul juridic obligațional constând în contractul de vânzare-cumpărare a imobilului.

Așadar, Înalta Curte reține că în aprecierea incidenței cazului de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă, reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nu se poate face abstracție de împrejurarea că intimata-pârâtă, în calitate de vânzătoare, a predat proprietatea asupra activului-construcție precum și folosința asupra terenului ce face obiectul acestui act juridic translativ de proprietate sub aspectul activului, fără ca în exercitarea acestei folosințe, reclamanta-cumpărătoare să fi fost tulburată în vreun mod.

Cu alte cuvinte, recunoașterea dreptului de proprietate al cărui transfer a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare asupra activului, coroborată cu recunoașterea neîntreruptă a dreptului de folosință a terenului pe care se află activul, bun imobil prin natura sa, prin netulburarea reclamantei în exercitarea folosinței asupra terenului, include în egală măsură și recunoașterea dreptului reclamantei-cumpărătoare de a beneficia de procedura specială de evaluare a terenului și stabilire a prețului de vânzare, de vreme ce prețul este de esența vânzării ca și operațiune juridică translativă de proprietate.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că prețul este obiectul prestației cumpărătorului și acesta corespunde lucrului vândut. Acesta trebuie să fie serios și determinat, astfel cum reglementează dispozițiile art. 1303 din C. civ.. De asemenea, art. 1304 din C. civ. prevede posibilitatea ca determinarea prețului să fie lăsată la arbitratul unei a treia persoane, situația din cauza de față fiind similară unei atare împrejurări, atât din perspectiva art. 5 din contractul dintre părți cât și a dispozițiilor speciale cuprinse în H.G. nr. 331/1992 (art. 2) și H.G. nr. 834/1991.

Deoarece din conținutul prevederilor art. 1295 din C. civ. se desprinde ideea că prețul reprezintă un element esențial asupra căruia părțile trebuie să realizeze acordul de voință, rezultă că în lipsa acestuia se poate pune problema nulității absolute a actului, ca și contract de vânzare-cumpărare, în ipoteza în care se va pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic.

De aceea, raportat la situația din cauza de față, recunoașterea neechivocă a dreptului de folosință al cumpărătorului exclusiv în scopul cumpărării dreptului de proprietate asupra acestuia, manifestată prin netulburarea acestei folosințe exercitate de către cumpărător încă din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare asupra activului până în prezent, folosință ce se apropie de conținutul unei posesii, dat fiind caracterul de bun imobil al întregului bun alcătuit din construcție și teren, constituie o aplicare a cazului de întrerupere a termenului de prescripție reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, Înalta Curte constată că, în raport de comportamentul promitentei-vânzătoare, care nu a negat niciodată dreptul de folosință al reclamantei asupra terenului pe care se află situat activul al cărui proprietar este, exercitat exclusiv în scopul cumpărării și nici dreptul promitentei-cumpărătoare de a cumpăra ori obligația corelativă a promitentei-vânzătoare de a vinde, dreptul subiectiv al reclamantei de a obține stabilirea prețului de către instanță, în condițiile neînțelegerii asupra cuantumului acestuia, nici nu s-a născut, devreme ce de la data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare asupra terenului (inserată în contractul de vânzare-cumpărare asupra activului) folosința a aparținut neîntrerupt reclamantei. Așadar, în condițiile în care pârâta nu a negat acest drept prin acte explicite, dimpotrivă, inclusiv în litigiul de față, a recunoscut acest drept al reclamantei, rezultă că termenul de prescripție nu a început să curgă în folosul pârâtei și împotriva reclamantei, iar prescripția nu s-a împlinit.

De altfel, așa cum rezultă din corespondența părților anterioară acestui litigiu, pârâta nu a contestat existența dreptului reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului pe care se află situat activul cumpărat încă din anul 1996, în temeiul Legii nr. 58/1991, în cadrul procedurilor de vânzare prin licitație publică a acestui activ, iar în conținutul acestui drept, pe deplin recunoscut, este inclus, indubitabil și dreptul la stabilirea prețului de către instanța judecătorească, în condițiile în care părțile nu se înțeleg asupra acestui cuantum, dată fiind controversa dintre acestea cu privire la modul de stabilire.

În acest sens, considerăm că neînțelegerea părților exclusiv cu privire la cuantumul prețului final al vânzării terenului nu reprezintă o negare/contestare a dreptului de folosință asupra terenului exercitat exclusiv în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia (în perioada 1996-2020), cu atât mai mult cu cât asupra construcției edificate pe acest teren, reclamanta deținea deja un drept de proprietate transmis tot de către pârâtă, precum și în raport de dispozițiile art. 1 și art. 2 din H.G. nr. 331/1992 care conferă indubitabil dreptul reclamantei de a cumpăra terenul după dobândirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate de către societatea comercială vânzătoare a activului.

În mod judicios instanța de apel a avut în vedere practica judiciară constantă care a statuat că în cazul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, exercitarea nestingherită a folosinței asupra bunului imobil are natura unei recunoașteri a dreptului promitentului-cumpărător de a obține perfectarea actului autentic de vânzare-cumpărare și, pe cale de consecință, constituie un caz de întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Or, nefiind tăgăduită nici o clipă înțelegerea părților în sensul perfectării actului de vânzare-cumpărare a dreptului de proprietate asupra terenului după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului (art. 5 alin. (1) și (2) din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.08.1996), singurul impediment pentru care la acea dată nu s-a vândut și dreptul de proprietate asupra terenului fiind inexistența titlului de proprietate al vânzătorului (titlu dobândit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/26.09.2003), rezultă că nu i se poate imputa reclamantei o pasivitate în exercitarea dreptului său, de vreme ce aceasta nu era împiedicată în nici un fel în folosința terenului de către pârâtă.

De altfel, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a formulat și acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare (Dosar nr. x/2011 aflat în etapa recursului, cu privire la care s-a dispus suspendarea judecății până la soluționarea cauzei de față, dat fiind caracterul esențial al prețului în ce privește valabilitatea actului juridic de vânzare-cumpărare a terenului, ce ar urma să fie stabilit în litigiul de față). Ori, atâta vreme cât prețul este de esența contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate considera că pârâta, deși a recunoscut în calitate de promitentă-vânzătoare, dreptul reclamantei de a beneficia de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, în calitate de promitentă-cumpărătoare (astfel că un asemenea drept nu este prescris) în timp ce dreptul la stabilirea prețului s-ar fi prescris, deoarece între cele două drepturi subiective există o legătură intrinsecă ce conturează însuși conținutul dreptului material la acțiune și pot fi scindate elementele esențiale, astfel cum susține implicit recurenta în argumentarea teoriei sale.

Ca atare, Înalta Curte constată că în ce privește aplicarea art. 7 alin. (1) raportat la art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, hotărârea Curții de Apel București este legală și temeinică, astfel încât critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. va fi apreciată ca nefondată.

Cu privire la critica de nelegalitate vizând nemotivarea hotărârii (art. 488 pt. 6 din C. proc. civ.), Înalta Curtea constată că și aceasta este nefondată, instanța de apel explicând în considerentele deciziei care au fost motivele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării unei atare soluții, ceea ce respectă întru totul exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. De altfel, critica recurentei se bazează pe susținerea în sensul că instanța de apel nu ar fi invocat din oficiu autoritatea de lucru judecat (fără a arăta în raport cu ce hotărâri definitive) nicidecum că nu s-ar fi pronunțat asupra unor susțineri invocate în apărare de pârâtă, ceea ce nu se încadrează în conținutul motivului de nelegalitate mai sus evocat (lipsă motive sau motive contradictorii ori străine de natura pricinii).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 2212/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2020.