ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1582/2019

Ședința publică din data de 2 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea dedusă judecății și înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 05.03.2015, sub nr. de dosar x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.09.2011 încheiat între pârâți, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare între reclamanți și pârâtul C., precum și, în subsidiar, obligarea acestui din urmă pârât la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând avansul achitat de către reclamanți.

La data de 03.04.2015, la solicitarea tribunalului, reclamanții au precizat valoarea capătului doi de cerere ca fiind de 45.000 Euro (198.450 RON), iar a capătului de cerere subsidiar, de 132.300 RON.

Prin sentința civilă nr. 1569 din 18 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 4.

Prin sentința civilă nr. 3580 din 1 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 4 București, secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost sesizată Curtea de Apel București în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 89F/2016 din 15 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, instanța constatând că valoarea capătului de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare este de 45.000 euro, respectiv 200.479,5 RON.

Prin cererea modificatoare depusă la termenul din data de 17.02.2017, reclamanții au solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 26.000 euro achitată pentru achiziționarea apartamentului nr. x situat în București, str. x, actualizarea sumei datorate cu indicele de inflație de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a acestei sume.

Prin cererea precizatoare din data de 21.04.2017, reclamanții au menționat că pretențiile față de pârâtul C. sunt de 20.000 euro, întemeiate pe dispozițiile art. 969, 1020, 1021, 1073, 1074 C. civ., iar cele față de pârâta D., în cuantum de 6.000 euro, temeiul de drept fiind art. 1349, 1357 C. civ.

Prin cererea modificatoare de la aceeași dată, reclamanții au solicitat să se constate încetate efectele antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.08.2009 și să fie părțile repuse în situația anterioară, cu obligarea pârâților la plata sumei de 26.200 euro pentru achiziționarea apartamentului și actualizarea sumei datorate cu indicele de inflație de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a acestei sume.

Prin sentința civilă nr. 1012 din 7 iulie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul C., a respins capătul de cerere formulat de reclamanți, în contradictoriu cu acest pârât, ca prescris, a admis în parte capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta D., a obligat această pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 12.930 RON și a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 670A/2018 din 5 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă D., împotriva sentinței civile nr. 1012 din 7 iulie 2017.

Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei decizii.

În motivare, au arătat că instanța de apel a respins în mod nelegal apelul, interpretând și aplicând în mod greșit normele de drept material, aspectul esențial care trebuie clarificat fiind dacă posesia apelanților-reclamanți s-a transformat sau nu în detenție precară, element ce va determina împlinirea sau nu a termenului general de prescripție a dreptului la acțiune.

Așadar, trebuie stabilit dacă plata unei presupuse chirii este condiția necesară și suficientă pentru ca posesia să se preschimbe în detenție precară dar, în același timp, trebuie analizat separat, modul în care operează acest argument față de cei doi intimați-pârâți.

Posesia reprezintă o stare de fapt generatoare de efecte juridice, având în componență două elemente: elementul material "corpus", ce presupune stăpânirea în fapt a bunului și elementul intențional "animus sibi hahendi" ce semnifică voința posesorului de a se comporta ca proprietar sau titular al altui drept real asupra bunului. Elementul intențional "animus sibi hahendi" este cel care face distincția dintre posesie și detenție precară, presupunând ca posesorul să se comporte ca și când el ar fi adevăratul proprietar, indiferent de reprezentarea celorlalți. Neîntrunirea vreunuia dintre cele două elemente face ca posesia să fie inexistentă.

Detenția precară este definită ca fiind exercițiul unei puteri de fapt asupra unui lucru cu permisiunea și pe contul proprietarului în virtutea unui titlu legal. Astfel că, pentru a opera detenția precară, se cere ca stăpânirea lucrului să fie lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei. Stăpânirea materială a lucrului trebuie deci exercitată pentru altul și nu pentru sine.

Recurenții-reclamanți au posedat permanent imobilul ca și când ar fi fost adevărații proprietari, fiind asigurați de către intimații-pârâți că-l vor cumpăra, după ce vor achita în rate prețul.

Deci elementul intențional al recurenților-reclamanți nu a fost niciodată altul decât acela că posedă ca pentru ei, pentru că altfel nu și-ar fi vândut întreaga agoniseală, pentru a le plăti intimaților-pârâți o sumă atât de mare pentru veniturile lor sau nu și-ar fi expus cei patru copii minori să ajungă pe străzi, vânzându-și garsoniera, singurul lor spațiu de locuit, pentru ca mai apoi să nu-și dorească cumpărarea apartamentului, așa cum susține intimatul-pârât în mod nesincer în cadrul interogatoriului.

Însă, instanța de apel nu a avut în vedere și acest element intențional, care este esențial, întrucât face diferența dintre cele două instituții de drept civil, posesia și detenția precară. Trebuia să se stabilească în mod indubitabil intenția cu care recurenții-reclamanți posedau imobilul, pentru a se putea încadra în mod corect situația de fapt în normele de drept civil.

În ceea ce-l privește pe intimatul-pârât, acesta nu poate susține calitatea de detentori precari a recurenților-reclamanți, întrucât nu a încasat niciodată chirie până la momentul transmiterii proprietății și nu a tulburat vreodată posesia acestora cât timp a fost proprietar, elemente estențiale ale intervertirii posesiei în detenție precară. Dimpotrivă, acesta a încasat din prețul vânzării chiar și după ce și-a înstrăinat dreptul de proprietate către pârâta D..

La dosarul cauzei nu există dovezi ale plății chiriei către intimatul-pârât C.. Practic, intimatul-pârât nu a susținut pe cale de întâmpinare această apărare în fața instanței de fond, în sensul că s-ar fi încasat chirie, care a generat intervertirea posesiei în detenție precară, această apărare afirmând-o abia când s-a dat cuvântul pe fondul cauzei, aspecte reținute prin încheierea de ședință.

Dimpotrivă, faptul că s-a făcut către intimatul-pârât o plată în luna septembrie 2011, lună în care acesta vindea intimatei-pârâte apartamentul, și o altă plată în anul 2013 nu dovedesc decât intenția acestuia de a-i înșela pe recurenții-reclamanți, anume intenția de a le crea convingerea că li se va vinde acest imobil și că este în continuare proprietar, percepând în continuare bani din prețul vânzării.

Recurenții-reclamanți au avut convingerea că cei doi pârâți sunt soț și soție, deși nu au recunoscut acest lucru în cadrul interogatoriului. Că aceasta este realitatea, o dovedește și declarația olografa a d-nei. avocat E.. De fapt, cei doi intimați-pârâți spuneau că presupusa chirie este de fapt o plată în rate a diferenței de preț rămasă neachitată.

În ceea ce privește situația de fapt reținută de către instanța de apel cu privire la faptul că stăpânirea exercitată de recurenții-reclamanți a încetat și s-a transformat în detenție precară la data la care aceștia au luat cunoștință de transmiterea proprietății către D., este nelegală, întrucât nu s-a dovedit că cel târziu la data de 27.02.2012 recurenții-reclamanți au aflat despre vânzare, aceasta fiind interpretarea dată de către instanța de apel, văzând plățile făcute către intimata-pârâtă. La dosarul cauzei nu există nicio dovadă concretă a faptului că recurenții-reclamanți au fost înștiințați oficial de către intimatul-pârât că a vândut apartamentul către intimata-pârâtă, chiar înainte de vânzare, ci doar în anul 2014, ca urmare a notificării primite. Chiar dacă aceștia au susținut contrariul în cadrul interogatoriului, este evidentă nesinceritalea acestora care transpare din răspunsurile pe care le-au dat, aceștia contazicându-se în mod flagrant, aspect sesizat chiar de către instanța de apel.

Astfel că, în ceea ce-l privește pe intimatul-pârât, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 30 septembrie 2014, dată la care s-a comunicat contractul de vânzare-cumpărare a cotei sale către intimata D.. De asemenea, în momentul în care s-a aflat de această vânzare, s-a solicitat extras de carte funciară emis la data de 28.10.2014 pentru a se verifica situația juridică a imobilului. O altă probă a acestui aspect este și notificarea comunicată intimatului-pârât la data de 11.09.2014, dar și adresa trimisă și către fiul său F., la data de 21.10.2014. Prin această notificare, intimatul-pârât a fost pus în întârziere în ceea ce privește încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Conform literaturii de specialitate, în materie imobiliară, debitorul pus în întârziere pentru neplata prețului, poate să facă validă plata acestuia și după expirarea termenului de achitare, atâta timp cât încă nu a primit declarația de rezoluțiune din partea vânzătorului. Or, în prezenta speță, faptul că intimatul-pârât nu i-a notificat niciodată pe recurenți pentru rezoluțiunea promisiunii de vânzare ci, dimpotrivă, încasa bani și după vânzarea apartamentului către intimata-pârâtă, întăresc susținerile că data de la care începe să curgă termenul de prescripție rămâne data la care li s-a comunicat contractul de vânzare-cumpărare, respectiv 30.09.2014.

Pe de altă parte, plățile făcute către intimatul-pârât după ce acesta și-a înstrăinat dreptul de proprietate dovedesc că nu li s-a spus recurenților-reclamanți despre vânzarea apartamentului, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Răspunsurile la interogatoriu ale celor doi intimați-pârâți sunt contradictorii și nesincere. Intimata-pârâtă D. s-a comportat dintotdeauna ca o proprietară în acel apartament, fiind evident cunoscută de către recurenții-reclamanți încă de la încheierea promisiunii, astfel că, dacă venea în București, venea să încaseze bani, nu ca să vizioneze apartamentul, pentru că-l știa înainte de a-l promite spre vânzare recurenților.

Mai trebuie reținut și că, după ce s-a împlinit termenul de vânzare stabilit prin promisiunea de vânzare-cumpărare, intimatul-pârât nu i-a evacuat pe recurenții-reclamanți, nu le-a tulburat în niciun mod posesia ci, dimpotrivă, a solicitat în continuare sume de bani din prețul vânzării și când nu mai era proprietar, fapt ce dovedește existența unei înțelegeri între părți, chiar dacă intimatul-pârât nu a mai recunoscut la interogatoriu.

Astfel, se prezumă faptul că între recurenți și cei doi intimați a existat o înțelegere privind vânzarea apartamentului, pentru că altfel nu s-ar fi achitat și către intimata-pârâtă D. sume de bani cu titlu de rată casă.

În mod greșit a reținut instanța de apel că nu s-a făcut dovada vreunei convenții între părți pe acest aspect, potrivit interogatoriilor administrate. Trebuie reținută însă perspicacitatea și inteligența celor doi intimați-reclamanți, care au știut să se plieze pe întrebările instanței de judecată, răspunzând în mod mincinos la întrebări. Dovada contrarie sunt tocmai plățile efectuate către aceștia și pe care nu au putut să le justifice ca fiind chirie sau acoperirea pagubelor suferite în apartament, așa cum au susținut. Că poziția intimatului a fost permanent nesinceră rezultă din răspunsurile acestuia la interogatoriu.

Nici intimata-pârâtă D. nu se poate prevala de instituția detenției precare, întrucât nu a invocat în fața instanței de fond această apărare. Pe de altă parte, intimata nu le-a solicitat recurenților predarea posesiei imobilului după ce a devenit proprietară, ci, mai mult, a continuat aceeași practică de a încasa prețul în rate. Esențial este faptul că recurenții-reclamanți aveau convingerea că, plătind această chirie lunară, ei achitau, de fapt, prețul apartamentului.

Instanța de apel nu a ținut seama și de chitanța din 17.07.2012, în valoare de 4.500 RON (1.000 euro) și de cea din 22.08.2012, în valoare de 5.500 RON (1.220 euro), sume plătite la un interval de timp foarte scurt. Or, aceste plăți nu pot reprezenta decât rate casă și nu chirie, însă, fiind plătite cu mandat poștal nu s-a indicat ce reprezintă. Aceste plăți, inclusiv ultima efectuată în luna iulie 2014, în cuantum de 12.930,00 RON (echivalenatul a 3.000 euro) dovedesc existența unei convenții privind vânzarea apartamentului de către D. către recurenții-reclamanți, intimata-pârâtă preluând obligațiile de vânzarea apartamentului de la intimatul-pârât.

Toate aceste aspecte au fost greșit interpretate de către prima instanță și de cea de apel.

Deși recurenții-reclamanți nu știau că intimatul-pârât a vândut cota sa de proprietate intimatei-pârâte D., aceștia nu și-au pus niciodată problema cui achită ratele, având convingerea că cei doi intimați formează un cuplu.

Acționând în acest fel, intimații-pârâți îi țineau pe recurenții-reclamanți în aceeași stare de falsă reprezentare, în primul rând că cei doi intimați sunt un cuplu și sunt proprietari iar, în al doilea rând, că prin plățile lunare achită prețul stabilit, pentru ca, în final, să încheie contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, faptul că li s-au făcut cărți de identitate cu adresa imobilului de către intimata-pârâtă D., le-a întărit convingerea recurenților-reclamanți că posedau ca pentru sine.

Din întregul interogatoriu administrat intimaților-pârâți transpare evidența nesincerității lor și a mărturiilor contradictorii în ceea ce privește situația de fapt. Deși intimata-pârâtă a încercat să justifice sumele de bani încasate ca fiind plăți pentru "stricăciunile" aduse imobilului, susținând chiar că a existat un proces demarat pentru aceste pagube, aceasta nu a avansat nicio dovadă în acest sens, ca în final să recunoască faptul că nu a inițiat niciun demers judiciar.

Momentul declanșator pentru intimata-pârâtă D., care a generat toate demersurile pentru a-i evacua, a fost notificarea pe care recurenții-reclamanți au transmis-o intimatului-pârât, pentru a solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare, moment în care intimații au înțeles că nu vor mai primi nicio sumă de bani.

Recurenții-reclamanți au invocat și dispozițiile art. 1858 din C. civ., care reglementează intervertirea precarității, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Deși recurenții-reclamanți nu au fost niciodată detentori precari, invocă și acest argument al precarității transformate în posesie, prin refuzul de a mai achita chirie.

Recurenții-reclamanți și-au manifestat refuzul de a mai achita presupusa chirie începând cu luna iulie și până în luna octombrie 2014, dată când au fost nevoiți să părăsească apartamentul, întrucât intimata-pârâtă i-a debranșat de la energia electrică, le-a restrâns spațiul locativ, i-a amenințat că le bagă chiriași de etnie romă, etc.

Recurenții-reclamanți, prin notiticarea formulată către intimatul-pârât și prin cererile de chemare în judecată formulate, au dovedit voința lor de a poseda ca pentru sine în contra voinței proprietarului.

Aceasta fiind situația de fapt, dreptul la acțiune al recurenților-reclamanți nu s-a prescris. Conform dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil, termenul general de prescripție este de 3 ani. De asemenea, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) "Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția".

Astfel că, dreptul la acțiune al recurenților-reclamanți în ceea ce-l privește pe intimatul-pârât s-a născut la data de 30 septembrie 2014, când li s-a comunicat contractul de vânzare-cumpărare, ca urmare a notificării prin avocat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurentul A. a depus punct de vedere cu privire la raport, precum și dovezi cu privire la moștenitorii recurentei defuncte B..

Din înscrisurile depuse de către recurentul A. la dosar reiese că la data de 22.12.2018 a intervenit decesul recurentei B., motiv pentru care, raportat la dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte dispune introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei B., respectiv: A., G., H., I., J., în calitate de recurenți-reclamanți.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenții, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cu toate acestea, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenții expun considerații teoretice cu privire la instituția detenției precare, făcând trimiteri la situația de fapt, la probele administrate în cauză (interogatiu, înscrisuri), precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenții tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Dispune introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei B., respectiv: A., G., H., I., J., în calitate de recurenți-reclamanți.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A., G., H., I., J. împotriva deciziei civile nr. 670A/2018 din 5 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.