ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2312/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25.05.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost modificată prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 367.990,56 RON, cu titlu de preț al serviciilor prestate și, în principal, la plata unor penalități contractuale în sumă egală cu valoarea restului de plată din prețul contractului, anume 367.990,56 RON, potrivit explicațiilor de la punctul 53 din cererea de chemare în judecată, în temeiul forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ., iar, în subsidiar, în situația în care instanța va considera că nu sunt aplicabile penalități contractuale convenționale, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 367.990,56 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, în temeiul art. 1 și art. 2 din O.G. nr. 13/2011, coroborate cu dispozițiile art. 1541 C. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1182 și art. 1196, art. 1541 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2664 din 18 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 367.990,56 RON, cu titlu de preț al serviciilor prestate, precum și suma de 7.284,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 1270/2021 din 30 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 2664/18.12.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 8.688,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe și a obligat-o la plata către apelantul-pârât a sumei de 13.892,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, la 24 martie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate (1270/2021 din 30 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a V-a Civilă) cu trimiterea spre rejudecare la instanța de apel, sub toate aspectele și în privința tuturor capetelor de cerere ale acțiunii introductive, astfel cum a fost precizată, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată a fost dată cu neaplicarea art. 22 din Legea nr. 14/2003 coroborat cu dispozițiile art. 12 din aceeași lege, din care rezultă în mod indirect (însă, fără dubiu) că doar partidul politic (B.) are personalitate juridică și poate încheia valabil contracte, nu și organizațiile teritoriale ale acestuia (filialele B.).

Detaliind, recurenta a arătat că instanța de apel a ignorat complet toate argumentele formulate de A. în faza fondului și a apelului legate de starea de drept din speță, în sensul inexistenței, din punct de vedere juridic, a unor contracte/acte juridice civile distincte între A., pe de-o parte, și filiale (organizații teritoriale, în sensul art. 12 din Legea 14/2003) ale B., în nume propriu, pe de altă parte. Or, această inexistență este cauzată de lipsa personalității juridice și, deci, a capacității de folosință a contractanților - filiale ale B. - ca o condiție de validitate a actelor juridice civile respective.

Totodată, a învederat că această situație s-a creat prin neaplicarea (ignorarea cu desăvârșire în considerentele deciziei recurate), normei de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003 (coroborat cu art. 12 din aceeași lege), din care rezultă, într-o interpretare sistemică, faptul că doar partidul politic (adică B.) are personalitate juridică și, deci, capacitate de folosință, iar nu și organizațiile teritoriale (filialele B.).

În continuare, a susținut că ignorarea completă a acestei stări de drept care, dacă ar fi fost luată în seamă în mod temeinic, ar fi dus la concluzia corectă (la care a ajuns și instanța de fond) a existenței unui singur contract valabil între A. și B., încheiat prin acceptarea ofertei, la nivelul conducerilor celor două părți, a avut drept consecință pronunțarea unei soluții nelegale, în sensul admiterii apelului B., fundamentată pe considerente nelegale, sens în care a făcut trimitere la paragrafele 4 și 5 de la pagina 17 a deciziei recurate.

În acest sens, recurenta a arătat că, dacă ar fi ținut cont în mod corespunzător de dispozițiile coroborate ale art. 12 și 22 din Legea nr. 14/2003, în sensul că nu ar fi putut exista 22 de contracte în sens de negotium juris, (pentru că filialele B. nu puteau încheia valabil aceste acte, neavând capacitate), ci în sens de înscrisuri constatatoare ale unui singur contract (cum în mod corect reținuse instanța de fond), instanța de apel nu ar mai fi avut niciun motiv logic să considere că, în speță, nu s-a făcut dovada încheierii contractului ce a dat naștere raportului juridic contractual pe care A. își întemeiază acțiunea, adică acea înțelegere cu valoare de contract încheiată la nivelul conducerii celor două părți, prin acceptarea ofertei.

De asemenea, consideră că instanța de recurs nu ar putea reține, în contra argumentelor de mai sus, apărările formulate deja de B. în faza fondului și a apelului, în sensul că ar fi existat un mandat valabil, statutar, pentru filiale/organizații teritoriale - să încheie sau după caz, să nu încheie, dacă nu consideră oportun, ca în cazul facturilor neplătite pe care le invocă A., contracte/acte juridice civile separate, cu A..

În acest sens, a învederat că filialele B., deși apar în așa-zisele contracte sus-amintite, textual, în nume propriu (în sens de organizații teritoriale, conform art. 12 din Legea nr. 14/2003), nu au personalitate juridică/capacitate de folosință, astfel încât nu pot primi valabil mandate, nici ca efect al unor dispoziții statutare din statutul B., nici ca efect al unor mandate directe acordate punctual de conducerea partidului, organizațiile teritoriale neputând deci contracta valabil sarcini sub un contract de mandat.

În altă ordine de idei, a arătat că, și dacă s-ar admite că, potrivit statutului B., conducerile/președinții filialelor (ca persoane fizice semnatare) ar putea primi, teoretic, mandat pentru a reprezenta partidul în sine, textul explicit al acelor documente, precum și aspectul esențial că, prin acestea, se disponibilizau plăți din bugetele organizaților locale, așa cum arată că a dovedit, nu lasă loc de interpretare. Prin urmare, susține că acele documente sunt asumate de filialele B. (iar nu de B. însuși, care să le fi dat mandat), în scop logistic și pentru uzul exclusiv al acelor filiale (deci nu sunt valabile ca negotium juris), ci, dimpotrivă, ele sunt, prin natura lor, doar documente justificative de plată și de decontare a părții de preț alocat filialelor respective.

Totodată, a învederat că, dacă aceste documente constatatoare (așa-zise contracte, în accepțiunea greșită și nelegală a instanței de apel) ar fi acte juridice civile de sine stătătoare, acestea ar fi fost, de exemplu, încheiate nu de filialele B. ca părți, ci de B. însuși, prin reprezentant/președinte X al filialei Y a B., ceea ce nu este cazul.

Față de toate argumentele expuse mai sus, recurenta afirmă că sunt fundamental eronate toate considerațiile din secțiunea a IV-a a deciziei recurate, prin care se reține faptul că, din probe, ar rezulta existența mai multor contracte, în sens de negotium juris, toate la nivel teritorial, din care unele încheiate valabil (și cu servicii plătite corespunzător) de filiale ale B., iar altele care, nefiind semnate, nu ar fi fost de fapt încheiate valabil, motiv pentru care nu ar exista un temei juridic pentru facturile A. corespunzătoare acestora.

Recurenta susține, așadar, că aceste considerente, fundamental greșite, au dus, pe cale de consecință, la soluția eronată a respingerii de către instanța de apel a pretențiilor A. cu privire la sumele din facturile ce corespund așa-ziselor contracte nesemnate de filiale.

Față de această situație, recurenta solicită casarea deciziei recurate și trimiterea acesteia spre rejudecare instanței de apel, urmând ca aceasta să fie obligată a respecta dezlegarea instanței de recurs asupra chestiunii de drept expuse mai sus, și anume că, în speță, nu poate fi reținută existența unor contracte/acte juridice civile semnate de filiale (deci valabile), pe de-o parte, și a unor contracte/acte juridice civile nesemnate (deci nevalabile), pe de altă parte, ci existența un singur contract între A. și B., valabil încheiat, prin acceptarea ofertei A. de către B., raționament la care se ajunge prin interpretarea sistematică și aplicarea corectă a normelor de drept material din art. 12 și art. 22 din Legea nr. 14/2003, în lumina cărora filialele B. nu au capacitate de a contracta.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea sistematică, de către instanța de apel, a unor reguli de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Detaliind, recurenta arată că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură, care ocrotesc interesul public al bunei administrări a justiției și al protejării drepturilor procesuale ale justițiabililor cu privire la proba pretențiilor acestora, drepturi ce se subsumează dreptului fundamental la apărare în procesul civil, sancțiunea încălcării acestor drepturi fiind nulitatea absolută a deciziei recurate, potrivit dispozițiilor art. 174-179 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, a indicat dispozițiile art. 13 alin. (1) și (3), art. 22, art. 254 alin. (5) și (6), art. 400, art. 255 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta a prezentat situația procesuală care a dus, în dinamica sa, la încălcarea regulilor de procedură.

Astfel, învederează că, la fond, A. a solicitat încuviințarea a două probe care au fost respinse de instanță la termenul în care s-au dezbătut probele, respectiv proba cu martori și proba cu expertiză contabilă judiciară.

Ulterior, arată că instanța de fond i-a dat câștig de cauză, ceea ce, implicit, înseamnă că a considerat dovedite toate tezele probatorii sus-amintite, din probele deja administrate (înscrisuri și interogatoriu), ceea ce justifica la acel moment, cel mai probabil, dispoziția instanței de a respinge proba cu martori și proba cu expertiză, pentru simplul fapt că instanța a considerat că nu ar mai fi fost utile cauzei, față de conținutul probelor încuviințate.

În continuare, evocând anumite considerente ale instanței de apel, recurenta conchide în sensul că aceasta a considerat nedovedite cererile și susținerile A., însă a ignorat faptul că, la fond, i s-au respins tocmai acele mijloace de probă care ar fi putut compensa pe deplin toate lipsurile probatorii avute în vedere în apel, dacă ar fi fost încuviințate.

Cu alte cuvinte, recurenta susține că instanța de apel a reținut o lipsă a probelor care să susțină acțiunea A., fără a-i acorda posibilitatea de a se apăra, în sensul de a proba tocmai aspectele apreciate de instanța de apel ca nedovedite, prin mijloace de probă solicitate încă din faza fondului, dar neîncuviințate și, deci, neadministrate în acea fază.

Sub aspectul vătămărilor aduse drepturilor sale procedurale prin încălcările regulilor de procedură în faza apelului, recurenta conchide în sensul că instanța de apel a procedat nelegal, deoarece în faza deliberării, când a apreciat că pretențiile A. sunt nedovedite, s-a mulțumit doar să respingă acțiunea, neexercitându-și rolul activ, cu consecința neaflării adevărului judiciar (încălcarea art. 22 C. proc. civ.), a vătămării dreptului la apărare al A. (încălcarea art. 13 C. proc. civ., cu privire la dreptul de a proba pretențiile), fără a recurge la mijlocul procedural corespunzător în astfel de situații, cel al repunerii cauzei pe rol (neaplicarea art. 400 C. proc. civ.) în vederea administrării probei cu martori și a probei cu expertiza contabilă, fiind încălcate, astfel, și dispozițiile art. 254 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Recurenta consideră că, singura modalitate de a îndrepta vătămarea procesuală produsă prin încălcarea regulilor procedurale învederate este casarea deciziei recurate, constatarea de către instanța de recurs a necesității administrării probelor invocate de A. și trimiterea spre rejudecare a cauzei, cu obligarea instanței de apel la administrarea probelor respective, în aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin criticile formulate, recurenta a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 din C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare invocat, dispoziție normativă care are în vedere situația în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurenta a susținut neaplicarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 14/2003 raportat la dispozițiile art. 12 din aceeași lege.

În concret, a arătat că instanța de apel a ignorat complet toate argumentele pe care le-a formulat în faza fondului și a apelului, legate de starea de drept din speță, în sensul inexistenței, din punct de vedere juridic, a unor contracte/acte juridice civile distincte încheiate între A., pe de-o parte, și filiale (organizații teritoriale, în sensul art. 12 din Legea 14/2003) ale B., în nume propriu, pe de altă parte, inexistență cauzată de lipsa personalității juridice și, deci, a capacității de folosință a contractanților - filiale ale B. - ca o condiție de validitate a actelor juridice civile respective.

În acest sens, a învederat că această situație s-a creat prin neaplicarea (ignorarea cu desăvârșire în considerentele deciziei recurate), a normei de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003 din care rezultă, într-o interpretare sistemică a actului normativ în discuție faptul că doar partidul politic (adică B.) are personalitate juridică și, deci, capacitate de folosință, iar nu și organizațiile teritoriale ale acestuia (filialele B.).

Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicție, respectiv judecata în primă instanță și în apel - hotărârea supusă recursului este cea pronunțată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata desfășurată de instanța de apel.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că, în speță, așa cum s-a și reținut prin decizia recurată, pârâtul B. a declarat un apel motivat, care, întrucât viza soluția dată capătului principal de cerere, a fost analizat cu prioritate.

Potrivit regulilor înscrise în art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel era ținută să procedeze la evaluarea legalității și temeiniciei sentinței apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înțeles să le susțină în motivarea căii de atac, iar nu la o analiză a oricăror susțineri care se regăseau în cererea de chemare în judecată sau întâmpinarea la apelul părții adverse.

Altfel spus, instanța de apel era chemată să își exercite atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăți anterior realizate (conținută în sentința împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac), demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel, potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, împrejurarea că recurenta-reclamantă a susținut și cu prilejul formulării întâmpinării la apelul declarat în cauză de PNL că, prin motivele de apel, acesta pleacă de la premisa greșită că filialele B. pot contracta - deși a argumentat în fața primei instanțe, iar tribunalul a reținut în mod temeinic că filialele B. nu au capacitate juridică de folosință și, ca atare, nu pot semna contracte și nu pot refuza plăți -, nu este de natură a releva ignorarea/neaplicarea normei de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003, coroborat cu art. 12 din aceeași lege, de către instanța de apel. Această instanță nu era ținută să realizeze o judecată a cererii introductive în aceleași coordonate în care respectiva cerere a fost analizată de instanța fondului, ci, așa cum s-a arătat, avea a verifica legalitatea și temeinicia judecății deja efectuate în primă instanță, raportat la criticile formulate în apel (prin care s-a criticat ignorarea probelor de la dosarul cauzei, dar și aplicarea dispozițiilor privind sarcina probei). Or, față de prima critică de nelegalitate invocată, se reține că, prin apărările formulate în apel, autoarea prezentului demers judiciar s-a limitat la susținerea potrivit căreia filialele nu au capacitate juridică de folosință și, ca atare, nu pot semna contracte.

Prin urmare, chiar dacă tribunalul a reținut că filialele partidelor politice sunt entități fără personalitate juridică, calificând respectivele contracte încheiate cu anumite filiale B. drept niște înscrisuri constatatoare ale acestui raport juridic, Curtea nu a fost învestită să analizeze legalitatea raționamentului adoptat de prima instanță în condițiile în care, în apel/în cursul judecării apelului, autoarea prezentului demers judiciar nu s-a referit în mod explicit la norma de drept material din art. 22 din Legea nr. 14/2003, coroborat cu art. 12 din aceeași lege.

Așadar, se reține că, din perspectiva rigorilor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., în recurs, nu poate fi evaluată în mod direct legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de fond, în condițiile în care respectivele critici nu au fost supuse analizei instanței de apel.

Consacrând, așadar, regula inadmisibilității criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Fiind, așadar, invocate omisso medio, pentru prima dată în calea extraordinară de atac, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu vor forma obiect de analiză în cadrul prezentului recurs afirmațiile recurentei în sensul că instanța de apel a ignorat complet toate argumentele pe care ea le-a formulat în faza fondului legate de starea de drept din speță, în sensul inexistenței, din punct de vedere juridic, a unor contracte/acte juridice civile distincte între A., pe de-o parte, și filiale (organizații teritoriale, în sensul art. 12 din Legea 14/2003) ale B., în nume propriu, pe de altă parte, inexistență cauzată de lipsa personalității juridice și, deci, a capacității de folosință a contractanților filiale ale B. - ca o condiție de validitate a actelor juridice civile respective și, în acest context, ar fi pronunțat o hotărâre cu neaplicarea/aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a prevederilor art. 22 din Legea nr. 14/2003, coroborate cu dispozițiile art. 12 din aceeași lege.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat norme ce ocrotesc interesul public al bunei administrări a justiției și al protejării drepturilor procesuale ale justițiabililor, sub aspectul dovedirii pretențiilor acestora, drepturi ce se subsumează celui fundamental la apărare în procesul civil, sancțiunea încălcării acestor drepturi fiind nulitatea absolută a deciziei recurate, potrivit dispozițiilor art. 174-179 C. proc. civ., sens în care a indicat dispozițiile art. 13 alin. (1) și (3), art. 22, art. 254 alin. (5) și (6), art. 400, art. 255 din C. proc. civ.

Totodată, a învederat că, în fața instanței de fond a solicitat încuviințarea a două probe care i-au fost respinse, respectiv proba cu martori și proba cu expertiză contabilă judiciară, ceee ce, în opinia recurentei, atestă faptul că prima instanță a considerat dovedite toate susținerile sale prin probele deja administrate (înscrisuri și interogatoriu), justificând în consecință, la acel moment, dispoziția instanței de a nu fi încuviințat proba cu martori și proba cu expertiză, pentru simplul fapt că s-a considerat lămurită și le-a apreciat neutile cauzei.

Cu toate acestea, recurenta a învederat că instanța de apel a considerat nedovedite cererile și susținerile sale, ignorând faptul că, la fond, i s-au respins tocmai acele mijloace de probă care ar fi putut compensa pe deplin toate lipsurile probatorii reținute în apel.

Cu alte cuvinte, recurenta susține că instanța de apel a reținut o lipsă a probelor care să susțină acțiunea A., fără a-i acorda posibilitatea de a se apăra, în sensul de a proba tocmai aspectele apreciate de instanța de apel ca nedovedite, prin mijloace de probă solicitate încă din faza fondului, dar neîncuviințate și, deci, neadministrate în acea fază.

Sub aspectul vătămărilor aduse drepturilor sale procedurale prin încălcările regulilor de procedură în faza apelului, recurenta conchide în sensul că instanța de apel a procedat nelegal, deoarece în faza deliberării, când a apreciat că pretențiile A. sunt nedovedite, s-a mulțumit doar să respingă acțiunea, neexercitându-și rolul activ, cu consecința neaflării adevărului judiciar (încălcarea art. 22 C. proc. civ.), a vătămării dreptului la apărare al A. (încălcarea art. 13 C. proc. civ., cu privire la dreptul de a proba pretențiile). Susține că instanța de prim control judiciar trebuia să folosească mijlocul procedural corespunzător în astfel de situații, respectiv cel al repunerii cauzei pe rol (neaplicarea art. 400 C. proc. civ.) în vederea administrării probei cu martori și a probei cu expertiza contabilă, fiind încălcate, astfel, și dispozițiile art. 254 alin. (5) și (6) și ale art. 255 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel a considerat nedovedite cererile și susținerile A., ignorând faptul că, la fond, i s-au respins cererile de probe (proba cu martori și proba cu expertiză contabilă judiciară), fără a-i acorda posibilitatea de a se apăra, în sensul de a proba tocmai aspectele apreciate de instanța de apel ca nedovedite, prin mijloacele de probă solicitate încă din faza fondului, dar neîncuviințate/neadministrate în acea fază, instanța de recurs reține că, în privința rolului activ al judecătorului în procesul civil, se impune precizarea că, pe de o parte, prin procesul civil se urmărește, de regulă, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce înseamnă că părțile au un rol important nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia, iar, pe de altă parte, asigurarea unui echilibru procesual, precum și aflarea adevărului presupun posibilitatea judecătorului de a influența cursul procesului, însă numai în cazuri și condiții stabilite expres de lege.

Un prim aspect al rolului activ al judecătorului constă în dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părți, însă, ordonarea unor probe din oficiu nu constituie o obligație pentru judecător, ci doar o facultate, așa cum rezultă foarte clar din redactarea art. 254 alin. (5) teza a-II-a C. proc. civ.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că acest principiu trebuie interpretat și aplicat în corelație cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, printre care cel reglementat de art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia" și cu luarea în considerare a art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii".

Totodată, se cuvine amintit și faptul că, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare."

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte reține că, în fața instanței de fond, recurenta a înțeles să se folosească și de probele cu martori și expertiză contabilă judiciară, însă, prin încheierea de ședință din data de 03.11.2020, tribunalul nu le-a încuviințat, pe motiv că respectivele probe sunt neconcludente.

Or, aptitudinea unei probe de a fi concludentă este o condiție de admisibilitate a oricărei dovezi, care constă în cerința ca proba respectivă să tindă la stabilirea sau clarificarea unor împrejurări de natură să ajute instanța la soluționarea pricinii.

Aceasta presupune, pe de o parte, că, în drept, proba este admisibilă, iar pe de altă parte, presupune o apreciere de fapt a judecătorului raportat la speța concretă.

Astfel, Înalta Curte reține că nemulțumirea exprimată de recurentă nu se reflectă în normele procedurale invocate. Aceasta deoarece, autoarea prezentului demers judiciar avea atât posibilitatea de a ataca încheierea tribunalului din 03.11.2020, după cum avea posibilitatea de a reitera respectivele probe prin întâmpinarea formulată în apel, iar nu să reproșeze curții de apel faptul că nu a înțeles să se substituie voinței sale și să ordone probe din oficiu.

În apel însă, sub aspect probatoriu, potrivit încheierii de ședință din 23 iunie 2021, reclamanta, prin avocat, a arătat că deține doar o anexă prin care s-a recalculat dobânda legală, folosindu-se un mod de calcul care susține precizarea făcută în calea de atac cu privire la cuantumul dobânzii legale, arătând că nu înțelege să propună alte probe noi. După deliberare asupra probelor propuse Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (2) raportat la art. 255, 258 C. proc. civ., a încuviințat apelantului-pârât B., proba cu înscrisurile depuse, respectiv cele atașate cererii de apel și cele depuse la respectivul termen, apreciind-o pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei. Or, în apel se pot propune atât probele cerute în fața primei instanțe, cât și probe noi, altele decât cele administrate în fața primei instanțe, neavând relevanță împrejurarea că acestea nu s-au propus, sau au fost respinse.

În acest sens, se cuvin a fi subliniate statuările obligatorii ale Deciziei nr. 9/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2), raportate la cele ale art. 254 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a stabilit că, "În noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea".

Prin urmare, având în vedere că autoarea recursului nu a înțeles să reitereze în apel probele respinse de instanța de fond, sau să se folosească de alte mijloace de apărare decât cele de care a uzat în fața primei instanțe, așa cum, de altfel, prevăd dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. ("părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare"), nu pot fi reținute criticile subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1270/2021 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1270/2021 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.