ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2644/2020

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 mai 2017 sub dosar nr. x/19.05.2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat:

In drept s-au invocat prevederile art. 1270, 1350 alin. (1) si 2, 1531, 1552, 1554 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3332/2018 din 01.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost precizată.

S-a dispus rezoluțiunea contractului cadru de prestări servicii nr. x/20.06.2014.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei sumele de 261.638 RON, reprezentând contravaloare servicii achitate de reclamantă și neefectuate de pârâtă, 8.838 RON reprezentând diferențe de curs valutar și 8.270 Euro în echivalent în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând penalități de întârziere.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare pentru sumele de 261.638 RON, 8.838 RON și 8.270 Euro în echivalent în RON la cursul BNR din data plății de la data rămâneri definitive a hotărârii până la achitarea integrală a acestor sume.

A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii până la data rămânerii definitive a hotărârii.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 18506,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 333/A din 06.04.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3332/2018 din 01.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, fiind respinsă cererea apelantei B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta B. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta apreciază justa reținere de către instanța de apel a imposibilității prestării serviciilor de către pârâtă, în condițiile nefurnizării informațiilor de către beneficiar, respectiv a neagreării unei soluții tehnice.

Totodată se arată că nefuncționalitatea bazei de date comunicate de A. constituie argumentul relevant și totodată suficient pentru reținerea imposibilității implementării aplicației informatice.

În acest sens, arată că instanța face inițial o corectă o separare a celor două prestații succesive - implementare și mentenanță (chiar daca omite achiziția licențelor) - însă ulterior construcția juridică este amorfă, fără nicio coerență. Esența - astfel înțeleasă de recurentă - este că se încearcă o judecare în echitate, sens în care independent de instituția ce s-ar fi impus a fi eficientizată (iar reclamantul nu a uzat de ea și implicit nu a mandatat instanța) s-a dispus în sensul restituirii sumelor avansate de partea în culpă în considerentul ca (din vina acesteia - exclusivă sau comună) nu a beneficiat de obiectul contractului.

Reținerea de către instanță a intenției reclamantului de desființare a contractului, în condițiile în care subzista propria culpă a acesteia nu se coroborează și nici nu poate fi eficientizată în sensul pronunțării soluției recurate în contextul în care anterior instanța a constatat culpa acesteia, independent de aceasta și în evidentă contradicție cu propria construcție juridică, instanța apreciază în sensul temeiniciei restituirii prețului către partea în culpă, în considerentul că aceasta nu a obținut lucrul cerut.

Lipsa informațiilor ce ar fi trebuit sa fie comunicate de A. și nesemnarea specificației tehnice de către acesta (ambele argumente suficiente pentru reținerea culpei reclamantului) sunt răsturnate printr-un sofism bizar pentru a se conchide în sensul existenței și unei culpe a recurentei care ar fi constatat că propria obligație devenea nerealizabila. Rațiunea evidentă a naturii prestațiilor este incontestabilă - personalizarea aplicației informatice se putea realiza numai în condițiile comunicării efective de către beneficiar a datelor necesare prestatorului.

Raportat la excepția de neexecutare invocată de recurentă, se arată că instanța face o nouă interpretare trunchiată în încercarea de constatare a culpei părții de bună-credință.

În acest sens, se arată că instanța omite existența prestațiilor B. (neputând fi asimilată nefinalizarea proiectului cu inexistența prestațiilor) și în aceste condiții apreciază în sensul necesității restituirii sumelor plătite de client.

Aceasta interpretare constituie o continuare a interpretării trunchiate a instanței care analizează speța dedusă judecății prin prisma ipostazei de victimă a părții aflate în culpă și apreciază necesară restituirea sumelor avansate de aceasta fără a se mai analiza necesitatea reținerii contravalorii serviciilor efectiv prestate de B. în limita susținerii clientului.

Recurenta susține că penalitățile de întârziere se pot imputa numai în condițiile în care subzista o culpa exclusivă a prestatorului - ceea ce nu este cazul în speță. Circumstanțele mai sus analizate relevă culpa beneficiarului sau o culpă comună a părților, prin urmare nu se poate da eficiență unui text de lege în contra voinței părților și pentru a repara prezumatul prejudiciu al părții aflate în culpă contractuală.

Astfel, în mod greșit, instanța reține culpa recurentei sau numai pe cea a recurentei și menținând soluția instanței de fond de admitere a pretențiilor clientului ce nu a comunicat informațiile asumate și nici nu a semnat specificația ce constituia elementul central al proiectului, s-a dispus respingerea cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenta apreciază că pretențiile formulate de A. sunt inadmisibile, întrucât se solicită instanței obligarea sa la returnarea unor plăți făcute în cadrul unui contract sinalagmatic, în care pârâta și-a asumat și respectat obligațiile agreate prin Anexa 7 (privitoare la furnizarea de echipamente și a întreprins toate demersurile ce-i stăteau în putință, în vederea creării specificației de implementare în vederea instalării aplicației personalizate.

Așadar, A. (partea aflată în culpă) solicită instanței restituirea sumelor achitate pentru serviciile efectiv prestate (și dovedite prin încheierea de PV-uri) și a echipamentelor livrate, precum penalități de întârziere ce nu se raportează la o obligație imputabilă recurentei (care s-a aflat în imposibilitatea de implementare a aplicației ca urmare a neaprobării de către A. a specificației tehnice), ci la valoarea prag agreată de părți în cazul culpei exclusive a prestatorului.

Și din perspectiva rezoluțiunii judiciare (nesolicitate în speță și privitor la care instanța nu este mandatată), astfel cum este structurată cererea de chemare în judecată pretențiile sunt inadmisibile, întrucât în ipoteza admiterii solicitării lipsește unul din efectele acestei sancțiuni de drept - respectiv una din părți (recurenta) nu ar fi pusă în situația anterioară, fiind văduvită de contravaloarea prestațiilor deja efectuate. Mai mult decât atât, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unui contract cu executare uno ictu (singura prestație cu execuție instantanee fiind vânzarea echipamentelor stabilite prin Anexa 7), pretențiile reclamantului sunt inadmisibile.

Referitor la termenul în care reclamanta apreciază că trebuia să fie executat contractul, se arată că stabilirea termenului se face în raport cu Specificația de implementare și Graficul de lucrări.

În speță, față de lipsa acceptării specificațiilor de către client, reținând necesitatea validității testărilor de către reprezentanții A. se impune a se da efect art. 7 pct. 7.3 si 7.4 din contract, privind decalarea graficului de lucrări.

Dincolo de perioada estimată pentru prestarea serviciilor se impune a se preciza că respectarea acesteia este posibilă numai în măsura respectării obligațiilor asumate de ambele părți, respectiv în condițiile susținerii efective de către client a demersurilor prestatorului. Or, în speță, în lipsa aprobării specificației tehnice și lipsa suportului efectiv al beneficiarului nu numai că nu se putea respecta graficul însă s-a blocat - din culpa beneficiarului - implementarea sistemului.

Reținând aspectele indicate și raportându-se la dispozițiile contractuale, recurenta susține că în speță operează dispozițiile contractuale privind perioada nedeterminată a raportului, acesta putându-se finaliza într-un termen de comun acord stabilit numai în măsura susținerii de către client a eforturilor prestatorului.

Perioada nedeterminată a proiectului și lipsa disponibilității reclamantului în stabilirea unui termen de implementare care să poată fi respectat, face inaplicabile dispozițiile art. 16 pct. 16.2 din contract.

În acest sens, se arată că răspunderea pârâtei poate fi atrasă numai în măsura în care se poate stabili, conform prevederii contractuale invocate, termenul final de execuție și numai în condițiile în care prestatorul "este responsabil exclusiv pentru aceasta întârziere".

În ceea ce privește nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de A., culpa acesteia în decalarea finalizării implementării și blocării proiectului, recurenta susține că prevederile art. 6 pct. 6.1.2 din contract dispun expres în sensul că beneficiarul avea ca obligație principală "(...) să asigure colaborarea deplină a personalului sau cu Prestatorul și să asigure condițiile necesare pentru executarea contractului; în cazul în care Clientul nu îndeplinește aceste obligații, precum și alte obligații prevăzute în contract, termenele de executare a serviciilor prevăzute în Graficul de execuție și a Serviciilor suplimentare se prelungesc automat în mod corespunzător".

Astfel, recurenta susține că, independent de comportamentul contractual al beneficiarului, recurenta a executat toate serviciile ce cădeau în sarcina sa exclusivă precum și cele în care a avut acceptul clientului.

Mai susține recurenta că, motivele invocate de A. în demersul de reziliere a contractului și reluate în mod formal în cauză, nu implica o culpă a recurentei, ci chiar nerespectarea obligațiilor de către clientul-reclamant.

În acest context, A. a înțeles să notifice rezilierea contractului la data de 16 noiembrie 2016 (deci în condițiile unei pasivități proprii prelungite - mai mult de 1 an), invocând prevederile art. 19.1 lit. c).). În sensul justificării demersului său, A. a înțeles să indice aspecte ce țin de prezumate deficiențe pe care le atribuie prestatorului.

În ceea ce privește lipsa de fundament pentru obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate și a costurilor de deplasare și cazare, în condițiile în care nu există o culpa a pârâtei, ci o nerespectare a obligațiilor contractuale asumate de clientul-reclamant, pretențiile formulate în cauză sunt lipsite de temei.

În ceea ce privește analizarea culpei A. - culpa de a cărei existență este condiționată în fapt și în drept posibilitatea de reziliere/rezoluțiune a contractului, se conchide faptul ca B. s-ar fi aflat în întârziere încă din etapa de analiză, însă se omit atât dispozițiile contractuale cât și poziția procesuală și probele administrate în raport de care s-a probat faptul că obligațiile erau sinalagmatice, analiza și implicit implementarea neputându-se realiza decât cu susținerea efectivă a clientului. Mai mult decât atât, orice decalare a proiectului datorată lipsei de suport a clientului sau solicitărilor suplimentare ale acestuia aveau ca efect implicit și decalarea termenelor. Mai mult decât atât, instanța reține termene limită de finalizare a proiectului (în raport de care încuviințează și penalități) în condițiile în care graficul de execuție urma a fi stabilit numai în urma acceptării specificației de implementare (document esențial ce nu a fost semnat de A.).

In speță, instanța a reținut exclusiv culpa B. (deși aceasta s-a datorat inclusiv pasivității/lipsei de susținere a clientului) cât și pentru neimplementarea aplicației (omițând faptul că această diligență era posibilă numai în cazul acceptării specificației de către A. - ceea ce nu s-a concretizat în cauză).

Astfel, furnizarea aplicației informatice personalizate era posibilă numai în măsura acceptării specificației de către beneficiar.

În situația în care A. nu a acceptat specificația tehnică, iar implementarea era posibilă numai în măsura definitivării și agreării specificației - în condițiile în care în speță această condiție nu este îndeplinită - nu se poate retine culpa B. pentru neimplementarea unei aplicații în forma improprie față de cea agreată contractual.

Privitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, se reține pe de o parte faptul că instanța a constatat neexecutare obligațiilor de către A., în sensul invocat de recurentă și pe de altă parte că în analiza condițiilor de atragere a răspunderii contractuale se face o interpretare trunchiată a textelor de lege și se dispune în sensul admiterii pretențiilor beneficiarului, chiar și în condițiile constatării culpei acestuia sau a existenței unei duble neexecutări (a ambelor părți) și a nedovedirii prejudiciului (nici din perspectiva existenței si nici din cea a întinderii).

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 29.10.2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 29.10.2020.

La termenul din 17.12.2020, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reținut urnătoarele:

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În speță se constată că recurenta-pârâtă face referire inițial la situația de fapt, la derularea raportului contractual și la considerentele reținute de instanța de apel, solicitând ca urmare a reanalizării fondului cauzei, instanța de recurs să respingă pretențiile reclamantei.

În continuare, recurenta-pârâtă reia criticile susținute prin cererea de apel, care au făcut obiectul cenzurii instanței de apel, cu privire la termenul în care reclamanta apreciază că trebuia executat contractul și cu privire la penalitățile de întârziere.

În raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-părătă susține că instanța de apel a realizat o analiză minimalistă și formală, criticând soluția pronunțată și argumentele reținute, reluând în fapt criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță.

Prin urmare, fără a face referiri la soluția apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Recursul este cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii cu regulile de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Așadar, în cuprinsul cereri de recurs dedusă judecății nu se regăsesc critici propriu zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

În aceste circumstanțe, se constată că, recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Constatând deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, va admite excepția nulității, invocată de către intimata-reclamantă, și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 333/A din 06 aprilie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 333/A din 06 aprilie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2020.