ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1994/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25 iunie 2015, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar consorțiul format din C. civ. B.. și C.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 3.490.476,30 RON, cu titlu de debit principal la data de 27 mai 2015 și a sumei de 1.938.326,84 RON, reprezentând penalități, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/18 ianuarie 2013.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1164, 1170, 1270, 1272, l516 și l530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 948 din data de 21 martie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar consorțiul format din C. civ. B.. și C.., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.490.760,30 RON, reprezentând debit principal, și a penalităților de întârziere în cuantum de 1.938.326,84 RON, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/18 ianuarie 2013.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta, solicitând anularea, în parte, a hotărârii apelate și respingerea, în parte, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 15 ianuarie 2019 pronunțată în dosar, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins probele solicitate de apelanta-pârâtă, ca nefiind utile soluționării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 379 din 26 februarie 2019, instanța de apel a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.R.L., ca nefondat, a admis, în parte, cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimată și a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5000 RON.

Împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2019, precum și împotriva deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a formulat recurs pârâta D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., indicând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs îndreptate împotriva deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, recurenta-pârâtă a susținut, sub un prim aspect, că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266-1269 C. civ., care reglementează interpretarea contractelor civile.

A arătat că, din lectura contractului nr. xS/AI/18 ianuarie 2013 (denumit în cele ce urmează "contractul") se poate observa că părțile au încheiat un singur act juridic civil, care combină două contracte distincte: (i) un contract de execuție lucrări de demolare, ecologizare, decontaminare, neutralizare și evacuare, precum și (ii) un contract de vânzare-cumpărare a deșeurilor valorificabile.

A invocat faptul că niciuna din clauzele contractuale nu stabilesc în sarcina recurentei-pârâte obligația de executa lucrări de prelucrare, transformare și reciclare a molozului rezultat în urma demolării, în vederea obținerii de oțel-beton, beton concasat, fier-beton sau alte asemenea materiale, care să fie, ulterior, incluse în categoria deșeurilor valorificabile, obiect al vânzării-cumpărării.

Raționamentul juridic al instanței de apel, în sensul că, în lipsa unor precizări suplimentare, noțiunea de "deșeuri recuperabile" cuprinsă în art. 2.2. din contract trebuie înțeleasă ca definind orice astfel de deșeuri, indiferent de modul și momentul recuperării, încalcă în mod vădit, în opinia recurentei, dispozițiile art. 1270 C. civ., întrucât, obiectul contractului supus interpretării nu prevede obligația pârâtei de executa lucrări de prelucrare, transformare și reciclare a molozului rezultat din demolare.

Recurenta a precizat că, stabilind în sarcina pârâtei obligația de a cumpăra (în cadrul raportului juridic născut în baza contractului de vânzare-cumpărare) toate deșeurile recuperabile, "indiferent de modul și momentul recuperării" și indiferent dacă, pentru recuperarea acestora, este necesară o operațiune distinctă de concasare, instanța de apel a depășit limitele contractuale și a extins voința părților cu privire la aspecte neagreate de către acestea, adăugând, în mod nepermis, la obiectul contractului.

În acest sens, recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu nesocotirea dispozițiior art. 1268 alin. (4) C. civ., astfel încât, în vederea unei corecte interpretări a drepturilor și obligațiilor corelative ale părților, a considerat că instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 1268 alin. (1) și (2) C. civ. și să dea clauzelor îndoielnice o interpretare în acord cu natura și obiectul contractului.

Recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel și sub aspectul aprecierii ca fiind nesemnificativ a textului art. 10.4 din contract, acesta instituind, în realitate, o obligație esențială a intimatei-reclamante, anume contraprestația datorată recurentei-pârâte în raportul juridic obligațional generat de contractul de execuție al lucrărilor de demolare.

Recurenta-pârâtă a învederat faptul că: (i) deșeurile valorificabile, pentru extracția cărora nu mai sunt necesare alte lucrări de prelucrare sau concasare, în afara celor de demolare, reprezintă singura categorie de deșeuri la care se referă contractul de vânzare-cumpărare dintre părți; (ii) de la data demolării, recurenta-pârâtă a devenit titulara dreptului de proprietate asupra întregii cantități de deșeuri nevalorificabile sau moloz, transferul acestui drept operând cu titlu de contraprestație pentru execuția lucrărilor de demolare; (iii) recurentei-pârâte nu îi revenea o obligație contractuală de a prelucra, transforma sau recicla această categorie de deșeuri nevalorificabile, în vederea obținerii de oțel-beton, beton concasat, fier-beton sau a altor asemenea materiale, care să fie incluse, ulterior, în categoria deșeurilor valorificabile - obiect al vânzării-cumpărării.

Recurenta-pârâtă a arătat că toate argumentele invocate, referitoare la cele două tipuri de deșeuri și la modalitatea obținerii acestora, au fost confirmate de expertiza extrajudiciară depusă la dosar.

În măsura în care instanța de apel ar fi considerat că, aplicând dispozițiile art. 1266-1268 C. civ., clauzele contractuale continuau să aibă un caracter îndoielnic, recurenta a considerat că instanța ar fi trebuit să recurgă la aplicarea regulilor subsidiare de interpretare, astfel cum impun dispozițiile art. 1269 alin. (1) C. civ.. Or, din analiza considerentelor care au stat la baza soluției pronunțate de către instanța de apel, rezultă nesocotirea acestei norme juridice.

Recurenta-pârâtă a mai susținut, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1243 si art. 1266 C. civ., cu ocazia interpretării efectelor protocolului încheiat de părți la data de 18 iulie 2013.

În privința acestui înscris, recurenta a considerat că instanța de apel era ținută să facă aplicarea regulilor de interpretare prescrise de C. civ., în special de art. 1266 alin. (2) C. civ., potrivit căruia:

"la stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.".

A apreciat că voința concordantă a părților, în raport cu comportamentul acestora ulterior încheierii contractului, ar fi putut fi stabilită prin corecta interpretare a celorlalte probe administrate în cauză.

Recurenta-pârâtă a mai invocat, de asemenea, greșita aplicare a dispozițiilor legale în materia procedurilor de insolvență.

Din această perspectivă, a criticat concluzia instanței de apel, care a apreciat că înscrierea sumei solicitate de intimata-reclamantă la masa credală a recurentei-pârâte valorează, în prezentul litigiu, o recunoaștere extrajudiciară a creanței.

Contrar argumentului instanței de apel anterior expus, a considerat recurenta că înscrierea unei creanțe în tabelul preliminar al creanțelor nu are ca efect confirmarea caracterului nelitigios al acesteia de către administratorul judiciar și nici nu presupune că asupra acestei înscrieri nu se mai poate interveni ulterior.

A precizat că, potrivit dispozițiilor art. 104 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014, cererile de admitere a creanțelor vor cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanței, precum și mențiuni cu privire la eventualele cauze de preferință, fiind necesar a fi anexate documentele justificative ale creanței.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, Legea insolvenței nu obligă creditorii să dețină sau să depună un titlu executoriu, în vederea înscrierii creanței acestora la masa credală.

Față de această împrejurare, având în vedere că deschiderea procedurii insolvenței împotriva recurentei-pârâte a avut loc la data de 14 decembrie 2017, prin hotărârea intermediară nr. 7457/2017 pronunțată de către Tribunalul București, secția a-VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, iar sentința civilă pronunțată de către instanța de fond în prezentul litigiu a fost redactată și comunicată părților abia în luna martie 2018, recurenta a arătat că, în mod evident, în vederea înscrierii creanței sale la masa credală, intimata-reclamantă a anexat cererii sale doar facturile fiscale la care se referă creanța contestată în cadrul acestui litigiu, omițând, cu rea-voință, să precizeze caracterul litigios al acesteia.

A susținut că verificarea efectuată de administratorul judiciar are în vedere existența unei cereri de înscriere la masa credală, care să cuprindă mențiunile obligatorii prevăzute de lege, precum și atașarea acelor documente care să facă dovada existenței unui raport juridic și a unui document justificativ de plată.

Chiar și în contextul în care creanța intimatei-reclamante este confirmată prin cele două hotărâri judecătorești pronunțate în prezenta cauză, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile art. 105 din Legea nr. 85/2014:

"în cazul în care aceste hotărâri judecătorești sau arbitrate sunt anulate, casate sau modificate în căile de atac, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va reface tabelul de creanțe în mod corespunzător.".

De altfel, recurenta a învederat instanței de judecată faptul că, urmare a informării lichidatorului judiciar despre existența acestui litigiu, acesta și-a însușit toate actele de procedură efectuate de către S.C.A. F. în prezentul dosar, fiind, așadar, obligația sa legală și profesională să susțină orice demersuri litigioase cu efect asupra averii debitoarei și să se asigure de faptul că interesele celorlalți creditori din procedură nu sunt prejudiciate.

A subliniat recurenta că, de altfel, creanța invocată de intimata-reclamantă nu a fost admisă integral de către lichidatorul judiciar, ci, doar în parte, astfel că, nu se poate reține că ar fi existat o recunoaștere tacită a acestei sume de către practicianul în insolvență.

Recurenta-pârâtă a criticat și soluția instanței de apel, pronunțată prin încheierea de ședință din data de 15 ianuarie 2019, prin care au fost respinse probele solicitate de către pârâtă, ca nefiind utile soluționării cauzei.

În apel, recurenta-pârâtă a solicitat administrarea unui probatoriu complex, respectiv proba cu înscrisuri, proba testimonială și proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate și în specialitatea construcții, care să edifice aspectele legate de procesul de producție a fierului-beton prin reciclarea molozului.

A susținut recurenta că respingerea cererilor de probe mai sus menționate echivalează cu încălcarea dreptului său fundamental la apărare, reglementat de dispozițiile art. 13 C. proc. civ., și că, această încălcare are consecința pronunțării unei hotărâri care nu se sprijină pe o corectă stabilire a situației de fapt, aspect ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Cum prevederile art. 492 alin. (1) C. proc. civ. limitează probatoriul admisibil în calea de atac a recursului, recurenta a considerat că singura soluție echitabilă prin care instanța de judecată poate respecta drepturile sale procesuale o reprezintă admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimitere cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea administrării probatoriului solicitat.

În considerarea prevederilor art. 492 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să se folosească de întreg materialul probator existent la dosarul cauzei, precum și de înscrisuri noi administrate în această cale de atac.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, solicitând obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

La data de 25 octombrie 2019, intimata-reclamantă a transmis la dosarul de recurs întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca netimbrat, având în vedere, pe de o parte, că prezenta cale de atac nu este formulată de către lichidatorul judiciar și, pe de altă parte, că aceasta nu intră sub incidența prevederilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

A mai invocat excepția tardivității și nulității recursului.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 15 ianuarie 2019, intimata-reclamantă a susținut că această cale de atac este inadmisibilă, având în vedere că se atacă o încheiere premergătoare.

Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursurilor.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil în principiu, este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a fost declarat în termenul legal.

Totodată, a considerat că susținerile formulate în motivarea căii de atac se încadrează, parțial, în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nefiind identificate motive de casare de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului invocate de intimata-reclamantă S.C.A. S.A. prin lichidator judiciar Consorțiul Format din C. civ. B.. și C.. și a respins excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii din 15 ianuarie 2019, invocată de intimata-reclamantă.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din data de 15 ianuarie 2019 și a deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2020, dosarul a fost repus pe rol, fiind fixat termen în ședință publică la această dată, 15 octombrie 2020, în vederea reluării judecății și soluționării recursului.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 15 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă:

Criticile recurentei-pârâte au în vedere soluția cuprinsă în încheierea mai sus menționată, de respingere a cererilor de probe formulate de recurentă, în legătură cu care a considerat că echivalează cu încălcarea dreptului său fundamental la apărare, reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., cu consecința pronunțării unei hotărâri care nu se sprijină pe o corectă stabilire a situației de fapt.

Înalta Curte constată, cu privire la argumentele prezentate în dezvoltarea acestei critici, că acestea exprimă, în realitate, nemulțumiri referitoare la modul în care instanța de apel a interpretat relevanța mijloacelor de probă și nu reale motive de nelegalitate ale deciziei instanței de apel.

Instanța de apel este pe deplin suverană în aprecierea pe care o realizează asupra necesității, pertinenței și utilității probelor propuse spre administrare, acest aspect neputând fi cenzurat de către instanța de recurs.

În condițiile în care, atât în apel, cât și în recurs, criticile formulate vizează, cu deosebire, modul de interpretare a clauzelor contractuale, nu se poate considera că prin soluția analizată, instanța de apel ar fi încălcat dreptul la apărare al recurentei-pârâte, reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ. sau dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, susținerile formulate privesc temeinicia hotărârii atacate și, ca atare, nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, ale cărei atribuții sunt restrânse la examinarea chestiunilor de nelegalitate ale încheierii atacate.

În consecință, aceste critici nu pot fi primite de instanța de recurs, excedând controlului de legalitate prescris de dispozițiile procesuale ce reglementează calea de atac a recursului.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă:

Criticile recurentei-pârâte vizează, mai întâi, pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266-1269 și 1270 C. civ., precum și a dispozițiilor 1270 C. civ. și a textului art. 10.4 din contract.

Din analiza considerentelor instanței de apel se constată, pe de o parte, că dispozițiile sus-menționate au fost avute în vedere în examinarea apelului formulat de către pârâtă, iar, pe de altă parte, că acestea au fost corect aplicate și interpretate de către instanța de apel, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate.

Astfel, instanța de apel a constatat, prin prisma elementelor de temeinicie ce caracterizează speța, asupra cărora instanța de recurs nu poate interveni, că potrivit clauzei cuprinse în art. 1.2 din contract, obiectul contractului vizează întreaga cantitate de deșeuri recuperabile, de orice natură, iar prețul contractului s-a raportat, în mod expres, la cantitatea de deșeuri "recuperabile" (conform art. 2.2 din contract), fără a fi indicat tipul acestora (fier beton sau fier vechi) sau momentul recuperării.

În lipsa unor dispoziții contrare, instanța de apel a considerat, în mod justificat, că în stabilirea obiectului vânzării, părțile nu au făcut distincții între diferitele tipuri sau cantități de deșeuri rezultate, ci au avut în vedere orice tip de deșeu recuperabil, pentru care a fost stabilit un preț per tonă.

Făcând referire la probele reprezentate de procesele-verbale de cântărire (semnate de recurentă), ca modalitate de determinare a cantității de deșeuri, instanța de prim control judiciar a apreciat cu justețe, în raport cu dispozițiile art. 1.2 teza finală, coroborate cu cele ale art. 6.5 și 7.1. din contract, că din comportamentul contractual inițial al părților se poate extrage, prin aplicarea acelorași reguli de interpretare la care a făcut referire și recurenta-pârâtă, comportamentul părților ulterior încheierii contractului.

Cât privește presupusa greșită interpretare a dispozițiilor art. 10.4 din contract, Înalta Curte apreciază întemeiată concluzia instanței de apel, care, remarcând că acest articol este singular, în raport cu restul prevederilor contractuale, a subliniat faptul că textul acestuia se referă deșeurile nevalorificabile, indicate expres drept moloz, iar nu la deșeuri valorificabile rezultate din prelucrarea inițială a molozului.

Astfel, în mod implicit, instanța de apel nu a considerat că ar exista un dubiu asupra modului în care se interpretează voința părților la data semnării contractului, regulile de interpretare privind clauzele îndoielnice negăsindu-și incidența în raționamentul instanței.

Ca atare, având în vedere argumentele mai sus enumerate, Înalta Curte apreciază corectă interpretarea dată de instanța de apel voinței părților, inclusiv sub aspectul prevederilor art. 10.4 din contract, prin aplicarea regulilor de interpretare prevăzute de dispozițiile art. 1266-1269 și 1270 C. civ., fiind justă concluzia că sumele cuprinse în factura fiscală nr. x din data de 10 iunie 2013, precum și în factura fiscală nr. x din 1 iulie 2013, în valoare totală de 2.231.817,54 RON, reprezintă deșeuri ce constituie obiectul vânzării către recurenta-pârâtă.

O a doua critică formulată de recurenta-pârâtă a avut în vedere o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1243 si art. 1266 C. civ., cu ocazia interpretării efectelor protocolului (procesului-verbal de conciliere, în realitate) semnat de părți, pe care este aplicată data de 5 septembrie 2013 .

Nici această critică nu se confirmă, întrucât, potrivit ultimului paragraf al procesului-verbal, în ceea ce privește situația avizelor din lunile iunie și mai 2013 (în baza cărora s-au emis facturile în litigiu), urma să se efectueze o expertiză extrajudiciară, în vederea clarificării situației și stabilirii veridicității susținerilor recurentei-pârâte, aceleași cu cele invocate în cadrul prezentei acțiuni.

În plus, potrivit corespondenței dintre părți, purtată după data de 22 iulie 2013, rezultă că părțile au fost de acord, de principiu, cu o modificare a termenilor contractuali, în privința interpretării noțiunilor de natură tehnică relevante (deșeu de fier vechi, deșeu de curpru, deșeu de aluminiu, deșeu de inox etc.), însă, în privința chestiunii molozului, părțile au făcut trimitere expresă la dispozițiile art. 10.4 din contract și au propus ca recurenta-pârâtă să propună o formulă de calcul pentru lucrările contractate, urmând că această formulă să fie supusă spre aprobare Comitetului creditorilor intimatei-reclamante.

Prin urmare, nu se poate susține că, în aprecierea asupra forței juridice modificatoare a acestui proces-verbal, instanța de apel ar fi aplicat greșit regulile de interpretare a contractului, câtă vreme din conținutul acestuia rezultă că părțile, deși au fost de acord cu necesitatea unei clarificări a unor termeni contractuali, nu au convenit modul concret în care să se realizeze o modificare sau o clarificare a chestiunii litigioase.

Cu alte cuvinte, situația deșeurilor și a dreptului de proprietate asupra acestora nu au clarificată prin procesul-verbal de conciliere și prin corespondența părților, iar contractul nu a fost modificat în sensul arătat de recurentă, ci acest aspect a rămas în analiză, urmând a fi determinat printr-o expertiză extrajudiciară.

Nu în ultimul rând, având în vedere criteriile de interpretare a voinței concordante a părților prevăzute de dispozițiile art. 1266 C. civ., respectiv: scopul contractului, negocierile purtate între părți, practicile statornicite între acestea și comportamentul lor ulterior încheierii contractului, este corectă observația instanței de apel că:

"în mod cel puțin ciudat pentru o "clarificare", părțile i-au înțeles diferit efectele, reclamanta continuând să susțină datorarea facturilor fiscale x/10.06.2016 și y/01.07.2013. (...) reclamanta continuând să se întemeieze pe clauzele contractuale inițiale;".

În consecință, în cauză nu se confirmă critica recurentei-pârâte în sensul unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 1243 si art. 1266 C. civ. de către instanța de apel.

Ultima critică formulată de recurenta-pârâtă s-a referit la o greșită aplicare, în cadrul hotărârii atacate, a dispozițiilor legale în materia procedurilor de insolvență, respectiv a prevederilor art. 104 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014, care prevăd cuprinsul cererii de admitere a creanțelor.

Din analiza logico-juridică a considerentelor hotărârii atacate rezultă că argumentul instanței de apel la care face referire recurenta, în sensul că:

"anterior finalizării acestui litigiu, creanța solicitată pe cale de pretenții de reclamantă a și fost înscrisă la masa credală a apelantei-pârâte (între timp aflată în insolvență), aspect ce valorează, în prezentul litigiu, o recunoaștere extrajudiciară (la acel moment) a creanței.", nu a avut semnificația unei confirmări a caracterului nelitigios a acestei creanțe de către administratorul judiciar al recurentei, astfel cum susține aceasta din urmă.

În mod diferit, în raport cu împrejurarea că această constatare a fost exprimată în completarea argumentelor instanței de apel la care s-a făcut referire în cadrul criticii mai sus analizate, rezultă că observația referitoare la înscrierea creanței la masa credală a recurentei-pârâte a reprezentat un element în plus în formarea convingerii intime a instanței că, în realitate, contrar susținerilor recurentei, cele două părți nu au ajuns, pe calea procesului-verbal de conciliere, la o modificare sau o clarificare contractuală a chestiunii litigioase (cele două facturi ce constituie obiectul pretențiilor reclamantei), motiv pentru care nici această critică nu se confirmă.

În baza considerentelor anterior expuse, constatând că în speță nu pot fi reținute argumente care să conducă la concluzia incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2019 și a deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2019 și a deciziei civile nr. 379 din 26 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.