ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1919/2024

Asupra recursului, din actele dosarului,constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 381 din 2 martie 2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligat pârâtul să plătească suma de 104.720 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor aferente facturii nr. x/03.12.2019.

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 104.720 RON, calculată de la data de 01.01.2020 și până la plata efectivă a debitului.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 3.379,42 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1948A din 14 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de pârât împotriva sentinței, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței, fiind schimbată în parte aceasta în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel că a fost obligat pârâtul și la plata sumei de 104.720 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor aferente facturii nr. x/16.01.2020 și a dobânzii legale penalizatoare, de la data de 09.04.2020 până la achitarea integrală.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.270,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.446,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Cu privire la motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanța de apel reținând greșit că nu s-a opus încuviințării și administrării probei cu martorii propuși de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat faptul că în mod greșit s-a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, cu consecința admiterii, în întregime, a cererii de chemare în judecată, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1.270, art. 1.350 alin. (1) și (2), art. 1.516 alin. (1) și (2) și art. 1.548 C. civ.

Recurentul-pârât a arătat că, în fapt, contractul de prestări servicii nr. x/15.12.2008 a încetat în luna noiembrie 2019, ca urmare a unei notificări verbale a prestatorului, astfel că nu putea fi obligat la plata facturilor emise pentru serviciile aferente perioadei noiembrie- decembrie 2019, pretențiile deduse judecății fiind lipsite de temei contractual. Potrivit părții, încetarea contractului a fost confirmată și prin declarația martorului C..

De asemenea, s-a susținut că intimata-reclamantă nu a făcut dovada prestării serviciilor în luna noiembrie 2019, în cauză fiind incidentă situația de excepție prevăzută la alin. (2) al art. 1.350 C. civ., cu consecința că recurentul-pârât nu poate fi obligat la plata contravalorii unor servicii de care, în realitate, nu a beneficiat. Cu referire la Raportul de activitate aferent facturii nr. x/03.12.2019 și la Procesul-verbal de predare-primire din 3.12.2019, precum și la declarația martorei D., a invocat recurentul-pârât că aspectele de fapt reținute de instanța de apel din coroborarea acestor probe sunt eronate.

În ceea ce privește serviciile pretinse prestate în luna decembrie 2019, recurentul-pârât a învederat că acestea au fost prestate în beneficiul unui terț, E. S.R.L., impunându-se ca intimata-reclamantă să își fi îndreptat acțiunea împotriva acestei societăți. Pe de altă parte, a susținut că, din declarația martorului C., a rezultat că materialele realizate de prestator în decembrie 2019 au fost transmise pro bono recurentului-pârât.

În continuare, s-a criticat modul de apreciere a probelor, instanța de apel reținând eronat că prestatorul a desfășurat activitate la sediul partidului în lunile noiembrie și decembrie 2019, aspect care în mod greșit a condus la admiterea cererii. S-a învederat și împrejurarea că Raportul de activitate din 16.01.2020 și Procesul-verbal din aceeași dată nu poartă semnătura reprezentanților partidului, precum și că aceste documente cuprind doar o înșiruire generică a unor servicii, fără a se putea stabili o legătură între aceste activități și materialele depuse în format electronic la dosarul cauzei.

Concluzionând, recurentul-pârât a susținut că, în lipsa prestării serviciilor, nu poate exista o obligație de plată și, pe cale de consecință, nu poate fi reținută culpa pentru neexecutare, nefiind incidente dispozițiile art. 1.516 alin. (1) și (2) și art. 1.548 C. civ.

În cele din urmă, s-a criticat modul de calcul al dobânzii legale penalizatoare, susținându-se aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în detrimentul art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 din același act normativ, având în vedere că partidul politic este o persoană publică cu statut special, conform dispozițiilor Legii nr. 14/2003 și ale art. 8 alin. (2) din Constituție, raportul juridic dedus judecății nedecurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

La data de 25 iunie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., prin care s-a invocat excepția nulității recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 16 iulie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-pârât B..

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din cod este necesar să se arate deopotrivă regula de procedură încălcată și circumstanțele din care rezultă încălcarea, cu indicarea în mod punctual a actelor de procedură care relevă nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului procesual.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părții, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată. Așadar, teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

În consecință, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că recurentul-pârât a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât contestă dezlegările instanței de apel în ceea ce privește proba cu martori administrată în fața primei instanțe, pretinzând încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din același cod.

Acest aspect a făcut obiectul motivului de apel dedus de parte împotriva încheierilor tribunalului din 15.09.2021 și 16.02.2022, instanța de apel reținând că, în raport cu art. 315 alin. (2) C. proc. civ., proba cu martori a fost încuviințată și administrată în condiții de legalitate, fiind câștigată cauzei, câtă vreme pârâtul, prin reprezentantul său convențional, prezent la aceste termene de judecată, nu s-a opus audierii martorilor propuși de reclamantă. În alți termeni, lipsa unei opozitii din partea pârâtului echivalează cu acceptarea tacită a probei, fiind respectate dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ.

În recurs, partea se limitează să reia alegațiile din apel, în sensul că, în fapt, s-ar fi opus încuviințării și administrării probei, fără a pune, așadar, în discuție modul de aplicare a normelor de procedură pretins încălcate.

Prin urmare, criticile vizează o chestiune pur factuală, astfel că nu se încadrează în motivul de casare invocat, al cărui scop este să sancționeze încălcarea normelor de procedură privind desfășurarea procesului civil.

Subsumat motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică dezlegările instanței de apel cât privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, susținând că în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în judecată, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1.270, art. 1.350 alin. (1) și (2), art. 1.516 alin. (1) și (2). și art. 1.548 C. civ.

În primul rând, se arată că facturile emise de partea adversă s-ar referi la o perioadă ulterioară încetării contractului de prestări servicii nr. x/15.12.2008, aspect care ar fi fost confirmat și printr-o declarație de martor, cu consecința că pretențiile intimatei-reclamante sunt lipsite de temei contractual.

Aceste susțineri, prin care se contestă fundamentul pretențiilor deduse judecății, întrucât contractul ar fi încetat, vizează temeinicia deciziei recurate, în contextul în care instanța de apel a reținut că, potrivit art. VIII din contract, raporturile juridice dintre părți nu puteau înceta ca urmare a unei simple înștiințări verbale din partea pârâtului, astfel cum în mod greșit s-a susținut, precum și că, în perioada noiembrie- decembrie 2019, contractul a fost în vigoare și a produs efecte între părți.

În recurs, față de scopul căii extraordinare de atac și limitele analizei permise de lege în vederea exercitării controlului judiciar, nu se poate reveni asupra aspectelor de fapt disputate de părți și nu pot fi reevaluate probele dosarului, spre a se reține o situație de fapt diferită față de cea stabilită în fazele de fond ale judecății.

În continuare, recurentul-pârât susține că, în cauză, nu s-a făcut dovada prestării în lunile noiembrie și decembrie 2019 a serviciilor la plata cărora a fost obligat prin decizia atacată, astfel că nu există faptă ilicită, neputându-se reține neexecutarea unei obligații, ca temei al răspunderii contractuale. Neagă, în acest sens, valoarea probatorie a rapoartelor și proceselor-verbale întocmite de partea adversă. Mai mult, pretinde că, în realitate, pentru recuperarea sumelor aferente facturilor emise, intimata-reclamantă era obligată să se îndrepte împotriva unui terț, dar și împrejurarea că în luna decembrie 2019 prestatorul ar fi lucrat pro bono pentru partid.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel, pe baza probelor administrate – contractul de prestări servicii, rapoartele de activitate, procese-verbale, declarațiile martorilor audiați –, a validat raționamentul și soluția primei instanțe asupra temeiniciei pretențiilor intimatei-reclamante în ceea ce privește serviciile prestate în luna noiembrie 2019, confirmând că pârâtul nu și-a respectat obligația de a achita contravaloarea acestora.

Apoi, cât privește serviciile facturate corespunzător lunii decembrie 2019, instanța de apel a reținut, în esență, temeinicia apelului părții adverse, stabilind că reclamanta a desfășurat activitate la sediul partidului pârât, făcându-se astfel dovada prestării serviciilor pretinse la plată, cu consecința că reclamanta este îndreptățită să încaseze și contravaloarea facturii nr. x/16.01.2020.

S-a constatat, astfel, că neplata sumelor ce i-au fost pretinse, se transpune, în planul răspunderii contractuale, în săvârșirea unei fapte ilicite, fiind îndeplinite și restul condițiilor legale pentru incidența acestui tip de răspundere civilă, anume, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția, care este prezumată de lege, debitorul nefăcând proba contrară.

Concluzionând, instanța de apel a reținut că pârâtul nu are nicio justificare legală pentru neplata serviciilor prestate de reclamantă și nu beneficiază de nicio cauză exoneratoare de răspundere sau de neexecutare, reținând forța obligatorie a contractului de prestări servicii și incidența răspunderii contractuale a pârâtului, conform dispozițiilor art. 1.270, art. 1.350 alin. (1) și (2), art. 1.516 alin. (1) și (2) și art. 1.548 C. civ.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte impune observația că recurentul-pârât nu critică decizia instanței de apel din perspectiva aplicării dispozițiilor de drept material sau a dezlegărilor date unor probleme de drept, ci prin prisma situației de fapt reținute și a modalității în care au fost apreciate și valorificate în cuprinsul hotărârii probele dosarului.

Or, faptele, astfel cum au fost determinate de instanțele devolutive se consideră câștigate cauzei, astfel că instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate.

Împrejurarea că instanța de apel a oferit o anumită interpretare înscrisurilor și declarațiilor de martor aflate la dosar, concluzionând că prestatorul este îndreptățit să obțină din partea partidului pârât contravaloarea serviciilor prestate în beneficiul acestuia, aferente lunilor noiembrie – decembrie 2019, cu consecința admiterii, în întregime, a acțiunii deduse judecății, vizează temeinicia hotărârii. În recurs se tinde, astfel, la cenzurarea modului de valorificare a probelor administrate, cu scopul răsturnării soluției, deși aprecierea acestora conform art. 264 C. proc. civ. este sustrasă controlului de legalitate în recurs.

De altfel, Înalta Curte reține că întreaga construcție a recursului prezintă valențele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extraordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate.

În recurs, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformității acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, așa încât partea avea obligația să se raporteze la considerentele instanțele de apel, să le combată și să expună un raționament juridic contrar, apt să releve greșita aplicării a legii. Simpla expunere a propriei viziuni asupra situației de fapt deduse judecății, care nu a fost însușită de instanță, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanșa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

În cele din urmă, recurentul-pârât critică aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în detrimentul celor prevăzute la art. 3 alin. (3) din același act normativ, din perspectiva cuantumului dobânzii legale penalizatoare la care a fost obligat în apel.

Acest motiv de recurs este invocat omisso medio, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. întrucât, deși aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 s-a făcut încă din primă instanță, corespunzător debitului principal admis în parte de tribunal, partea a neglijat criticarea acestui aspect în apel. Or, calitatea de profesionist a partidului nefiind criticată în apel, această calificare s-a consolidat, nemaiputând fi analizată în recurs.

În concluzie, dat fiind că susținerile părții nesocotesc caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în cauză se impune aplicarea sancțiunii prevăzute la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtul B.. împotriva deciziei civile nr. 1948A din 14 decembrie 2023 pronunțate Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât B.. să achite către intimata-reclamantă A. S.R.L. suma de 7.140 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B.. împotriva deciziei civile nr. 1948A din 14 decembrie 2023 pronunțate Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurentul-pârât B.. să achite intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 7.140 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.