ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 608/2023

Ședința publică din data de 15 martie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta societatea A. S.R.L., reprezentată de lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să dispună rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere înregistrat sub nr. x/17.07.2008, respectiv sub nr. x/04.08.2008, din culpa exclusivă a pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 3% din planul C. propus și nerealizat pentru perioada 2011 - 2017, susținând, în esență, că pârâta nu și-a mai îndeplinit obligațiile contractuale începând cu noiembrie 2009, iar începând cu luna iunie 2010 a pus reclamanta în imposibilitatea executării contractului.

Prin sentința civilă nr. 3835 din 23 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a dispus rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere pentru stațiile de distribuție carburanți C. înregistrat la A. S.R.L. sub nr. x/17.07.2008 și sub nr. x/04.08.2008 la C. S.R.L. din culpa exclusivă a pârâtei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.108.123,67 euro, cu titlu de daune-interese în baza art. 14.1 lit. b) din contractul menționat; a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe și o dată cu fondul și împotriva încheierilor premergătoare din data de 28.06.2017 și 18.09.2017, a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1960/A din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca rămas fără interes apelul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2017; a respins ca nefondat apelul declarat de aceeași parte împotriva încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2017 și a sentinței civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017; a respins cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L.

Prin decizia nr. 758 din 23 aprilie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 535 din 25 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 28 iunie 2017 și împotriva sentinței civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a fost anulată în parte încheierea de ședință din 28 iunie 2017 și în tot sentința civilă nr. 3835 din 23 octombrie 2017 și, rejudecând cauza: a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă; a fost menținută în rest încheierea de ședință din data de 28 iunie 2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia civilă nr. 535 din 25 martie 2021 și încheierea din 11 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, nu cuprind motivele pe care se întemeiază și cuprind motive contradictorii.

Recurenta-reclamantă face trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 33 din 23 ianuarie 2018 și arată că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție esențială a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (par. 30, hotărârea din 28.04.2005, cauza Cauza Albina împotriva României). Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.

Pe de altă parte, mai susține recurenta-reclamantă că dezlegările în drept ale instanței de recurs sunt obligatorii pentru instanța de apel potrivit art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă, însă situația de fapt trebuie stabilită de instanța de apel în baza probelor administrate conform alin. (4) al aceluiași text de lege.

În speță, astfel cum susține recurenta-reclamantă, nu există nicio analiză în rejudecare. Nu a fost o judecată efectivă, ci doar o preluare fidelă a considerentelor din recurs, nu există filtrul instanței de fond, fiind încălcate art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a statuat că există autoritate de lucru judecat a deciziei de casare, fără nicio motivare în fapt și în drept și a preluat integral și fidel considerațiile din decizia de casare și a stabilit că a intervenit prescripția întrucât "așa a stabilit instanța de recurs", deși cauza a fost trimisă spre rejudecare în ceea ce privește excepția prescripției cu îndrumarea ca în rejudecare să se ia în considerare dezlegările asupra problemei de drept din decizia de casare.

Recurenta-reclamantă precizează că, pentru soluționarea cauzei, în rejudecarea apelului, a solicitat admiterea probei cu înscrisuri și că acestea priveau întreruperea cursului prescripției și natura obligațiilor contractuale, raportat la prevederile Decretului nr. 167/1958.

Mai arată recurenta-reclamantă că, prin încheierea din 11 martie 2021, fără o motivare clară și precisă, Curtea a respins solicitarea sa privind suplimentarea probatoriului ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. și față de îndrumarea expresă stabilită prin decizia de casare, îndrumare care, în opinia recurentei-reclamante, nu există. A mai arătat instanța de apel că a respins probele pentru că tind la depășirea limitelor casării.

Ulterior, în decizia nr. 535 din 23 martie 2021, instanța de apel a revenit asupra motivării respingerii probelor și a arătat că acestea au fost respinse ca inadmisibile, având în vedere că problema de drept dezlegată în recurs se impune cu autoritate de lucru judecat și că s-a fost împlinit termenul de prescripție de 3 ani, astfel cum ar fi stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei-reclamante, motivarea este contradictorie.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că a fost încălcat dreptul la apărare, precum și principiul contradictorialității, încuviințarea probelor făcându-se conform art. 253 C. proc. civ., instanța fiind obligată să motiveze decizia luată. Or, în cauză, asupra admiterii sau respingerii probelor s-a motivat în două etape diferite, la data respingerii acestora - 11.03.2021, ulterior la data deciziei din apel, iar ambele motivări sunt greșite.

În același context, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs observe că, în decizia și încheierea recurate, nu se regăsesc nici motivele pentru care curtea de apel a dispus anularea în parte a încheierii de ședință din data de 28 iunie 2017 și în tot a sentinței civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că încheierea din 11 martie 2021 este nemotivată și că referirile la existența în decizia recurată a unor îndrumări în ceea ce privește probele este netemeinică.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că au fost încălcate prevederile care impun instanței soluționarea excepției prescripției, verificarea incidenței întreruperii sau împlinirea cursului prescripției, a modului în care s-a stabilit situația de fapt și de drept și a modului în care a fost aplicată legea, existând o vătămare adusă acesteia, sub acest aspect.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că, în apel, nu au fost analizate motivele de apărare formulate, că instanța de apel nu a analizat nici excepția prescripției și nici problema întreruperii cursului prescripției, respingând ca inadmisibilă administrarea probei cu înscrisuri privind întreruperea cursului prescripție, stabilind că se încalcă limitele casării, deși decizia de casare privește excepția prescripției în rejudecare.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel era obligată să analizeze excepția prescripției, respectiv întreruperea cursului prescripției, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care stabilește că prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât în privința acestora instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, chiar și în litigiile începute după 01.10.2011, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Această dezlegare dată de instanța supremă este general obligatorie conform art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă.

Mai arată recurenta-reclamantă că nu s-a analizat în apel nici natura obligațiilor contractuale, deși a pus în discuție acest aspect.

Potrivit recurentei-reclamante, au fost încălcate principiul dreptului la apărare și cel al contradictorialității - art. 13 și art. 14 Cod procedură civilă, respingerea probelor motivându-se în două etape diferite: la data respingerii acestora - 11.03.2021 și, ulterior, la data deciziei din apel, când s-a stabilit că s-au respins având în vedere autoritatea de lucru judecat asupra prescipției din decizia de casare, aspect care nu a fost meționat în încheierea din 11.03.2021 și nici nu a fost pus în dezbaterea părților.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că soluția din apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., întrucât, în cauza dedusă judecății, nu se regăsesc situațiile care determină anularea hotărârii, respectiv soluționarea cauzei fără a se intra în cercetarea fondului sau judecata în lipsa părții nelegal citată.

Cu toate acestea, Curtea a dispus anularea în parte a încheierii de ședință din data de 28 iunie 2017, și în tot a sentinței civile nr. 3835/23.10.2017, ambele pronunțate de tribunal în dosarul nr. x/2015, și, rejudecând cauza, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă și a menținut în rest încheierea de ședință din data de 28 iunie 2017. În opinia recurentei-reclamante, soluția este greșită și încalcă dispozițiile imperative ale art. 480 alin. (3) și (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că nici aceste motive nu au fost puse în discuția părților.

Un ultim motiv de recurs invocat este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, au fost încălcate în rejudecare în apel și aplicate greșit prevederile art. 501 C. proc. civ., decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 587/2017 a Curții Constituționale, art. 2.537 pct. 2 și 2.539 C. civ., art. 7, 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că probele pe care le-a propus vizau întreruperea cursului prescripției extinctive (sentința civilă nr. 295/23.01.2015 și cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2011) și natura obligațiilor contractuale care determinau începerea cursului prescripției (graficul de aprovizionare a rețelei C. în conformitate cu art. 8.3 din contractul cadru nr. x/17.07.2008, grafic nr. 1.2 de emitere a comenzilor suplimentare; proces-verbal de modificare a procedurii de aprovizionare a magazinelor din cadrul C. și modificare a procedurii de lucru și aprovizionare a magazinelor din cadrul C., declarație de martor).

Recurenta-reclamantă precizează că, la data de 11 martie 2021, instanța de apel a respins solicitarea administrării probelor pe care le-a solicitat, motivele fiind redate, atât prin încheiere, cât și prin decizie.

Potrivit recurentei-reclamante, soluția instanței de apel este greșită și contradictorie.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, există contradictorialitate între motivele din încheiere și cele din decizia din apel.

Contrar considerentelor instanței de apel, recurenta-reclamantă apreciază că, în decizia de casare, nu există îndrumare expresă privind admisibilitatea probelor.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 501 alin. (4) C. proc. civ. și ale deciziei nr. 9/2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel are obligația administrării probelor care privesc soluționarea cauzei în limitele casării, astfel cum rezultă în mod imperativ din art. 501 alin. (4) C. proc. civ., orice probe fiind admisibile în limitele casării, indiferent de felul acesteia, cu reținere sau cu trimitere, chiar dacă nu au fost administrate în prima instanță.

Potrivit recurentei-reclamante, în mod greșit instanța de apel a considerat că probele sunt inadmisibile în raport de prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. și ale dispozițiilor exprese în decizia de casare privind administrarea probelor, întrucât nu exista niciun fel de dispoziție în acest sens în decizia de casare, iar prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. civ. și decizia nr. 9/2020 sunt imperative.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă arată că probele propuse pentru administrare nu depășesc limitele casării, întrucât acestea privesc strict soluționarea excepției prescripției, respectiv întreruperea cursului prescripției și natura obligațiilor contractuale.

Referitor la autoritatea de lucru judecat privind prescripția, invocată de instanța de apel în motivarea respingerii probelor ca inadmisibile în rejudecare, motivare ulterioară termenului la care au fost respinse probele, recurenta-reclamantă apreciază că este nelegală, nefiind indicat temeiul de drept care stă la baza acestei susțineri. Autoritatea de lucru judecat invocată privește o situație de fapt, nicidecum de drept, doar dezlegările în drept fiind obligatorii pentru instanța de apel.

Mai arată recurenta-reclamantă că, deși art. 501 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că doar dezlegarea în drept este obligatorie, instanța de apel a preluat și considerații de fapt din decizia recurată. Mai mult, a susținut că există autoritate de lucru judecat și nu a trecut prin filtrul său probele, toate considerațiile în fapt și în drept din decizia de casare fiind preluate și invocate ca autoritate de lucru judecat.

Un alt argument în susținerea acestui motiv de casare vizează faptul a fost încălcată decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul privind examinarea recursurilor în interesul legii, potrivit căreia instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, chiar și în litigiile începute după 01.10.2011, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Mai susține recurenta-reclamantă că au fost încălcate și dispozițiile general obligatorii ale deciziei nr. 587/2017 a Curții Constituționale. Potrivit recurentei-reclamante, legiuitorul a valorizat efectul întreruptiv de prescripție al primei cereri de chemare în judecată, care nu a fost analizată pe fond, dacă o nouă cerere vizând același drept substanțial este introdusă în termen de 6 luni și este admisă, reprezentând o aplicare imediată a legii noi.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel era obligată să verifice din oficiu dacă a fost sau nu întrerupt cursul prescripției.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de apel a principiului rolului său activ în aflarea adevărului - art. 22 Cod procedură civilă, susținând că judecătorul este în drept să le ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Conform prevederile art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă arată că înțelege să invoce întreruperea cursului prescripției și să facă dovada prestațiilor succesive.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că în cauză a intervenit întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune. În raport de decizia nr. 587/2017 a Curții Constituționale, de decizia nr. 1/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de art. 2.537 pct. 2, coroborat cu art. 2.539 din C. civ., arată că prescripția a fost întrerupă prin introducerea la data de 30.07.2015 a cererii care face obiectul prezentei cauze în termen de 6 luni de la data când hotărârea de anulare a rămas definitivă la 23.02.2015 în dosarul nr. x/2011, astfel încât termenul de prescripție a fost întrerupt, motiv pentru care solicită respingerea excepției prescripției ca neîntemeiată.

Instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, chiar și în litigiile începute după 01.10.2011, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul privind examinarea recursurilor în interesul legii.

În cauză, potrivit recurentei-reclamante, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, astfel încât instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, chiar și în litigiile începute după 01.10.2011, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Mai arată recurenta-reclamantă că, prin decizia nr. 1/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii și obligatorie, s-a stabilit că nu este necesară tripla identitate (de părți, obiect și cauză) între cele două cereri, determinant fiind ca prin ambele cereri să se tindă la o recunoaștere, chiar și indirectă, a dreptului supus prescripției extinctive (pct. 62 și 63). La pct. 64 al aceleiași decizii se arată că, în situația în care noua acțiune a fost introdusă înăuntrul termenului de 6 luni, instanța de judecată va proceda la examinarea cauzei pe fond (decizia civilă nr. 2.288/06.06.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă).

În speță, potrivit recurentei-reclamante, ne aflăm în prezența a două cereri de chemare în judecată, întemeiate pe aceleași dispoziții contractuale, privind aceleași drepturi subiective, respectiv substanțiale, și care tind la o recunoaștere, chiar și indirectă, a dreptului supus prescripției extinctive.

În ceea ce privește natura obligațiilor contractuale, recurenta-reclamantă susține că toate prestațiile asumate de părți sunt periodice, fiind stabilite termene de îndeplinire a obligațiilor asumate și o anumită periodicitate/ritmicitate a executării acestora.

Din dispozițiile contractuale, interpretate literal, rezultă că nu ne aflăm în prezența unui contract de vânzare-cumpărare cu executare uno ictu, ci a unui act juridic derulat pe perioada mai multor ani, în care vânzătorul va livra marfă către cumpărător, nu în mod continuu, ci în mod succesiv, conform unui grafic stabilit de către părți. Potrivit art. 982 din C. civ. anterior, toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg.

Or, din întregul contract cadru rezultă, astfel cum susține recurenta-reclamantă, că acesta se va derula în funcție de un grafic stabilit în acest sens, în cauză existând anexe ale actului juridic cu un asemenea conținut.

Mai precizează recurenta-reclamantă că părțile și-au asumat prestații periodice, au stabilit termene de îndeplinire a obligațiilor asumate și o anumită periodicitate a executării obligațiilor asumate, astfel cum rezultă din analiza probelor respinse ca inadmisibile în apel și depuse în fața instaței de recurs coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Din probatoriul administrat rezultă fără niciun dubiu periodicitatea obligațiilor asumate de părți și termenele stabilite pentru îndeplinirea acestora.

Astfel cum s-a arătat și în decizia de casare, pentru a fi în prezența unei prestații periodice este necesar să fie stabilite termene de îndeplinire a obligațiilor asumate sau să fie stabilită o anumită periodicitate a executării obligațiilor asumate, doar într-un asemenea caz putând vorbi de aplicarea dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Prin natura sa un contract-cadru presupune încheierea contractelor subsecvente în executarea concretă a celor stabilite cu titlu de principiu în actul inițial.

Potrivit recurentei-reclamante, C. a recunoscut existența prestațiilor succesive și a termenelor de executare a acestora. Potrivit art. 348 C. proc. civ., recunoașterea C. din proprie inițiativă produce efecte în prezenta cauză, fiind făcută de intimata-pârâtă în apărarea propriilor interese și privește situația de fapt.

Din procedura de emitere a comenzilor de către C. reiese caracterul periodic, succesiv al acestora.

Mai arată recurenta-reclamantă că, potrivit graficului de aprovizionare, C. emitea comenzi pentru aprovizionarea stațiilor în fiecare zi de luni, marți, miercuri și joi. Comenzile suplimentare erau transmise în I și a III-a săptămână a lunii, în zilele de vineri, luni, marți, miercuri, pentru stabilite stațiile stabilite prin grafic, iar în a II-a și a IV-a săptămână a lunii, în zilele de vineri, luni, marți, miercuri, pentru stațiile stabilite în același grafic. Conform procedurii de lucru cu furnizorii, C. emitea săptămânal comenzile către recurenta-reclamantă.

Totodată, în raport de probele administrate, obligația de acces la sistem nu este expresia unei obligații cu caracter de continuitate.

Generarea electronică a comenzilor înseamnă preluarea comenzilor periodice emise de către C. conform graficelor mai sus menționate, iar întreruperea accesului la sistem reprezintă refuzul C. de a emite comenzile periodice.

Accesul la sistemul societății a fost dat către reclamantă pentru ca C. să își îndeplinească mult mai ușor prestația periodică de a emite comenzile, accesul la sistem depinzând strict de voința C..

Recurenta-reclamantă consideră că nu se poate analiza individual obligația C. de a da acces la sistem. Această obligație corelată cu cea de emitere a comenzii trebuie interpretate împreună, discutând despre prestații succesive, atât în ceea ce privește comanda C., cât și în ceea ce privește livrarea de către reclamantă.

În opinia recurentei-reclamante, atât timp cât intimata-pârâtă are calitatea de cumpărător în contract, este evident că această clauză este cea a unui contract de mandat prin care reclamanta, în calitate de vânzător, genera comanda electronic în numele și pentru C., comanda fiind lansată de cumpărător. Or, nu i se poate imputa faptul că C. a mandatat-o să genereze electronic și să preia astfel comenzile periodice emise de către C..

După blocarea accesului la sistem, C. susține că a trimis comenzi către reclamantă în formă scrisă, până în decembrie 2010, rezultând că accesul la sistem nu era o obligație contractuală care putea fi analizată singular, ci doar corelat cu comenzile periodice.

Mai precizează recurenta-reclamantă că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat rezilierea contractului din culpa exclusivă a C. cu plata daunelor-interese pentru încălcarea unei sume de obligații contractuale, accesul la sistem, în fapt neîndeplinirea obligației de emitere a comenzilor de către C., fiind doar una din neexecutări. Nu a susținut niciodată că principala obligație încălcată era accesul la sistem, întrucât încălcarea unui întreg cumul de obligații a pus-o în imposibilitatea executării contractului. Accesul la sistem era doar îndeplinirea obligației de către C. de a emite comenzile conform graficului. Or, C. nu a mai emis comenzile electronic prin întreruperea accesului la sistem și a emis comenzi în formă scrisă.

A arătat că, începând cu luna iunie 2010, pentru toată perioada care a urmat, C. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și nu a mai respectat contractul, aspect clarificat în dosarul nr. x/2011, precum și în prezenta cauză.

Un alt element important al culpei C. este și declarația martorului D. dată în data de 26.07.2016 în dosarul penal x/2011

Concluzionează recurenta-reclamantă că, întrucât contractul cadru este cu executare succesivă, prescripția începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), (3), art. 12 din Decretul nr. 167/1958, de la data când fiecare prestație devine exigibilă.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă arată că înțelege să invoce decizia Curții Constituționale nr. 454/2018, solicitând în principal, reținerea spre soluționare a cauzei după casare, respingerea excepției prescripției și respingerea apelului cu menținerea deciziei nr. 1960/A din 15 octombrie 2018 în dosarul x/2018, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării excepției prescripției, inclusiv analizarea întreruperii cursului prescripției, și administrarea tuturor probelor necesare în vederea soluționării excepției.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimata-pârâtă, contrar argumentelor recurentei-reclamante, că decizia de casare conține dezlegări în drept obligatorii în interiorul aceluiași proces în legătură cu soluționarea excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, referitoare la aplicarea, în speță, a regimului juridic al prescripției extinctive reglementat de Decretul nr. 167/1958; natura juridică a obligațiilor asumate de părți prin contractul-cadru, în sensul că nu s-au convenit prestații periodice în sarcina C.; inaplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958; identificarea și calificarea judiciară a obligației relevante privind neexecutarea contractului; s-a stabilit că începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru rezilierea contractului-cadru și cererea de obligare la daune-interese se determină prin aplicarea prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și că începutul cursului prescripției este august 2010.

Mai precizează intimata-pârâtă că decizia de casare a precizat limitele judecății după casare, în sensul că rejudecarea cauzei de către instanța de apel va viza exclusiv excepția prescripției extinctive și că nu există îndrumări relative la probe sau la clarificarea suplimentară a situației de fapt, stabilită în primul ciclu procesual, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.

Intimata-pârâtă arată, de asemenea, că, în raport de prevederile art. 497 teza I C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului (30 iulie 2015), coroborat cu art. 24 C. proc. civ., este justificată soluția de rejudecare a apelului, deoarece soluția pe care Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, o putea da în caz de casare, pentru procesele anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, este totdeauna aceea a casării cu trimitere spre rejudecare.

În raport de regulile și principiile legale privind rejudecarea cauzei după casare, intimata-pârâtă precizează că materia litigioasă fixată în primul ciclu procesual și care a fost examinată de instanța de recurs (instanța de casare) nu poate fi modificată și că dispozițiile imperative ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) Cod procedură civilă, consacră expres efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în interiorul aceluiași proces, și nu pot fi contrazise ori reapreciate de instanța de rejudecare.

Astfel, ceea ce a stabilit deja instanța de casare, în urma dezbaterilor contradictorii și verificărilor jurisdicționale, nu poate fi contrazis de instanța de rejudecare și nici nu poate fi readus în dezbaterea judiciară de către părți, pentru reverificări de către instanța de rejudecare.

Cu privire la criticile încadrate în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimata-pârâtă precizează că acestea nu se circumscriu acestui motiv de casare, împrejurarea că instanța de rejudecare a respins proba cu înscrisuri și proba testimonială, solicitate de recurenta-reclamantă, nu semnifică o încălcare a normelor de drept procesual.

În opinia intimatei-pârâte, dezlegările date de instanța de rejudecare sunt corecte și au fost amplu motivate și explicitate, iar încheierea de la 11 martie 2021 reflectă o motivare convingătoare, care a fost reluată în considerentele deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor legale în materia probațiunii, în caz de rejudecare după casare.

Intimata-pârâtă apreciază că s-a constatat corect că probele vizează exclusiv apărări care tind la contrazicerea dezlegărilor exprese date de decizia de casare.

Mai arată intimata-pârâtă că prevederile deciziei nr. 9 din 30.03.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (Monitorul Oficial, Partea I nr. 548 din 25/06/2020), nu sunt incidente în cauză, acestea vizând aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., privind noțiunea de "probe noi" ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului.

Intimata-pârâtă apreciază că niciuna dintre probele propuse de reclamantă pentru prima dată în fața instanței de rejudecare, nu îndeplinește criteriile și cerințele probelor la care se referă decizia nr. 9 din 30.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual - nici în apel, nici în recurs - reclamanta nu a invocat apărări de natura celor înfățișate ca temei al cererii de probațiune invocată la instanța de rejudecare.

Totodată, intimata-pârâtă consideră că este corectă soluția dată de instanța de rejudecare privind respingerea cererii, cu motivarea că probele solicitate sunt inadmisibile în raport de prevederile incidente în caz de rejudecare și dezlegările în drept, obligatorii, date de către instanța de recurs.

S-a statuat corect că probele solicitate nu duc la dezlegarea procesului în sensul stabilit prin decizia de casare, ci tind la încălcarea autorității lucrului judecat în interiorul aceluiași proces.

În ceea ce privește critica relativă la încălcarea prevederilor art. 480 C. proc. civ., prin pronunțare soluției de anulare în parte a încheierii din 28 iunie 2017 și de anulare a sentinței apelate, intimata-pârâtă arată că decizia recurată precizează expres temeiul de drept, respectiv art. 480, raportat la art. 501 C. proc. civ., iar soluția s-a pronunțat cu respectarea contradictorialității și a dreptului la apărare.

Cu privire la criticile ce vizează nerespectarea obligației de motivare a hotărârii recurate și de casare a actelor atacate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă consideră că vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța de rejudecare a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, în raport de dezlegările obligatorii date de instanța de casare.

În opinia intimatei-pârâte, încheierea de ședință din 11 martie 2021 și decizia nu cuprind considerente contradictorii.

Încheierea din 11 martie 2021 cuprinde motivarea soluției bazată pe prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și pe dispozițiile deciziei de casare, iar prin hotărârea recurată, s-a validat și dezvoltat raționamentul instanței de rejudecare sub aspectul identificării elementelor care conduc la soluția menționată în încheiere, care sunt asemănătoare; considerentele instanței de rejudecare reflectă consecvența și nu sunt antagonice.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă arată că argumentele ce vizează aplicarea prevederilor art. 501 C. proc. civ. privesc nerespectarea unor norme procedurale nu se încadrează în tiparul legal al acestui motiv de recurs.

Intimata-pârâtă arată că instanța de rejudecare a interpretat corect, în litera și în spiritul lor, reglementările art. 501 C. proc. civ., pe care le-a aplicat corect.

Mai susține intimata-pârâtă că recurenta-reclamantă nu a invocat în apărare întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune, cu respectarea prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ.

Rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă de instanța de recurs, se face cu respectarea prevederilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., iar prin întâmpinare, în apel, în primul ciclu procesual, reclamanta nu a invocat apărările invocate pentru prima dată în fața instanței de rejudecare a apelului - în limitele deciziei de casare - și nu a propus spre administrare probele solicitate numai la instanța de rejudecare.

Mai precizează intimata-pârâtă că sunt incidente dispozițiile art. 2550 C. civ., că prin încheierea din 11 martie 2021, s-a respins solicitarea recurentei-reclamante de suplimentare a probatoriului ca inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. și de îndrumarea expresă stabilită prin decizia de casare.

În opinia intimatei-pârâte, instanța de rejudecare a aplicat strict prevederile art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă și a avut în vedere împrejurarea că, în raport de regimul juridic al prescripției incidente în cauză, supus prevederilor Decretului nr. 167/1958, soluțiile adoptate prin decizia de casare reflectă aplicarea deciziei nr. 1/2014 (RIL) a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a art. 18 din Decretul nr. 167/1958.

Decizia recurată a dezlegat expres, clar, fără echivoc interpretarea și aplicarea prevederilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că, în rejudecare, sunt admisibile orice probe dacă prin acestea nu se tinde la încălcarea limitelor casării (art. 501 alin. (1) și (3).

În rejudecare, este oprită de lege dovada prin care se tinde la contrazicerea dezlegărilor obligatorii date de instanța de casare, iar prin decizia recurată s-a reținut că din decizia de casare rezultă în mod clar faptul că termenul de prescripție s-a împlinit pentru ambele petite.

Intimata-pârâtă mai precizează că dispozițiile de drept material privind soluționarea problematicii relative la începutul și împlinirea termenului de prescripție, astfel cum au fost stabilite de instanța de casare, nu pot face obiectul criticii în prezentul recurs.

Prin decizia de casare s-a statuat că, prin contractul-cadru dedus judecății, nu s-au stabilit prestații periodice în sarcina C., astfel încât dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile pentru stabilirea momentului începutului cursului prescripției extinctive, acesta începând în anul 2010 și împlinindu-se în 2013, iar cererea de chemare în judecată s-a formulat la 30 iulie 2015, cu mult peste termenul de prescripție prevăzut de lege.

Potrivit intimatei-pârâte, aceste considerente ale deciziei de casare intră sub incidența art. 430 alin. (2) Cod procedură civilă.

Regula legală consacră punctelor litigioase tranșate de instanța de recurs efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, împotriva cărora nu se poate da o altă dezlegare.

Intimata-pârâtă mai susține că este inadmisibilă examinarea în recurs a criticilor (pag. 6, alin. (4) - pag. 9, memoriu de recurs) care vizează situații de fapt (pag. 7, alin. (3) - pag. 9, alin. (3), memoriu de recurs) ori apărări în drept contrare deciziei de casare, invocate de recurenta-reclamantă direct în recurs.

Sub un alt aspect, intimata-pârâtă arată că apărările și cererile formulate de recurenta-reclamantă în temeiul art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă (pag. 6 alin. (4) și urm.- pag. 9 alin. (3) memoriu de recurs) vizează o altă ipoteză decât cea din speță, respectiv situația în care recursul se soluționează de o instanță de recurs, alta decât Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv de tribunale sau curți de apel.

Soluția rejudecării cauzei, după casare, de către instanță de recurs nu se aplică recursurile soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru procesele începute anterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Nu se aplică în cauza de față prevederile art. 497 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 58 din Legea nr. 310/2018, nefiind incidente în cauză, nici dezlegările date la pct. 49 al deciziei Curții Constituționale nr. 854/2018.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 1 martie 2023, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

La 8 martie 2023, intimata-pârâtă a depus la dosar note scrise.

La 13 martie 2023, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise suplimentare.

La 14 martie 2023, intimata-pârâtă a formulat note de susțineri completatoare, față de concluziile suplimentare depuse de recurenta-reclamantă.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile expuse în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Înalta Curte arată că, din perspectiva acestui motiv de recurs, casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, că instanța de apel nu a procedat la o rejudecare a cauzei, limitându-se la a prelua considerentele hotărârii pronunțate în recurs în primul ciclu procesual, fapt ce contravine dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a statuat că există autoritate de lucru judecat a deciziei de casare, fără nicio motivare în fapt sau în drept.

Înalta Curte reține că, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 758 din 23 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2018, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, Instanța Supremă a reținut că este fondată critica recurentei-pârâte ce viza greșita aplicare a dispozițiilor în materia prescripției extinctive, atât în ce privește petitul privind rezilierea contractuală, cât și în ce privește petitul privind daunele-interese.

Înalta Curte a reținut că, în speță, intimata-reclamantă a solicitat rezilierea contractului dintre părți pentru nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligației de asigurare a accesului la gestiunea proprie, indicând momentul în care s-a produs această nerespectare ca fiind la nivelul lunii august 2010.

Instanța Supremă a apreciat că, în mod greșit a reținut instanța de apel că această obligație, ce stătea, practic, la baza prestațiilor periodice asumate contractual (emiterea comenzilor și livrarea mărfurilor) ar avea caracter de prestație periodică și că o asemenea interpretare nu poate fi reținută, obligația asumată de recurenta-pârâtă de a permite accesul la gestiunea proprie având caracter de continuitate, momentul în care s-a produs încălcarea acestei obligații determinând apariția culpei contractuale.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte a arătat că, în momentul în care recurenta-pârâtă a nesocotit obligația contractuală asumată și a restricționat accesul intimatei-reclamante, s-a născut dreptul la acțiune al acesteia din urmă, în condițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, Înalta Curte a mai decis că, în ce privește rezilierea contractului, intimata-pârâtă a acționat în cursul anului 2015, prin formularea acțiunii înregistrate pe rolul Tribunalului București, moment care se situează peste termenul general de prescripție reglementat de art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Plecând de la statuarea că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte a reținut nelegalitatea deciziei de apel și în ce privește modalitatea în care a apreciat asupra prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere vizând acordarea daunelor-interese.

Astfel cum a decis Instanța Supremă, dreptul la acțiune pentru obținerea daunelor-interese s-a născut la același moment al nerespectării obligației asumate de recurenta-pârâtă, respectiv august 2010. Or, formularea petitului în cursul anului 2015 se situează peste termenul general de prescripție.

Astfel, Înalta Curte a reținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin raportare la greșita apreciere asupra împlinirii termenului de prescripție, dispunând că, în rejudecare, instanța de apel va aprecia asupra criticii părții vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, luând în considerare dezlegările asupra problemei de drept cuprinse în prezenta decizie.

În raport de aspectele statuate prin decizia de casare, Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Așadar, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze litigiul în limita celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Ca atare, faptul că instanța de apel în rejudecare a constat că instanța de recurs a apreciat cu privire la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune și a pronunțat o soluție cu respectarea aspectelor tranșate de instanța de casare nu poate atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputând fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura și critica recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel a statuat că există autoritate de lucru judecat a deciziei de casare, fără nicio motivare în fapt sau în drept, întrucât, astfel cum reiese din considerentele expuse la pag. 8 din hotărârea recurată, instanța de apel, în rejudecare a invocat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., care au fost, de altfel, și reproduse de către aceasta.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a mai arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât, prin încheierea din 11 martie 2021, instanța de apel a respins cererea pe care a formulat-o, privind admiterea probei cu înscrisuri în dovedirea întreruperii cursului prescripției și a naturii obligațiilor contractuale, cu motivarea că, această cerere este inadmisibilă, în raport de art. 501 alin. (3) C. proc. civ. și de îndrumarea expresă stabilită prin decizia de casare. Totodată, recurenta-reclamantă a precizat că, prin decizia atacată, instanța de apel a revenit asupra motivării respingerii probelor și a arătat că acestea au fost respinse ca inadmisibile, având în vedere că problema de drept dezlegată în recurs se impune cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că s-a împlinit termenul de prescripție.

Contrar argumentelor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, prin încheierea din 11 martie 2021, instanța de apel a motivat respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în raport de limitele deciziei de casare și de prevederile art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.. Faptul că prin decizia recurată aceasta a reluat motivarea expusă nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de legiuitor, respectiv a unei motivări contradictorii.

O ultimă critică vizează faptul că în decizia și în încheierea recurată nu se regăsesc motivele pentru care instanța de apel a dispus anularea în parte a încheierii din 28 iunie 2017 și în tot a sentinței civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017.

Înalta Curte constată că instanța de apel a expus considerentele în susținerea soluției pronunțate, în raport de dispozițiile art. 480 și de art. 501 Cod procedură civilă, motiv pentru care și această critică este nefondată.

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat nici excepția prescripției și nici problema întreruperii cursului prescripției, deși avea această obligație, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la această critică de nelegalitate, Înalta Curte arată că, în sistemul vechiul C. civ., prescripția a fost reglementată prin norme de ordine privată, dispozitive, ca regulă generală, judecătorii neputând aplica prescripția dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc (art. 1841).

Decretul nr. 167/1958 a abrogat o serie din dispozițiile cuprinse în C. civ. în materia prescripției extinctive, impunând o reglementare a acestei instituții prin norme imperative de ordine publică, destinate ocrotirii unor interese generale și înlăturării incertitudinii din raporturile juridice civile. În acest sens, prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3) și art. 18 din decret, după care orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, vin să confirme calificarea acestei instituții ca fiind de ordine publică.

Totodată, prin decizia în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în conformitate cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a stabilit că "prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîndeplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după data de 1 octombrie 2011".

Așadar, decizia în interesul legii, dezlegând problema aplicării legii în timp în privința prescripțiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, a stabilit că această excepție poate fi invocată în orice stadiu procesual, atât de instanță, din oficiu, cât și de părți.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum s-a arătat mai sus, prin decizia de casare, instanța de recurs a dezlegat această problemă de drept.

Înalta Curte nu poate reține argumentul recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel avea obligația de a analiza, chiar și din oficiu, întreruperea termenului prescripției.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în cauză, prin întâmpinarea formulată de pârâtă în fața primei instanțe, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a răspuns excepției, fără a invoca întreruperea cursului prescripției. Abia prin concluziile scrise depuse la 27 iunie 2017, reclamanta a invocat întreruperea cursului prescripției.

Prima instanță, prin încheierea din 28 iunie 2017 a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 3835 din 23 octombr