ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 758/2020

Ședința publică din data de 23 aprilie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., societate cu răspundere limitată, reprezentată de lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta C., societate cu răspundere limitată, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere înregistrat sub nr. x/17.07.2008, respectiv sub nr. x/04.08.2008 din culpa exclusivă a pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 3% din planul C. propus și nerealizat pentru perioada 2011 - 2017, susținând în esență că pârâta nu și-a mai îndeplinit obligațiile contractuale începând cu noiembrie 2009, iar începând cu luna iunie 2010 a pus reclamanta în imposibilitatea executării contractului.

Pârâta a invocat în fața primei instanțe excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la susținerile reclamantei în sensul că neexecutarea contractului a intervenit în anul 2010, excepția autorității de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunțate în alte două cauze dintre părți (dosarul nr. x/2011 și nr. y/2012), excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În cursul procesului, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2006, partea apreciind că are relevanță soluția de prescripție dată de instanțe în acel dosar.

Prin încheierea de ședință din data de 28 iunie 2017 instanța de fond a respins ca neîntemeiate excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei de interes și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă.

Prin încheierea de ședință din 18 septembrie 2017, instanța a respins cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016

Prin sentința civilă nr. 3835 din 23 octombrie 2017, aceeași instanță a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere pentru stațiile de distribuție carburanți C., înregistrat la reclamantă sub nr. x/17.07.2008 și la pârâtă sub nr. x/04.08.2008, din culpa exclusivă a pârâtei; a obligat pârâta la plata sumei de 17.108.123,67 Euro, cu titlu de daune interese în baza art. 14.1 lit. b) din contract.

Sentința de fond, precum și încheierile premergătoare din data de 28 iunie 2017 și din data de 18 septembrie 2017 au fost atacate cu apel de pârâta C. S.R.L., criticile sale vizând atât soluțiile date excepțiilor invocate și cererii de suspendare a judecării cauzei, cât și soluția dată pe fondul litigiului.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1960/A din 15 octombrie 2018 instanța de prim control judiciar a respins ca rămas fără interes apelul declarat împotriva încheierii de ședința din data de 18 septembrie 2017; a respins ca nefondat apelul declarat de aceeași parte împotriva încheierii de ședință din data de 28 iunie 2017 și a sentinței civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut lipsa de interes în ce privește criticile aduse încheierii de ședință din data de 18 septembrie 2017 față de depunerea la dosar a deciziei pronunțate de instanța de recurs în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016

Instanța de apel a apreciat netemeinicia criticilor aduse încheierii de ședință din data de 28 iunie 2017, reținând următoarele: cu privire la excepția autorității de lucru judecat a constatat că nu este întrunită tripla identitate pentru reținerea acestei excepții, obiectul dosarului nr. x/2011 din perspectiva cererii reconvenționale formulate de A. S.R.L. l-a constituit constatarea încetării contractului cadru de distribuție produse nepetroliere (în speță solicitându-se să se dispună rezilierea aceluiași contract), iar obiectul dosarului nr. x/2012 l-a constituit solicitarea A. S.R.L. de obligare a C. S.R.L. la plata contravalorii produselor livrate și a penalităților contractuale în temeiul clauzei 10.3 (în speță, pe lângă cerere de reziliere a contractului, fiind solicitată obligarea la plata daunelor interese în temeiul clauzei contractuale 14.1 lit. b).

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reținând că actul juridic dintre părți este unul cu executare succesivă, prescripția urmând să înceapă să curgă distinct pentru fiecare prestație succesivă. Față de cele constatate și de textele legale reținute ca fiind incidente, precum și raportat la faptul că părțile au încheiat inițial contractul pe o durată ce se împlinea la data de 31.12.2012, ulterior convenind prelungirea acestuia pe o perioadă de 5 ani, instanța a concluzionat că termenul de prescripție nu este împlinit. Curtea de apel a apreciat, totodată, că nu are relevanță data ultimi prestații executate ci data exigibilității ultimei prestații convenite, din această perspectivă nefiind împlinit termenul de prescripție. Cu aceleași considerente, instanța de apel a apreciat că nu sunt întemeiate criticile apelantei pârâte privind autoritatea de lucru judecat și prescripția dreptului material la acțiune în ce privește petitul referitor la plata daunelor interese solicitate în cauză.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de prima instanță atât în privința situației de fapt, cât și în privința interpretării clauzelor contractuale. Totuși, instanța de prim control judiciar a constat că în fond nu au fost analizate o serie de apărări - suținerea conform căreia contractul-cadru ar fi încetat la data de 19.06.2012 ca efect al denunțării unilaterale în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006, imposibilitatea obiectivă de executare a contractului de către intimata - reclamantă ca urmare a intrării voluntare în procedura lichidării, nulitatea Protocolului încheiat la 16.02.2009 invocată pe cale de apărare; această situație nu a fost calificată, așa cum a susținut apelanta - pârâtă, ca o necercetare a fondului ce ar determina o trimitere a cauzei spre rejudecare, apreciindu-se că ele pot fi analizate în calea devolutivă de atac. În urma analizei astfel efectuate, instanța de apel a concluzionat că apărările apelantei - pârâte sunt nefondate.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta C. S.R.L., criticile sale fiind formulate atât prin declarația inițială de recurs, cât și prin memoriu separat, ambele acte procedurale fiind efectuate în termenul legal de declarare a căii extraordinare de atac.

La același moment al declarării căii extraordinare de atac, recurenta - pârâtă a formulat și cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 1960 din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Cererea de suspendare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiției, secția a II-a civilă sub nr. x/2018. Prin încheierea de ședință din data de 8 noiembrie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea și a dispus suspendarea executării silite a deciziei civile nr. 1960 din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Recurenta - pârâtă a solicitat în principal admiterea recursului și casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe; în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel și rejudecarea cauzei pe fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub următoarele aspecte:

Recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a valorificat puterea de lucru judecat izvorând din hotărâri anterioare pronunțate în litigiile derulate între părți (dosar nr. x/2011 și nr. y/2012 ale Tribunalului București), arătând că acele hotărâri au fost pronunțate sub imperiul C. proc. civ. din 1865 care nu cuprindea dispoziții legale care să recunoască efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nefiind reglementat un drept al unei părți de a opune, cu efect pozitiv considerente prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, inclusiv chestiuni litigioase privitoare la situații de fapt. A mai arătat că jurisprudența a interpretat în mod constant dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ. din 1864 în sensul că puterea de lucru judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului și care au fost rezolvate prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea pronunțată. În raport de această jurisprudență, recurenta-pârâtă a arătat că acele considerente din hotărârile reținute de instanța de apel și care poartă asupra unor situații de fapt din anul 2010 nu au putere de lucru judecat și nu pot fi valorificate ca prezumții de lucru judecat în prezentul litigiu pentru a dezlega raporturi juridice născute între părți în intervalul 2011 - 2017.

Tot sub acest aspect recurenta-pârâtă a susținut că nu pot fi valorificate considerentele sentinței civile nr. 19102/11.12.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București, întrucât în acea cauză instanța a analizat doar cererea sa de reziliere a contractului cadru din culpa intimatei, cele susținute la acel moment de intimată prin întâmpinare neputând fi valorificate sub puterea de lucru judecat; de asemenea, chiar dacă au fost invocate în litigiu pe calea cererii reconvenționale, instanța nu a procedat la o analiză a acestei cereri pe fond, ea fiind soluționată pe calea unei excepții procesuale.

În același sens, a susținut că nu poate fi valorificată o putere de lucru judecat a sentinței civile nr. 5353/11.07.2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012, acel litigiu vizând o cerere a intimatei de obligare la plata unor facturi pentru produsele livrate, cu penalitățile contractuale aferente, neputând fi valorificată ca prezumție de putere de lucru judecat pentru prezentul litigiu care nu se fundamentează în vederea rezilierii pe neachitarea mărfurilor livrate.

Tot din perspectiva greșitei rețineri a prezumției de putere a lucrului judecat a fost criticată și aprecierea instanței de apel vizând calificarea clauzei de la art. 14.1 lit. b) din Contractul cadru ca fiind accesorie sancțiunii de reziliere a contractului, prin raportare la considerentele sentinței civile nr. 19102/11.12.2012, arătând că nu există practic considerente pentru existența unei asemenea accesorialități contractuale, instanța de la acel moment apreciind respingerea solicitării de acordare a penalității ca fiind accesorie petitului principal de reziliere, acesta fiind sensul considerentul din sentința menționată.

O altă critică vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., nefiind observat că în calea devolutivă de atac a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, motivat de faptul că nu s-au examinat fapte și acte juridice care au modificat raporturile juridice născute între părți în intervalul 2011 - 2017, cum ar fi intrarea intimatei în procedura de faliment, încetarea contractului cadru din acest motiv, nulitatea unor acte încheiate între părți. Se susține sub acest aspect că, deși a reținut că prima instanță nu a analizat toate aceste aspecte, instanța de apel a refuzat să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare reținând în mod nelegal că orice vătămare este înlăturată prin efectuarea analizei în calea devolutivă de atac. Se mai arată că nici instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat pe fondul omisiunilor semnalate, cu simpla motivare a efectelor puterii de lucru judecat, deși nu se putea reține un asemenea efect (reluând criticile expuse anterior cu privire la întinderea efectelor puterii de lucru judecat).

A susținut sub acest aspect că în mod greșit a statuat instanța de apel, prin raportare la cele două sentințe menționate anterior, că dreptul material la acțiune pentru rezilierea contractului cadru din culpa sa a început să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, conduita culpabilă constând în întreruperea accesului la sistemul de gestiune persistând pe toată durata contractuală, având caracter de continuitate. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o confuzie între contractul cu executare succesivă și regimul juridic al obligațiilor afectate de termen, exigibile la termenul stabilit de părți. Sub acest aspect a arătat că părțile nu au stabilit un anumit termen la care să fie executată obligația de acordare a accesului la sistemul de gestiune, instanța de apel calificând în mod greșit obligația contractuală drept o obligație afectată de termen. În consecință, susține recurenta-pârâtă această obligație urmează regimul obligațiilor pure și simple, cu executare imediată, care a devenit exigibilă la data neexecutării sale, respectiv la data de 01.08.2010.

Sub același motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel stabilind în mod greșit momentul începerii cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru solicitare a acordare a daunelor-interese pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Au fost reluate aceleași apărări care cele referitoare la momentul începerii cursului prescripției pentru cererea în rezilierea contractului.

A fost invocată și încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 969, 970, 977, 983 și 1020-1021 C. civ. din 1864, recurenta-pârâtă susținând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul neanalizării efectelor actului adițional nr. x la contractul cadru, ceea ce a condus la stabilirea greșită a obligațiilor părților, prin reținerea și ulterior acestui act a dreptului preferențial de distribuție al intimatei-reclamante.

Recurenta-pârâtă a invocat și încălcarea prevederilor art. 969, 977, 982, 984, 1020-1021 și 1066 C. civ. din 1864, susținând neanalizarea de către instanțele devolutive a clauzei 14.1 lit. b) din contractul cadru, în baza unui presupus efect al puterii lucrului judecat, fără a observa condițiile în care operează respectiva clauză contractuală și care nu sunt îndeplinite în cazul cererii de reziliere formulată de intimata-reclamantă.

S-a mai susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care instituie cauza de încetare a contractului-cadru ca efect al manifestării de voință unilaterală a lichidatorului intimatei-reclamante. Sub acest aspect, se face referire la manifestarea de voință a societății intimate-reclamante, prin lichidatorul desemnat în cadrul dosarului nr. x/2011 în sensul solicitării adresate instanței de a constata încetarea contractului începând cu data de 01.08.2010. Chiar dacă instanța nu a dat curs solicitării, cererea reconvențională fiind respinsă pe o excepție procesuală, trebuie reținută manifestarea expresă de voință a lichidatorului în sensul denunțării contractului.

În ultima critică s-a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și ale) art. 49 (actual art. 52) din Legea nr. 21/1996. S-a arătat că a fost invocată nulitatea de drept a unui act juridic care contravenea dispozițiilor enunțate anterior. Iar instanța de apel a respins solicitarea cu motivarea că nu s-au furnizat elemente probatorii care să ateste incidența acelor texte legale. Or, prin raportare la textele legale, se impune concluzia că protocolul din 16.02.2009 și actele juridice încheiate în aplicarea actului adițional nr. x din 5.01.2009 sunt nule de drept.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele apărări: arătând că începând cu luna iunie 2010 recurenta-pârâtă nu a mai respectat obligațiile contractuale, a susținut legalitatea deciziei de apel din perspectiva reținerii puterii de lucru judecat a sentințelor pronunțate în litigiile anterioare dintre părți, chiar și din perspectiva dispozițiilor vechiul C. proc. civ.. A mai susținut că critica este nefondată și din perspectiva invocării direct în recurs, fără a fi invocată în fața instanței de apel.

A arătat că în mod legal a procedat instanța de apel reținând cauza spre judecare, nefiind întrunite condițiile legale pentru anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. A susținut că lipsa unor considerente cu privire la unele susțineri ale părți, în condițiile în care prima instanță se pronunță pe fondul litigiului nu are valoarea unei necercetări a acestui fond care să determine trimiterea spre rejudecare.

A fost apreciată legalitatea decizie de apel și sub aspectul modalității de stabilire a caracterului obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă ca având caracter de continuitate din perspectiva excepției prescripției dreptului material la acțiune atât în ce privește solicitarea de reziliere, cât și în ceea ce privește solicitarea de acordare a daunelor interese.

A fost apreciată ca nefondată și critica vizând neanalizarea efectelor actului adițional nr. x la contractul cadru, instanța de apel analizând acest act. S-a mai susținut că critica recurentei-pârâte nu poate fi primită, în recurs neputând fi reanalizat probatoriul administrat în fața instanțelor devolutive.

S-a susținut caracterul nefondat al criticilor vizând calificarea clauzei penale din art. 14.1, instanța de apel statuând în mod legal cu privire la aceasta, prin raportare la soluțiile pronunțate în litigiile anterioare și considerentele pe care se sprijină acestea.

S-a arătat că nu se poate reține o încălcarea art. 86 din Legea nr. 85/2006, privind o pretinsă denunțare a contractului de către lichidatorul judiciar având în vedere că în procedura de insolvență s-a hotărât continuarea derulării acestuia.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările intimatei-reclamante, reluând, în esență, criticile din memoriul de recurs.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză, raport comunicat părților, conform dispozițiilor din ședința din data de 17 octombrie 2019.

La data de 23 ianuarie 2020 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilind termen în ședință publică la data de 12 martie 2020, cu citarea părților pentru soluționarea pe fond a acestuia.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile vizând greșita reținere a prezumției puterii de lucru judecat prin raportare la dispozițiile art. 24 și art. 26 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea greșită a art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Se observă sub acest aspect că instanța de apel a apreciat incidența considerentelor hotărârilor pronunțate în cauzele înregistrate pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2011 și nr. y/2012 cu respectarea dispozițiilor art. 24 și art. 26 C. proc. civ., indicând în mod expres că analiza a fost efectuată în raport de prevederile art. 1200 - 1202 C. civ. din 1864. În consecință, nu se poate reține nelegalitatea deciziei de apel în sensul invocat de recurenta-pârâtă, respectiv reținerea greșită normelor care reglementează aplicarea legii de procedură civilă.

Înalta Curte reține totodată că instanța de apel nu a făcut o aplicare în cauză a dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta-pârâtă, considerentele deciziei nerelevând faptul că instanța ar fi reținut incidența dispozițiilor legale menționate. Împrejurarea că instanța a valorificat acele considerente apreciate ca fiind determinante în prezentul litigiu nu conduce la concluzia susținută în memoriul de recurs că s-ar fi făcut o aplicare a normelor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, analiza fiind rezumată la interpretarea normelor corespunzătoare din Codul de procedură din 1865.

Trebuie menționat că deși C. proc. civ. din 1865 nu reglementa în mod expres puterea de lucru judecat astfel cum este reglementată în noua codificare, jurisprudența a dezvoltat o aplicare a acesteia, așa cum afirmă și recurenta-pârâtă, prin raportare la acele considerente care contribuie la explicarea și interpretarea corectă a dispozitivului. Problema ce trebuie lămurită este aceea de a stabili în speță dacă acele considerente valorificate de instanța de apel se supun interpretării jurisprudențiale constante dezvoltate în baza C. proc. civ. din 1865. În acest sens, Înalta Curte apreciază că acele considerente reținute de instanța de apel nu contravin dispozițiilor legale incidente în cauză, ele explicitând dispozitivul în sensul în care acea primă instanță, analizând cererea reclamantei (recurentă-pârâtă în prezentul litigiu), precum și apărările pârâtei (intimată-reclamantă în speță) a concluzionat că nu există o culpă a pârâtei în derularea raporturilor contractuale, culpa fiind reținută în cazul reclamantei, acțiunea acesteia fiind respinsă. Se observă că în acel litigiu înregistrat sub nr. x/2011, reclamanta a susținut culpa pârâtei inclusiv prin prisma neîndeplinirii obligației de livrare a mărfurilor, pârâta apărându-se prin invocarea conduitei reclamantei de sistare a accesului la propria gestiune. În acest context beneficiază de prezumția de putere de lucru judecat acele considerente care au condus la respingerea acțiunii reclamantei, inclusiv prin prisma respingerii motivului de neîndeplinire culpabilă a obligației pârâtei de livrare a mărfurilor, prin raportare la propria culpă a reclamantei care a restricționat accesul la propria gestiune, fapt ce a condus la imposibilitatea livrării mărfurilor.

Prezumția de lucru judecat, legal reținută de instanța de apel sub aspectul menționat anterior, are relevanță și în raport de cadrul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată în prezentul litigiu, intimata-reclamanta indicând în mod expres că în luna august 2010 recurenta-pârâta a întrerupt accesul la propria gestiune, acesta fiind momentul la care s-a raportat în susținerea acțiunii în reziliere contractuală. Din această perspectivă, considerentele hotărârii anterioare intră sub efectul prezumției de lucru judecat, intimata-reclamantă neinvocând aspecte de conduită contractuală culpabilă din partea recurentei-pârâte ulterior acestui moment. Concret, intimata-reclamantă a solicitat instanței să se constate în vedere dispunerii rezilierii contractuale conduita culpabilă a recurentei-pârâte care la momentul limită august 2010 a interzis accesul în gestiunea proprie. Din această perspectivă nu poate fi reținută critica recurentei-pârâte referitoare la reținerea prezumției de lucru judecat pentru o perioadă ulterioară celei analizate în hotărârea anterioară (pentru perioada 2011 - 2017) întrucât cererea intimatei-pârâte nu a avut în vedere această perioadă, ci perioada până la momentul august 2010, când a fost sistat accesul la gestiune. În același context și cu aceleași limite arătate în considerentele anterioare se reține legalitatea deciziei de apel prin reținerea prezumției puterii de lucru judecat și în raport de hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului București.

Este apreciată ca fiind întemeiată critica recurentei-pârâte vizând greșita reținere a prezumției puterii de lucru judecat în ce privește calificarea clauzei de la art. 14.1 lit. b) din contractul - cadru. Se menționează că analiza acestei critici este efectuată doar din perspectiva acurateței juridice și a legalității raționamentului juridic, fără a avea valoarea principalului considerent care a determinat soluția pronunțată în recurs.

Astfel, Înalta Curte reține nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva valorificării unor considerente inserate în hotărârea pronunțată într-un litigiu anterior, considerente ce nu se încadrează în limitele reglementării legale ce ar permite o asemenea apreciere. Plecând de la aceleași considerente, conturate în jurisprudența dezvoltată sub imperiul C. proc. civ. din 1865, se observă că acel considerent din sentința civilă nr. 19102/11.12.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București reținut de instanța de apel ca fiind o dezlegare dată naturii clauzei contractuale precizate nu are acest efect; instanța din acel litigiu nu a analizat respectiva clauză contractuală, iar considerentul vizează o imposibilitate de analiză întrucât nu are creat cadrul judiciar pentru a o efectua, nefiind investită cu o acțiune în declararea rezilierii contractuale. Practic, instanța la acel moment constatând că cererea de constatare a rezilierii este inadmisibilă și apreciind asupra petitului accesoriu al acordării daunelor interese, a statuat în sensul că fiind inadmisibil capătul principal de cerere este inadmisibil și capătul de cerere accesoriu. Or, pentru a beneficia de prezumția de lucru judecat un considerent trebuie să expliciteze dispozitivul. În speța analizată, considerentul explicitează dispozitivul pe rațiunea caracterului accesoriu al petitului privind daunele-interese față de petitul principal de constatare a încetării/rezilierii contractuale, fără a justifica în altfel soluția pronunțată, printr-o analiză logico-juridică a interdependenței între cererea de reziliere pentru culpă contractuală și posibilitatea aplicării clauzei contractuale în această ipoteză, verificând voința părților contractuale dintr-o asemenea perspectivă. În consecință, se apreciază nelegalitatea deciziei de apel care, fiind investită cu o cerere de reziliere contractuală și un accesoriu de acordare a daunelor interese, nu a procedat la analiza clauzei care era la baza petitului accesoriu, dând valoare de prezumție a lucrului judecat unor aspecte care nu tranșau problema juridică cu care era investită instanță.

Este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în raport de solicitare făcută în cadrul apelului de anulare a sentinței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dispoziția legală invocată de recurenta-pârâtă prevede posibilitatea pentru instanța de apel de a anula prima sentință cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în două ipoteze: dacă judecata la fond s-a făcut în lipsa părții necitate și dacă se constată în calea de atac că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. Cea de-a doua ipoteză, invocată de recurenta-pârâtă are în vedere în mod neechivoc soluționarea cauzei în primă instanță în baza unei excepții, doar într-o asemenea situație fiind în prezența nejudecării fondului.

Concluzia pleacă de la faptul că preocuparea constată a legiuitorului a fost aceea de a adopta măsuri în vederea reducerii duratei procesului în toate fazele procesuale, semnificativă fiind în acest sens dispoziția legală care permite trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, urmare a anulării sentinței, în mod limitat - doar o dată. În consecință, chiar dacă ar fi îndeplinită vreuna din cele două ipoteze reglementate care ar impune trimiterea spre rejudecare, în măsura în care cauza a mai fost anterior trimisă spre rejudecare, instanța de apel este obligată să o rețină spre soluționare.

Trecând peste considerațiile anterioare, Înalta Curte apreciază că neanalizarea unor apărări ale unei părți de către prima instanță care s-a pronunțat asupra fondului cauzei nu intră sub incidența dispoziției art. 430 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât să determine soluția obligatorie pentru instanța de apel ca, la cererea părții, să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare.

Este apreciat caracterul fondat la criticii recurentei-pârâte vizând greșita aplicare a dispozițiilor în materia prescripției extinctive, atât în ce privește petitul privind rezilierea contractuală, cât și în ce privește petitul privind daunele interese.

Nelegalitatea deciziei de apel rezultă dintr-o aprecierea greșită a naturii contractului dintre părți, a efectelor obligațiilor asumate precum și a naturii obligațiilor statuate prin acest act juridic. Este corect ce a reținut instanța de apel că prin natura sa un contract-cadru presupune încheierea contractelor subsecvente în executarea concretă a celor stabilite cu titlu de principiu în actul inițial. Însă, nu toate obligațiile statuate în contractul-cadru se încadrează în noțiunea, greșit reținută de instanța de apel, de prestație periodică. Pentru a fi în prezența unei prestații periodice este necesar să fie stabilite termene de îndeplinire a obligațiilor asumate, sau să fie stabilită o anumită periodicitate a executării obligațiilor asumate, doar într-un asemenea caz putând vorbi de aplicarea dispoziției art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În speță, intimata-reclamantă a solicitat rezilierea contractului dintre părți pentru nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligației de asigurare a accesului la gestiunea proprie, indicând momentul în care s-a produs această nerespectare ca fiind la nivelul lunii august 2010.

În mod greșit a reținut instanța de apel că această obligație, ce stătea, practic, la baza prestațiilor periodice asumate contractual (emiterea comenzilor și livrarea mărfurilor) ar avea caracter de prestație periodică. Urmând raționamentul instanței de apel, ce conferă obligației recurentei-pârâte de acces la gestiunea proprie caracter de prestație periodică, s-ar ajunge la concluzia că periodicitatea prestației este zilnică, cu consecința că în fiecare zi ar începe un alt termen de prescripție până în ultima zi contractuală când intimata-pârâtă ar mai beneficia de încă un termen de 3 ani pentru reclamarea încălcării obligației contractuale.

O asemenea interpretare nu poate fi reținută, obligația asumată de recurenta-pârâtă de a permite accesul la gestiunea proprie neputând fi asimilată prestației periodice, ea având caracter de continuitate, momentul în care s-a produs încălcarea acestei obligații determinând apariția culpei contractuale. Plecând de la această premisă, în momentul în care recurenta-pârâtă a nesocotit obligația contractuală asumată și a restricționat accesul intimatei-reclamante s-a născut dreptul la acțiune al ultimei părți menționate, în condițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Nu se poate reține raționamentul instanței de apel care, plecând de la durata contractului, a apreciat că până la momentul expirării acelui termen, coroborat cu calificarea obligației ca fiind prestație periodică, nu este împlinit termenul de prescripție, întrucât, așa cum s-a menționat deja, în acea apreciere în fiecare zi începe să curgă un nou termen de prescripție pentru neîndeplinirea obligației.

Se reține că, în raport de dispoziția art. 7 din Decretul nr. 167/1958, intimata-pârâtă avea posibilitatea ca din momentul încălcării obligației contractuale - indicat în mod expres în cererea de chemare în judecată și reținut în litigiile anterioare dintre părți cu valoare de prezumție a puterii lucrului judecat ca fiind august 2010 - să acționeze fie în sensul rezilierii contractului, fie în sensul executării acestuia. În ce privește executarea acestuia, chiar intimata-pârâtă arată că nu a făcut niciun demers, aspect reținut, de altfel, și în litigiile anterioare care au statuat asupra neexecutării contractului ca urmare a nerespectării de către recurenta-pârâtă a obligației de asigurare a accesului la gestiunea proprie începând cu luna august 2010.

În ce privește rezilierea contractului, intimata-pârâtă a acționat în cursul anului 2015, prin formularea acțiunii înregistrată pe rolul Tribunalului București, moment care se situează peste termenul general de prescripție reglementat de art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Aspectul reținut de instanța de apel pentru aprecierea caracterului de prestație periodică a obligației neexecutate în sensul că termenul de prescripție s-ar împlini, în măsura în care s-ar aprecia că începe să curgă de la momentul neexecutării obligației - august 2010, în perioada în care contractul încă era activ nu are relevanță juridică din perspectiva instituției prescripției. Ar fi avut relevanță, spre exemplu dacă ulterior împlinirii termenului de prescripție recurenta-pârâtă ar fi îndeplinit obligația contractuală; în acest caz, obligația sa devenind una naturală, recurenta-pârâtă nu ar fi putut solicita o eventuală restituire sau alte aspecte legate de această executare, obligațiile naturale nefiind supuse restituirii.

În cazul intimatei-reclamante, neîndeplinirea obligației asumate de recurenta-pârâtă i-a dat dreptul ca în termen de 3 ani de la nesocotirea obligației să acționeze, așa cum s-a arătat, fie pentru executarea contractului, fie în sensul rezilierii contractului.

Plecând de la statuarea că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, se reține nelegalitatea deciziei de apel și în ce privește modalitatea în care a apreciat asupra prescripției dreptului material la acțiune al intimatei-pârâte pentru capătul de cerere vizând acordarea daunelor interese. Se reține sub acest aspect că în lipsa unei reglementări, jurisprudența a apreciat în mod constant că și în cazul daunelor interese decurgând din neexecutarea unei obligații contractuale sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, făcându-se vorbire în acest sens de un "delict contractual" - fapta culpabilă a co-contractantului care prin neexecutarea obligațiilor asumate a produs un prejudiciu celeilalte părți. În consecință, dreptul la acțiune pentru obținerea daunelor interese s-a născut la același moment al nerespectării obligației asumate de recurenta-pârâtă, respectiv august 2010. Or, formularea petitului în cursul anului 2015 se situează peste termenul general de prescripție.

Având în vedere critica ce a fost reținută ca determinând nelegalitatea deciziei de apel, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza criticilor ulterioare din memoriul de recurs, având în vedere că acestea vizează nelegalitatea aceleiași decizii din perspectiva raportului fundamental dedus judecății. Or, nelegalitatea fiind reținută prin raportare la greșita apreciere asupra împlinirii termenului de prescripție, criticile ulterioare nu se mai impun a fi analizate.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă cu consecința casării deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanța de apel va aprecia aspra criticii părții vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, luând în considerare dezlegările asupra problemei de drept cuprinse în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1960/A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2020 prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.