ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 197/2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 12.04.2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat să se constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. 27 din 28.07.2009, a actului adițional din data de 28.07.2009 și a actului adițional din 22.09.2009 la contract pentru cauza ilicită și imorală, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.270.000,01 RON și plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 966-968 C. civ. de la 1864 și art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 753/14.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins cererea neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamata S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1069/A/10.06.2019.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii de atac și casarea hotărârii și rejudecarea cauzei de către instanța de apel. În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate: Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost încălcate prevederile art. 22 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta a susținut că a solicitat în fața instanțelor de judecată administrarea de probatorii pentru a dovedi cauza ilicită a contractului și actelor adiționale, rezultată din intenția frauduloasă a intimatei, existentă la semnarea celor 3 convenții, întrucât teza reținută de instanțele de fond, conform căreia recurenta ar fi supus analizei o problemă de executare a actelor și nu o problemă concomitentă încheierii actelor este eronată. S-a arătat că în cauză intimata a acționat la data încheierii actelor, nu cu intenția de a face o operațiune comercială, ci de a crea condițiile prejudicierii recurentei, lucru care s-a și realizat, recurenta achitând suma de 1.000.000 RON fără a primi o contraprestație. Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că recurenta ar fi procedat la înregistrarea în propria contabilitate a bonurilor valorice de carburant pretins transmise de intimată la 03.07.2009, context în care nu putea invoca nulitatea celor trei acte. Prin acest raționament, instanța de apel a anulat demersul judiciar al recurentei privitor la cauza ilicită și imorală a convențiilor criticate prin acțiunea introductivă. Recurenta a considerat că, în realitate, este nereală această teză a înregistrării de către recurentă în propria contabilitate a livrării de către intimata-pârâtă a bonurilor valorice de carburant. Prin încheierea din 01.02.2018 a fost respinsă cererea recurentei privind administrarea probatoriului, din care ar fi rezultat tocmai tezele de interes ale apărării, respectiv că nu au fost înregistrate în contabilitatea sa bonurile pretins transferate de intimată, precum și teza conivenței frauduloase între pretinșii reprezentanți ai recurentei și intimată. Totodată, relevanța tezelor dacă ordinele de deplasare sunt false sau nu, dacă persoanele nominalizate în cuprinsul acestor înscrisuri au fost sau nu vreodată prepuși ai recurentei, dacă ordinele de deplasare și bonurile de consum carburant ar fi fost sau nu înregistrate în contabilitate prezintă interes, din punctul de vedere al recurentei, respectându-se cerința utilității probei, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. In consecință, pe fondul precarității probatoriului administrat, instanța de apel a conchis în mod eronat că reclamanta ar fi validat, prin înregistrare în propria contabilitate, livrarea bonurilor emise de intimată. Așadar, față de exigențele procedurale trasate de dispozițiile art. 22 alin. (2), respectiv de art. 255 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a arătat că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în vederea completării probatoriului. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a reținut un motiv străin de natura pricinii, deoarece nu a invocat cauze de nulitate ulterioare convențiilor, ci a invocat împrejurări care vizează existența încălcării legii la data semnării actelor. S-a subliniat că a mai reținut instanța de apel că valabilitatea delegațiilor de deplasare a persoanelor către care intimata a înmânat bonurile nu ar avea relevanță, ținând nu de valabilitatea actelor, ci de executarea contractului. Acest raționament este considerat eronat, fiind în contradicție cu alte argumente ale instanței, atâta vreme cât evidențierea falsului delegațiilor de deplasare era de natură a demonstra conivența frauduloasă între intimată și pretinșii reprezentanți ai recurentei. Totodată, s-a susținut că sunt străine de natura cauzei considerentele referitoare la pretinsa întârziere a recurentei în a reclama nulitatea pe care a solicitat-o prin acțiunea introductivă, atâta vreme cât nu există un termen de prescripție în invocarea nulității absolute a actelor. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864, instanța de apel reținând eronat că aspectele invocate de reclamantă pun în discuție o problemă de executare a convenției, iar nu una referitoare la nulitatea actelor deduse judecății. Evocarea unor împrejurări care nu au fost concomitente cu momentul semnării actelor țineau de demonstrarea caracterului ilicit al celor 3 acte suspuse analizei instanței. În final, recurenta a mai susținut că predarea celor 20.000 de bonuri de consum s-a făcut unor persoane străine, din moment ce cei doi pretinși prepuși ai reclamantei nu au făcut dovada calității lor de reprezentanți ai societății reclamante, iar intimata ar fi putut să identifice neregulile cu privire la ștampila și semnătura de pe ordinele de deplasare falsificate, precum și faptul că unul dintre prepușii recurentei, C., avea domiciliul în București, în contextul în care societatea reclamantă are sediul în Maramureș, iar celălalt prepus, D., nu a semnat niciun înscris, fiind menționat în fals ca fiind director comercial al recurentei. Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că motivele dezvoltate de recurentă reprezintă critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul unui control de legalitate în recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea acestuia. Cu privire la argumentele expuse prin cererea de recurs la filele x, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a susținut că acestea vizează considerentele din sentința pronunțată în primă instanță, iar încheierea din 01.02.2018 nu a fost pronunțată de instanța de apei, ci de prima instanță. Problema utilității probei nu reprezintă o critică de nelegalitate și nici nu reprezintă o încălcare a vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității. Argumentele vizând încălcarea art. 22 C. proc. civ. nu pot fi încadrate în critici de nelegalitate, având în vedere prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Prin criticile expuse în motivarea recursului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susținut că nu se pot identifica care sunt motivele străine contradictorii din hotărârea recurată și care ar fi în mod concret motivele străine de natura pricinii. Totodată, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal. În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ. s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7.10.2020, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, acesta fiind admis în principiu, astfel că s-a acordat termen pentru soluționarea recursului în ședința publică din 3.02.2021.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a respins, constatând că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează. Un prim motiv al recursului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și s-a referit la încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor procedurale, de natură a atrage sancțiunea nulității actului de procedură, mai precis, a dispozițiilor art. 22 și art. 255 C. proc. civ. În contextul în care nulitatea contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere nr. 27 din 28.07.2009, a actului adițional din data de 28.07.2009 și a actului adițional din 22.09.2009 a avut în vedere cauza ilicită și imorală a acestor operațiuni juridice și a constat în crearea unui mecanism fraudulos în contextul căruia recurenta-reclamantă a comandat intimatei-pârâte 20.000 de bonuri valorice de carburant care, după achitare, au fost deturnate către persoane străine societății cumpărătoare, recurenta susține că în mod greșit instanțele de fond au apreciat că partea reclamantă a invocat o chestiune legată de executarea defectuoasă a convenției și nu una legată de circumstanțele încheierii actelor. Recurenta a arătat că evocarea unor împrejurări ulterioare încheierii actelor vădea cu prisosință că la semnarea acestora pârâta a acționat cu intenția frauduloasă de a o prejudicia pe reclamantă și că, în acest context, argumentul instanței de apel referitor la împrejurarea că bonurile valorice au fost înregistrate în contabilitatea S.C. A. S.R.L. este nu doar greșit, dar a reprezentat zădărnicirea efortului reclamantei de a demonstra cauza ilicită și imorală a actelor atacate în justiție. De aceea, recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a respins cererea administrării probelor - solicitate încă prin cererea depusă în cauză la 31.01.2018 în fața primei instanțe - care demonstrau teza de interes a apărării, potrivit căreia respectivele bonuri valorice nu au fost înregistrare în contabilitatea pârâtei, respectiv, teza conivenței frauduloase între aceasta și pretinșii reprezentanți ai S.C. A. S.R.L., considerând că se invocă aspecte ulterioare încheierii actelor. Arată recurenta că numai demonstrând caracterul fals al ordinelor de deplasare ale pretinșilor reprezentanți ar fi putut demonstra că între pârâtă și aceste persoane exista o înțelegere ocultă care avea ca scop fraudarea intereselor reclamantei, dar și că bonurile valorice de carburant nu au intrat niciodată în posesia reclamantei, deci nu puteau să se regăsească în contabilitatea acesteia. Or, pe fondul acestei precarități a probatoriului, reclamanta a fost lipsită de mijloacele adecvate dovedirii cauzei înseși a acțiunii de pare a demarat-o, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Analizând acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că prin cererea de apel reclamanta a solicitat instanței investite cu soluționarea căii de atac încuviințarea probelor solicitate în fața primei instanțe la 31.01.2018, probe cu privire la care tribunalul a considerat că reclamanta a acționat tardiv, operând decăderea. Instanța de apel a respins, la rândul său probele reiterate în apel, arâtând în încheierea de dezbateri că temeiul nelegalei respingeri a probelor în prima instanța reprezintă un motiv de apel, iar răspunsul la aceste chestiuni reprezintă o problemă de deliberare asupra apelului în ansamblu, iar pe de altă parte a justificat că respingerea probei în apel se impune și pentru că probele solicitate nu sunt utile cauzei, teza probatorie a acestora fiind indiferentă, câtă vreme, în plan procesual acestea tind să demonstreze că anumite persoane au primit fără drept plata contractului, respectiv chestiuni ulterioare încheierii contractului și lipsite de relevanță în planul analizelor realizate, în măsura în care executarea contractului este o chestiune nerelevantă în analiza nulității acestuia. În acest context, instanța de recurs arată că în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 C. proc. civ. Resorturile interne ale instanței de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilității sale în demersul procesual al părților de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretențiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanța de apel nu a comis-o. Dimpotrivă, instanța de apel și-a îndeplinit obligațiile procesuale statuate în normele de procedură pretins încălcate de recurentă, de a pune în dezbatere probele solicitate de apelantă prin cererea de recurs și de a delibera asupra admisibilității și aptitudinii acestora de a duce la soluționarea procesului, oprindu-se la hotărârea respingerii lor justificată, prin considerente adecvate, în care se arată că acestea nu au utilitate în planul cercetării judecătorești, mai exact, nu au aptitudinea să demonstreze fapte concomitente încheierii actelor atacate cu nulitate, ci demonstrează aspecte ulterioare acestora, specifice executării actelor verificate. Or, din acest punct de vedere, instanța de recurs nu cenzurează hotărârea instanței de apel, pe de-o parte pentru că nu se poate identifica încălcarea normei de procedură sancționată cu nulitatea, iar pe de altă parte, pentru că această critică tinde să repună în discuție modul în care instanța de apel a apreciat asupra relevanței stării de fapt pe care probele solicitate de parte puteau să o demonstreze în raporta cu obiectul și cauza acțiunii. Mai departe, însă, precaritatea probatoriului pe care recurenta o susține în întregul său recurs, nu se circumscrie încălcării, de către instanța de apel, a unei norme de procedură, ci incapacității probatoriului administrat de a dovedi faptele pe care cererea se întemeiază, chestiune neimputabilă instanței. De aceea, acest prim motiv de recurs nu este fondat, astfel că va fi înlăturat. Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurenta s-a referit la prezentarea, în apel, a unor motive străine de natura pricinii, respectiv a împrejurării că reclamanta a dezvoltat, în susținerea cererii sale de nulitate, aspecte care sunt ulterioare încheierii actelor atacate și că temeinica acțiunii nu poate fi pusă în relație cu valabilitatea ordinelor de deplasare a persoanelor care au acționat fără drept în numele reclamantei la executarea contractului. De asemenea, recurenta a subliniat că este străin de natura cauzei considerentul instanței de apel referitor la întârzierea excesivă a reclamantei de a acționa în justiție pentru anularea actelor pretins frauduloase. Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii. Așadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explica sistematic și logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluționat procesul. Chiar așa fiind, nu este un astfel de considerent cel referitor la întârzierea reclamantei de a acționa în justiție, la un număr considerabil de ani de la data încheierii și chiar a executării actelor juridice atacate cu nulitate pentru cauză ilicită și imorală, în măsura în care instanța de apel arată că, în acest context, reclamatei îi revenea sarcina de a justifica în mod suplimentar circumstanțele pretinsei "induceri în eroare". De asemenea, nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanței asupra faptelor, reținând că reclamanta invocă o stare de fapt ulterioară încheierii contractului și actelor lui adiționale, care ține de evaluarea modului de executare a acestora, iar nu de evaluarea circumstanțelor încheierii lor, fiind astfel nerelevante în analiza nulității. În realitate, recurenta critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii. Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamant, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanța de apel, astfel că și acest motiv de recurs va fi înlăturat. În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, mai precis, a dispozițiilor art. 966 și 968 C. civ. de la 1864, aplicabile în cauză. Reluând susținerile referitoare la evaluarea greșită, de către instanța de apel, a unor aspecte de fapt considerate relevante în demonstrarea circumstanțelor frauduloase la încheierea actelor atacate cu acțiunea în nulitate - cum sunt cele legate de predarea de către intimată a celor 20.000 de bonuri valorice unor persoane care nu aveau legătură cu reclamanta, care s-au legitimat pe niște ordine de deplasare nesemnate de împuterniciți ai S.C. A. S.R.L. și cele legate de faptul că unul dintre cei doi pretinși reprezentanți avea domiciliul în București, iar nu în Maramureș iar al doilea s-a prezentat ca director comercial al reclamantei, deși nu a avut niciodata această calitate - recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că se invocă aspecte care țin de executarea contractului și actelor sale adiționale și nu se demonstrează lipsa de valabilitate a cauzei acestora, pentru a le putea fi stabilita nulitatea. Și cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, de asemenea, nu sunt proprii recursului și nu reprezintă motive apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate. Amintind recurentei că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu. De aceea, o nemulțumire a recurentului legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înalta Curte de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În aceste condiții, instanța de recurs arată că niciuna dintre criticile recurentei S.C. A. S.R.L. nu este fondată și de aceea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, soluție care înglobează și respingerea cererii accesorii a recurantei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.