ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2539/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în principal, să se constate nulitatea absoluta a Actului adițional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu încheiere de dată certă nr. 4833/28.08.2006 și, în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 4.1, art. 4.4 și art. 13.10 din Actul adițional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu încheiere de dată certă nr. 4833/28.08.2006; să se dispună repunerea părților în situația anterioară si să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 409.369,60 EUR (echivalentul sumei de 1.838.069,50 RON, conform cursului de schimb valutar afișat de B.N.R. în data de 09.02.2016, respectiv 1 EUR = 4.49 RON), încasată în temeiul prevederilor art. 4.4. și 13.10 din Actul adițional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu încheiere de data certă nr. 4833/28.08.2006, sumă de bani compusă din: 381.965,99 EUR (echivalentul sumei de 1.715.027,29 RON), reprezentând daune-interese pentru reziliere; 21.977,55 EUR (echivalentul sumei de 98.679,19 RON), reprezentând contravaloare chirie facturată și neachitată; 2.437,89 EUR (echivalentul sumei de 10.946,12 RON), reprezentând contravaloare utilități estimate facturate; x,37 EUR (echivalentul sumei de 60.03,13 RON), reprezentând cheltuieli de întreținere efectiv consumate; 806,03 EUR (echivalentul sumei de 3.619,07 RON), reprezentând T.V.A. aferent; 2.168,77 EUR (echivalentul sumei de 9.737,77 RON), reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor emise; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea dosarului.

Prin încheierea din 28 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI - a civilă a respins excepția de litispendență, invocată de pârâtă în raport cu dosarul nr. x/2012, aflat în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca neîntemeiată, a respins cererea de suspendare a cauzei, formulată de pârâtă, în raport de dispozițiile art. 138 alin. (5) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 26 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI - a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 871 din 15 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI - a civilă a respins excepția puterii de lucru judecat a sentinței și deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2012 de Tribunalul București, secția a VI a civilă, respectiv de Curtea de Apel București, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., a constatat nulitatea absolută a Actului adițional la Contractul de Închiriere nr. x/15.08.2006, și, pe cale de consecință, a repus părțile în situația anterioară, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamantei echivalentul în RON, funcție de cursul oficial LEU-EUR stabilit de BNR la data plății efective, al sumei de 409.369,60 EUR, sumă încasată în temeiul art. 4.4 și 13.10 din Actul Adițional la contractul sus menționat, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma totală de 44.923,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3732 din 12 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI - a civilă, a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 871 din 15 martie 2017, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016, formulată de reclamanta A. S.A., ca nefondată.

Pârâta B. S.R.L. a declarat apel împotriva încheierilor din 28 septembrie 2016 și 26 octombrie 2016 și a sentinței civile nr. 871 din 15 martie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

De asemenea, reclamanta A. S.A. a declarat apel incident împotriva sentinței civile nr. 871 din 15 martie 2017 și apel împotriva sentinței civile nr. 3752 din 12 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 755A din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 28.09.2016 și 26.10.2016, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 3732 din 12 decembrie 2018 și apelul incident formulat de apelanta reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 871 din 15 martie 2017, ca neîntemeiate.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței 871 din 15 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantei A. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea acestei căi de atac, casarea deciziei civile nr. 755A din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de recurs reglementate art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține, în esență, că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 1200,1201,1202 din C. civ. de la 1864.

Astfel, instanța de apel a atribuit o putere de lucru judecat absolută hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012, cu încălcarea prevederilor art. 26, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în vigoare, ale art. 163 C. proc. civ. de la 1865 și ale art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 C. civ. de la 1864, în condițiile în care dosarul nr. x/2012, în care s-au pronunțat hotărârile reținute ca având putere de lucru judecat, se afla pe rolul înaltei Curți de Casație si Justiție, în faza recursului, judecata acestuia fiind suspendată până la soluționarea cauzei de față.

Dincolo de împrejurarea că în dosarul nr. x/2012 nu au fost dezlegate aspectele privind validitatea actului juridic în discuție, recurenta-reclamantă subliniază faptul că atât în sistemul vechiul C. civ. și vechiul C. proc. civ., cât și în raport de prevederile noului C. proc. civ., puterea de lucru judecat nu poate paraliza o noua judecată/nu poate fi reținută decât dacă este absolută/irefragabilă;

Faptul că hotărârea pronunțată în apel în dosarul nr. x/2012 nu ar mai putea fi modificată în calea de atac în ceea ce privește situația de fapt, reținută de instanțele de fond, nu prezintă nicio relevanță în speță, întrucât proba contrară celor reținute în acel dosar, precum și calificarea juridică/sancțiunile care trebuie aplicate actului încheiat cu nerespectarea formelor cerute de lege se face sau trebuia să se facă în prezenta cauză.

Susține recurenta-reclamantă că, prin aceasta, instanța de apel procedează ea însăși la o judecată a recursului declarat în dosarul nr. x/2012, omițând un aspect esențial, și anume că în sistemul C. proc. civ. de la 1865, art. 312 alin. (3), hotărârea poate fi casată de instanța de recurs atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

Instanța de apel reține, în repetate rânduri, faptul că puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012, nesoluționat irevocabil, ar reprezenta o prezumție absolută, irefragabilă. căreia ar trebui să i se dea eficiență în prezenta cauză, apreciere ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură care reglementează puterea de lucru judecat, prin care recurentei i-a fost provocată o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate, respectiv limitarea accesului la justiție și îngrădirea dreptului de a obține o hotărâre care să invalideze actul juridic în temeiul căruia A. S.A. a fost obligată la plata de daune.

Recurenta-reclamantă arată că, astfel, i-a fost suprimata, practic, posibilitatea de a face dovada contrară celor reținute în dosarul nr. x/2012, deși împotriva prezumțiilor relative se poate face dovada contrară.

Rezulta că, în vreme ce efectul negativ al autorității de lucru judecat, respectiv excepția autorității de lucru judecat, ar putea, de principiu, să fie opusă și în situația unei hotărâri care este încă supusă cailor de atac, sub rezerva îndeplinirii condiției identității de părți, obiect și cauză, puterea de lucru judecat cu privire la aspecte reținute intr-o hotărâre judecătoreasca nu poate fi opusă ca un adevăr absolut într-un alt litigiu decât în situația în care hotărârea a cărei putere de lucru judecat se opune este irevocabilă.

Instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, principiu fundamental al procesului civil, și a refuzat să judece apelul principal pe fondul acestuia, opunând, în mod nelegal, o prezumție de lucru judecat absolută a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012.

Invocă recurenta și faptul că în cauza de față, în apel, s-a făcut dovada contrară celor reținute in dosarul nr. x/2012, demonstrându-se cu înscrisuri noi că nu s-a realizat o exteriorizare a consimțământului cu intenția de a produce efectele juridice pretinse de partea adversă, iar actul nu putea fi apreciat încheiat, lipsind condițiile cerute de lege atât pentru formarea consimțământului băncii, cât și al B. S.R.L..

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit a apreciat instanța de apel că în dosarul nr. x/2012 au fost dezlegate aspectele privind validitatea actului juridic în discuție, reținând, cu încălcarea prevederilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 si art. 1202 din C. civ. de la 1864, că ar exista o puterea de lucru judecat.

Susține recurenta că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 din C. civ. de la 1864 (la care instanța trebuia să se raporteze față de prevederile art. 26 alin. (1) C. proc. civ.), pentru a putea fi opusă puterea de lucru judecat era necesar ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă.

Instanța de apel a apreciat că au fost dezlegate irevocabil aspectele privind modul de exprimare a consimțământului la încheierea actului juridic, fiind constatată în primul proces semnarea actului de persoane care puteau angaja banca.

Or, independent de această constatare - care, oricum putea fi contrazisă în prezenta cauză, instanța de apel omite faptul ca nu s-a suspus dezbaterii in primul proces și nu s-a constatat faptul că semnarea actului de persoane care ar fi putut reprezenta banca potrivit Regulamentului de Ordine Interioara nu înseamnă ca ar fi fost respectate toate celelalte condiții de valabilitate pentru formarea valabilă a consimțământului (de ex: că era necesară o hotărâre a adunării generale, distinct de semnarea actului de acele persoane, că actul și clauza penală nu puteau fi considerate acceptate decât în mod expres, etc.).

De altfel, aspectele reținute de către prima instanța în sentința, referitoare la necesitatea aprobării încheierii Actului Adițional printr-o hotărâre a Adunării Generale a Asociaților, în ceea ce privește ambele părți, sau a unei decizii a Consiliului de Administrație, în ceea ce o privește pe B. S.R.L. intraseră în autoritatea de lucru judecat, întrucât partea adversa nu a apelat sentința primei instanțe sub acest aspect.

Din perspectiva incidenței motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate, susținând că soluția de admitere a apelului principal formulat de pârâta B. S.R.L. este consecința aplicării greșite a prevederilor art. 1179 alin. (1) și art. 1250-1252 C. civ., iar soluția de respingere a apelului incident formulat de reclamantă în cauză este consecința aplicării greșite a prevederilor art. 1202 și 1203 C. civ.

Astfel, se arată că soluția instanței de apel de admitere a apelului principal formulat de B. S.R.L. este rezultatul unei greșite aplicări a prevederilor de drept material care reglementează condițiile actului juridic civil și nulitatea, instanța de apel reținând în mod eronat că neregulile invocate de reclamantă nu ar fi motive de nulitate absolută, ci ar viza nulitatea relativă a actului juridic atacat.

Din considerentele hotărârii reiese faptul că instanța de apel, încălcând prevederile art. 1179 alin. (1) și art. 1250-1252 C. civ., a apreciat că motivul de nulitate absoluta invocat de reclamantă în legătura cu Actul Adițional, respectiv lipsa consimțământului părților la încheierea acestuia, ar atrage sancțiunea nulității relative.

Instanța de apel nu s-a mai aplecat asupra tuturor motivelor invocate de reclamantă în susținerea nulității, nici asupra tuturor motivelor reținute de prima instanță.

Deși prima instanță a reținut că nu a fost exteriorizat consimțământul, că nu se poate reține că ne aflam în prezenta unei manifestări de voință făcute cu intenția de a produce efecte juridice, instanța de apel nu a mai analizat dacă aceste circumstanțe se circumscriu unor motive de nulitate absolută sau relativă.

Or, raportat la aceste motive, chiar distinct de problematica existenței sau nu a unor aprobări prealabile (hotărâri AGA, alte aprobări necesare) consimțământul este apreciat ca inexistent.

Deși a considerat că motivele invocate țin de chiar formarea consimțământului în lipsa unor aprobări necesare, instanța de apel a apreciat că prevederile art. 1250 C. civ. ar conduce la concluzia că, atunci când se susține lipsa consimțământului, nulitatea este absolută sau relativă exclusiv în raport de interesul ocrotit, pe care, în cazul societăților comerciale, l-a apreciat ca fiind întotdeauna unul privat.

Soluția instanței contrazice atât prevederile art. 1250 si 1251 C. civ. - care trebuie interpretate corelat - cât și opiniile doctrinare cu privire la sancțiunea aplicabilă lipsei consimțământului, care este, întotdeauna, nulitatea absolută, în cazurile în care nu s-a format voința (socială).

Astfel, întrucât art. 1251 prevede expres că actul este anulabil în cazul viciilor de consimțământ, per a contrario actul este lovit de nulitate absolută dacă nu a existat consimțământ deloc.

Mai mult, doctrina arată că, de regula, lipsa consimțământului la încheierea unui act juridic va fi sancționată cu nulitatea absolută, atunci când această lipsă se identifică cu acele ipoteze în care este mai mult decât vizibil faptul că nu s-a produs confluența dintre voința contractanților cu privire la obiectul contractului, astfel că respectivul act juridic, fiind nul absolut, nu poate avea regimul juridic mai blând, specific nulității relative.

În ceea ce privește natura nulității pe care lipsa hotărârilor AGA de aprobare a încheierii Actului Adițional o atrage, recurenta susține că sancțiunea este nulitatea absolută, fiind o chestiune ce vizează exprimarea voinței sociale, iar nu depășirea limitelor puterii de reprezentare.

Existența consimțământului și exteriorizarea acestuia sunt indisolubil legate, prin consimțământ înțelegându-se exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic.

În consecință, susținerile instanței de apel în sensul că lipsa consimțământului și lipsa exteriorizării acestuia ar avea "cu totul altă semnificație juridică" sunt consecința unei aplicări greșite a prevederilor art. 1179 C. civ., care reglementează condițiile actului juridic civil.

În realitate, având în vedere legătura organică dintre exteriorizarea voinței juridice si consimțământ, lipsa unei exteriorizări a voinței juridice conforme cu normele aplicabile echivalează cu o lipsa totală a consimțământului.

Dacă s-ar admite punctul de vedere al instanței de apel ar însemna că ori de cate ori ar exista o dovada sau început de dovada scrisă că actul juridic a fost semnat, indiferent de modalitatea în care s-a realizat aceasta, existența sau nu a consimțământului nu s-ar mai putea verifica, partea interesata având la dispoziție doar contestarea mandatului și a reprezentării.

Distincția dintre instituția depășirii limitelor mandatului și cea a lipsei consimțământului este ușor de trasat în cazul societăților comerciale, unde puterile de reprezentare sunt conferite prin lege și pot fi, cel mult, modificate prin convenția părților. Or, în cazul de față, puterea de reprezentare acordată de Legea 31/1990 adunării generale este confirmată chiar de actul constitutiv al recurentei, astfel încât încălcarea limitelor legale la încheierea unui act juridic echivalează cu lipsa consimțământului, iar nu cu depășirea limitelor mandatului.

În ceea ce privește soluționarea apelului incident, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 1202 si 1203 C. civ., care reglementează clauzele standard și clauzele neuzuale.

În primul rând, instanța de apel exclude în mod nejustificat clauzele contestate de reclamantă din sfera de aplicare a prevederilor art. 1203 C. civ., privind clauzele standard.

Contrar susținerilor instanței de apel, clauzele a căror nulitate este solicitată se încadrează în enumerarea cuprinsă în dispozițiile art. 1203 C. civ., instituind clauze penale sau pacte comisorii numai în sarcina Băncii, conducând astfel la o limitare a răspunderii pârâtei - intimate.

Astfel, ceea ce a determinat legiuitorul să reglementeze o excepție de la principiul consensualismului cu privire la clauzele neuzuale sunt prerogativele exorbitante pe care acestea le oferă uneia dintre părțile contractante, conferindu-i o poziție de superioritate contractuală.

Întrucât dispozițiile art. 1203 C. civ. se aplică și în raporturile dintre profesioniști, în legătură cu clauzele neuzuale nu mai operează o prezumție de cunoaștere și înțelegere, ci aceasta trebuie să fie menționată expres și în formă scrisă.

Cu privire la caracterul de clauze standard al clauzelor contestate, reclamanta a arătat caracterul de repetabilitate al acestora în cuprinsul contractelor de închiriere încheiate în mod regulat de către intimata, precum și faptul ca acestea nu au fost negociate.

În doctrina s-a reținut că sunt clauze standard într-un contract: cele stabilite prealabil de una dintre părți (propunere unilaterala); destinate utilizării generale și repetate în contractele încheiate de proferens (schema contractuală); care sunt incluse în contract fără a fi negociate cu cealaltă parte (includerea automată).

Condițiile menționate anterior sunt singurele de a căror îndeplinire depinde caracterul standard al clauzelor contractuale.

Împrejurarea ca primul draft al noului act adițional a fost propus de reclamantă nu poate reprezenta un argument împotriva caracterului standard al clauzelor contestate, de vreme ce negocierea contractului nu implica, în mod necesar, negocierea tuturor clauzelor incluse în acesta.

Dimpotrivă, în cazul raporturilor dintre părțile implicate în prezentul litigiu, cu toate că a existat o negociere cu privire la conținutul clauzelor Actului Adițional, clauzele contestate nu au făcut obiectul unei negocieri, acestea fiind impuse de către intimată, în concordanță cu practicile sale în încheierea unor astfel de contracte.

Totodată, caracterul esențial pentru B. S.R.L. al clauzelor contestate conduce la concluzia ca acestea sunt clauze standard, în contextul în care, după cum s-a arătat instanței de apel, intimata a inclus clauzele contestate, în aceeași formă, și în alte contracte încheiate în exercitarea obiectului său de activitate.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de recurs.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mod corect instanța de apel a dat efect prezumției de lucru judecat în sens pozitiv, criticile recurentei cu privire la acest aspect fiind neîntemeiate.

Sub acest aspect, se arată că măsura suspendării dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2012 era singura posibilitate pentru a da ocazia instanței din prezentul dosar să verifice dacă există o triplă identitate și să dea efect constatărilor. Sub imperiul vechiul C. proc. civ., art. 163, excepția litispendenței se putea invoca numai în fața instanțelor de fond, în fața celei de-a doua instanțe sesizate. Or, în dosarul x/2012, părțile se aflau în recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție era prima instanță sesizată, astfel că singura măsură procedurală era cea a suspendării judecății, pentru a da posibilitatea instanței de fond din prezenta cauză să analizeze eventuala litispendență. Însă măsura suspendării nu are efecte asupra autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în acest dosar.

Excepția puterii lucrului judecat este o excepție de fond care a fost dezvoltată de doctrină pe baza principiului conform căruia "hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre". Ea este reglementată legal atât ca o prezumție legală (în temeiul art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ.), cât și ca o excepție procesuală (art. 166 din vechiul C. proc. civ., art. 430 C. proc. civ.).

Arată intimata-pârâtă că doctrina vechiul C. proc. civ. acordă efecte puterii de lucru judecat hotărârilor definitive, fără a condiționa prezumția de lucru judecat de caracterul irevocabil al acestora, practica judiciară fiind și ea aliniată acestei opinii, reținută în mod corect de către instanța de apel (Decizia nr. 496/8 martie 1975 a Tribunalului Suprem, secția Civilă).

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a soluționat cauza pornind de la aspectele deja dezlegate/tranșate în dosarul nr. x/2012, privind modul de exprimare a consimțământului la încheierea actului juridic, formându-și în continuare propriul raționament.

În ceea ce privește motivele de nulitate invocate de recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă arată că acestea sunt, în realitate, motive de nulitate relativă, ce determină incidența unui termen de prescripție de 3 ani. Lipsa consimțământului (sancționat legal cu nulitatea absolută) este distinct de depășirea limitelor puterii de reprezentare (sancționată legal cu nulitatea relativă).

Prin cererea de recurs formulată, reclamanta critică faptul că instanța de apel a reținut că, deși aceasta a invocat lipsa totală a consimțământului, cu consecința nulității absolute a Actului Adițional, s-a întemeiat pe motive care țin de calitatea de reprezentant a persoanelor care au exprimat consimțământul din partea părților (locatar și locator), respectiv de lipsa unor aprobări prealabile necesare anterior exprimării consimțământului, interesul ocrotit fiind personal, iar nu general.

Intimata arată că recurenta pune în mod eronat semnul egalității între lipsa consimțământului și exteriorizarea acestuia conform dispozițiilor legale, iar acest aspect este reținut în mod corect prin decizia atacată.

Logica formării consimțământului și a exteriorizării acestuia atestă faptul că cele două etape sunt distincte, neregulile formarii unui contract putând interveni în oricare dintre aceste etape. Conform art. 1204 și 1206 C. civ., formarea consimțământului poate fi afectată de vicii, în timp ce, conform art. 1240, formele de exprimare a consimțământului sunt reprezentate de modul în care se exprimă voința de a contracta, verbal sau în scris.

Or, ceea ce recurenta invocă, în esență, pe tot parcursul judecării prezentului dosar, inclusiv prin criticile aduse deciziei atacate, este că: nu există deciziile Adunării Generale care ar fi trebuit să aprobe semnarea Actului Adițional; Actului Adițional a fost semnat cu depășirea puterilor de reprezentare de către d-nii. C. și D., fără a aștepta aprobarea Actului Adițional de către unul dintre membrii Directoratului, precum și că Actul Adițional a fost semnat de intimată printr-un reprezentant convențional cu depășirea puterilor conferite.

Intimata arată că toate acestea se subsumează formării consimțământului Băncii, în lipsa unor aprobări presupus a fi necesare anterior exprimării consimțământului Băncii prin reprezentanți care ar fi depășit puterile de reprezentare depline în această situație și exprimării consimțământului intimatei prin reprezentanți care și-ar fi depășit puterile de reprezentare.

C. civ. sau Legea 31/1990 nu conțin o prevedere expresă care să stabilească natura nulității care ar interveni în situația în care nu se formează consimțământul persoanei juridice în mod valabil. Existența sau inexistența aprobărilor interne ale organelor de conducere ale persoanei juridice cu privire la încheierea unui act nu este prevăzută ca o cauză de nulitate absolută expresă.

Din contră, prevederile art. 211 și 218 C. civ. conduc la concluzia sancționării cu nulitate relativă a actelor care ar încălca regulile funcționării persoanei juridice.

Referitor la apelul incident al reclamantei, se arată de către intimată că soluția instanței de apel este legală și temeinică și cu privire la acest aspect, fiind reiterate considerentele hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte a respins excepția netimbrării cererii de recurs, a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând decizia atacată, în cadrul controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate de către recurentă, cu apărările intimatei și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de recurs reglementate art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

Prin primul motiv de casare, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut, în esență, faptul că hotărârea atacată încalcă prevederile art. 26, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în vigoare, art. 163 C. proc. civ. de la 1865 și ale art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 C. civ. de la 1864, întrucât în mod eronat instanța de apel a atribuit o putere de lucru judecat absolută hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012, în condițiile în care dosarul se află pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție, în faza recursului, judecata acestuia fiind suspendată până la soluționarea cauzei de față.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că în dosarul nr. x/2012 "au fost dezlegate aspectele privind modul de exprimare a consimțământului la încheierea actului juridic", ceea ce ar echivala cu dezlegarea problemei validității actului juridic și a formării voinței sociale atât la nivelul Băncii, cât și în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă.

Totodată, instanța de apel a reținut că hotărârile instanțelor își produc pe deplin efectele dacă nu sunt modificate în căile de atac, apreciind că aceasta ar fi și situația din speța, întrucât hotărârea pronunțată de Tribunal în dosarul nr. x/2012 nu mai poate fi modificată în calea de atac în ceea ce privește situația de fapt reținută de instanțele de fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată fondată această critică a recurentei.

Autoritatea de lucru judecat este unul dintre efectele hotărârii judecătorești, deși acesta nu era reglementat ca atare în legislația anterioară noului C. proc. civ. și noului C. civ.. Autoritatea de lucru judecat era reglementată prin prevederile art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 din C. civ. de la 1864 și art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, texte aplicabile în cauză, față de dispozițiile art. 26 alin. (1) din actualul C. proc. civ.

Acest efect de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești se prezintă în două aspecte: un aspect negativ (exclusivitatea), care semnifică autoritatea de lucru judecat stricto sensu (bis de eadem) și presupune tripla identitate de părți, de obiect și de cauză a celor două cereri, și un aspect pozitiv (obligativitatea), care semnifică puterea de lucru judecat (res judicata) și care presupune că existența unei hotărâri poate fi invocată în cadrul altui proces atunci când este adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, cu scopul de a împiedica contrazicerile dintre hotărârile judecătorești.

Instituția autorității de lucru judecat a avut dintotdeauna aceste două valențe, diferite, dar complementare: una procesuală, de excepție procesuală de fond, care împiedică desfășurarea unui nou proces cu privire la același drept, și una materială, de prezumție legală irefragabilă de adevăr judiciar, în sensul unei judecăți irevocabile.

În noul C. civ., autoritatea de lucru judecat nu mai este reglementată ca instituție juridică de drept material, respectiv ca prezumție legală irefragabilă, ci se regăsește doar în dreptul procesual, noul C. proc. civ. tratând autoritatea de lucru judecat ca efect al hotărârii judecătorești, cu consacrarea expresă a instituției excepției autorității de lucru judecat, prin dispozițiile art. 432 C. proc. civ.

De asemenea, deși noul C. proc. civ. nu face distincția între autoritate de lucru judecat definitivă și autoritate de lucru judecat provizorie, acest lucru rezultă din interpretarea textului art. 430 C. proc. civ., întrucât din definiția dată de alin. (1) al art. 430, coroborată cu prevederile cuprinse în alin. (3) și (4) ale aceluiași articol se desprinde ideea efectului provizoriu al autorității de lucru judecat, în sensul că hotărârea judecătorească se bucură provizoriu de autoritate de lucru judecat, în măsura în care instanța a dispus prin aceasta cu privire la o măsură provizorie ori când hotărârea este supusă apelului sau recursului, urmând a se consolida sau desființa în funcție de soluția dată căii de atac.

Pornind de la aceste aspecte teoretice privind autoritatea de lucru judecat și evoluția reglementării acestei instituții, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a reținut că au fost tranșate cu putere de lucru judecat anumite aspecte deduse judecății în dosarul nr. x/2012.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2012, pârâta din prezentul dosar, B. S.R.L., a solicitat obligarea reclamantei din prezentul dosar, A. S.A., la plata sumei de 409.369,6 Euro, la care se adaugă și dobânda legală, cu titlu de daune interese pentru rezilierea contractului de închiriere nr. x/15.08.2006.

Dosarul sus-menționat se află pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție, în faza recursului, judecata acestuia fiind suspendată prin încheierea din 29 martie 2016, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, adică a prezentei cauzei. Măsura suspendării a fost menținută prin încheierea din 13 martie 2018.

În încheierea de suspendare s-a reținut că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, A. S.A. a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute a actului juridic pe care sunt întemeiate pretențiile din dosarul nr. x/2012, respectiv Actul adițional la contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu dată certă acordată prin încheierea de dată certă nr. 4833/28.08.2006 de către Biroul Notarilor Publici E., F. și Asociații și, în subsidiar, constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 4.1, art. 4.4 și art. 13.10 din același act adițional, Având în vedere obiectul celor două litigii, s-a apreciat că hotărârea care va fi pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă poate avea o înrâurire hotărâtoare în soluționarea recursului.

Or, în condițiile în care instanța de recurs a procedat la suspendarea judecății în dosarul nr. x/2012, considerând că în prezentul dosar trebuie lămurită chestiunea valabilității sau nevalabilității actului adițional la contractul de închiriere încheiat de părți, intimata-pârâtă B. S.R.L. nu-i poate opune recurentei-reclamante autoritatea/puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate până la acest moment procesual în dosarul nr. x/2012.

Este adevărat faptul că nu numai hotărârea irevocabilă (definitivă, în reglementarea actuală), ci și hotărârea instanțelor de fond are autoritate/putere de lucru judecat, însă autoritatea/puterea de lucru judecat a acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluția ce se va da în recurs.

O astfel de hotărâre, dată într-un litigiu încă pendinte, susceptibilă a fi desființată în recurs, nu poate constitui un impediment pentru ca instanța învestită cu soluționarea celui de-al doilea litigiu să decidă potrivit propriei sale convingeri, pe baza probelor din dosar.

Sub acest aspect, nu poate fi primită apărarea intimatei-pârâte, potrivit căreia, pe baza distincției între autoritatea de lucru judecat și puterea lucrului judecat, realizată sub imperiul vechii reglementări, aceasta din urmă nu ar fi condiționată de caracterul irevocabil al hotărârii.

Puterea de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorității de lucru judecat de care se bucura o hotărâre judecătorească, poate fi opusă ca prezumție absolută irefragabilă numai în legătura cu dezlegările irevocabile date problemelor de drept intr-un litigiu anterior, doar acestea având caracter obligatoriu in litigiile ulterioare.

De asemenea, considerentele instanței de apel, în sensul că hotărârea pronunțată de Tribunal în dosarul nr. x/2012 nu mai poate fi modificată în calea de atac în ceea ce privește situația de fapt reținută de instanțele de fond, sunt lipsite de temei, căci instanța nu are îndrituirea de a se substitui instanței competente să soluționeze recursul.

De altfel, aceste considerente sunt și eronate, întrucât, așa cum arată și recurenta, în sistemul C. proc. civ. de la 1865, art. 312 alin. (3), hotărârea poate fi casată de instanța de recurs atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

Cât privește apărarea invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, și anume aceea că măsura suspendării dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2012 era singura măsură procedurală care dădea posibilitatea instanței de fond din prezenta cauză să analizeze eventuala litispendență, Înalta

Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 138 alin. (6) din vechiul C. proc. civ., atunci când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului, iar nu invers.

Așa cum s-a arătat anterior, temeiul suspendării judecății recursului în dosarul nr. x/2012 este reprezentat de dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. proc. civ. și de aprecierea că hotărârea care va fi pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă poate avea o înrâurire hotărâtoare în soluționarea recursului, iar excepția de litispendență invocată în cauză, în raport cu existența dosarului nr. x/2012, a fost respinsă de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca neîntemeiată, soluție rămasă definitivă.

Pe baza celor mai sus expuse, constatând că instanța de apel a dat eficiență în mod greșit prezumției de lucru judecat, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Înalta Curte nu va mai examina cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind natura motivelor de nulitate a Actului adițional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, având în vedere faptul că, așa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, admiterea apelului principal formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 871 din 15 martie 2017 a Tribunalului București, secția a VI - a civilă și respingerea acțiunii, s-a întemeiat pe examinarea pe fond a acțiunii, a motivelor de nulitate absolută invocate și calificate astfel de reclamantă, analiză în cadrul căreia s-a dat eficiență unor aspecte greșit apreciate ca intrate în puterea lucrului judecat, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prescrisă, așa cum solicitase apelanta-pârâtă prin apelul formulat, subsumat criticii îndreptate împotriva încheierii din 26 octombrie 2016.

Motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu pot fi analizate de către instanța de apel, pe de o parte, ca motive de natură să atragă nulitatea absolută a actului (atunci când se examinează prezumtiva existență a unor aspecte intrate în puterea de lucru judecat), și, pe de altă parte, ca motive ce pot atrage doar sancțiunea nulității relative, o astfel de argumentație fiind în mod evident contradictorie.

De asemenea, în condițiile casării hotărârii atacate și având în vedere dispozițiile art. 472 C. proc. civ., nu se mai impune analiza motivului îndreptat împotriva soluției date apelului incident, întrucât, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident, în raport cu apelul principal formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 871 din 15 martie 2017 a Tribunalului București, secția a VI - a civilă, cât și faptul că pe calea acestuia este criticată de către reclamantă soluția pronunțată de prima instanță cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, se impune rejudecarea unitară a apelurilor declarate în cauză împotriva sentinței anterior menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 755A din 25 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2021.