ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2417/2019

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., prin mandatar C., în contradictoriu cu pârâții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S.C. S. S.R.L., S.C. T. S.R.L., S.C. U., Municipiul Brașov, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat obligarea pârâților la a le lăsa, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în Brașov, județ, Brașov, înscris în CF nr. x, Brașov, sub nr. top x și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, respectiv că deși nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari, imobilul se află în posesia pârâților. În ipoteza în care pârâții invocă titluri de proprietate asupra imobilului revendicat, reclamanții au solicitat să se procedeze la compararea titlurilor părților litigante și să se constate că titlul acestora este mai bine caracterizat. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 din C. civ. Prin întâmpinarea formulată, S.C. U. S.R.L. Brașov a invocat lipsa capacității de folosință a reclamantei A. și a învederat că există neconcordanțe în ceea ce privește calitatea de proprietari asupra imobilului revendicat, în privința reclamantelor, același imobil făcând obiectul notificării nr. x/2001 formulată de V.. Prin întâmpinarea formulată, Primăria Municipiului Brașov a invocat lipsa calității de reprezentant a mandatarului C. și excepția inadmisibilității cererii, întrucât în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, care suprimă acțiunea de drept comun în cazul ineficacității actelor de preluate realizate de stat asupra imobilului revendicat. Prin întâmpinarea formulată, Statul Român reprezentat de DGFP Brașov, a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității cererii, întrucât în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, care suprimă acțiunea de drept comun în cazul ineficacității actelor de preluate realizate de stat asupra imobilului revendicat. Prin întâmpinările formulate, pârâții R. și S.C. T. S.R.L. a susținut lipsa capacității procesuale de folosință a reclamantelor, au invocat nulitatea cererii pentru netimbrare și excepția inadmisibilității acțiunii. Prin întâmpinarea formulată, pârâta K., a invocat netimbrarea cererii, nulitatea absolută a procurii mandatarului C. pentru neîndeplinirea condiției impuse de art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, lipsa obiectului procesului, imobilul revendicat alcătuit din casa de piatră și curte neexistând în fapt, lipsa calității procesuale active a reclamantelor care nu au probat calitatea lor de moștenitori, inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor, prin raportare la faptul că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 568 și deci face obiectul Legii nr. 10/2001 și lipsa calității sale procesuale pasive, raportat la faptul că apartamentul cumpărat de această pârâtă nu face parte din imobilul revendicat. De asemenea, prin cererea reconvențională, pârâta K. a solicitat să se constate că este dobânditor de bună credință, iar corpul B al imobilului nu face obiect al prezentului litigiu. Prin întâmpinarea formulată, pârâții H., I. și J., au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantelor, netimbrarea cererii, lipsa calității de reprezentant a mandatarului C., inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor, prin raportare la faptul că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor F. și G., iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca nefondate, invocând în acest sens, faptul că au cumpărat imobilul revendicat, care a fost preluat de stat prin naționalizare, iar situația cărții funciare nu corespunde cu realității, contractele încheiate de aceștia cu municipiul Brașov fiind valabile și încheiate de aceștia cu bună credință. De asemenea, prin cererea reconvențională formulată, acești pârâți au solicitat să se dispună dezmembrarea imobilului situat în Brașov, str. x, înscris în CF nr. x Brașov, nr. top x pe apartamente, conform contractelor de vânzare cumpărare deținute, să se dispună înscrierea acestora în cartea funciară, constatându-se că au calitatea de proprietari ai apartamentelor cumpărate. Prin cererea de intervenție în interesul pârâților K., S.C. U. S.R.L. Brașov, municipiul Brașov și Statul Român, intervenientul Cabinetul de Avocat W. a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor. În cauză, a fost formulată cerere de intervenție principală de către intervenienta X., care, în calitate de titular al unui drept de folosință asupra unei camere de 10,40 mp, din imobilul situat la adresa din Brașov, str. x, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin întâmpinarea formulată, S.C. S. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, susținând, în esență că are calitatea de titular al unui drept de folosință asupra unui spațiu comercial, respectiv că reclamantele nu au probat calitatea lor de proprietari ai imobilului revendicat. Cauza a fost suspendată la termenul de judecată din 17 octombrie 2008, în conformitate cu art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2007 al Judecătoriei Brașov. La data de 16 mai 2008, reclamantele au depus cerere completatoare prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâți și pe numiții Y., K. și Cabinetul de Avocat W.. La termenul de judecată din 12 septembrie 2016, s-a luat act de transmisiunea calității procesuale pasive de la pârâta inițială S.C. T. S.R.L. către S.C. Z. S.R.L.. La data de 26 iulie 2017, reclamanta A. a învederat că a transmis proprietatea imobilului revendicat către numiții AA., BB., CC. și DD.. La data de 4 octombrie 2017, AA., BB., CC. și DD. au precizat că nu susțin cererea formulată împotriva pârâților EE., N., O., P., Q., R., S.C. S. S.R.L., susținând că spațiile ocupate de acești pârâți le-au fost predate de către S.C. U. S.R.L. Brașov, respectiv au precizat că nu își mențin pretențiile formulate împotriva S.C. U. S.R.L. Brașov, Mun. Brașov și Statul Român. De asemenea au învederat că pârâții E., F., G. J. au decedat, solicitând citarea în calitate de succesori ai acestora a numiților FF. (pentru E.), J. (pentru J.), GG. (pentru F. și G.). La data de 20 noiembrie 2018, reclamanții au formulat o nouă cerere prin care au arătat că au calitatea de pârâți:D., FF., HH., GG.(succesor al pârâtelor F. și G.), II. (moștenitor al pârâtei F.), H., I., J. și JJ. (moștenitori ai pârâtului J.), K., L., KK. (moștenitor al pârâtei G.) și S.C. Z. S.R.L.. Cauza fost repusă pe rol prin încheierea din 2 februarie 2018.

Prin Sentința civilă nr. 79/S pronunțată la data de 16 aprilie 2018 de către Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost admisă excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, ce a fost invocată de părțile pârâte, și, în consecință a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., și continuată de succesorii în drepturi ai acesteia, AA., DD., BB. și CC. astfel cum a fost ulterior precizată, în contradictoriu cu pârâții D., E., în prezent decedată, al cărei succesor în drepturi este FF., GG., în calitate de continuator în drepturi al pârâtelor F. și G., J., în prezent decedat, continuată de succesorul în drepturi al acestuia, J. H., I., K., L. și S.C. Z. S.R.L.. și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., ca fiind promovată de o persoană fără capacitate procesuală de folosință. Totodată, tribunalul a admis cererea de intervenție accesorie ce a fost formulată în cauză de intervenientul Cabinetul de Avocat K., în favoarea părților pârâte, a respins cererile reconvenționale ce au fost formulate în cauză de pârâții K., H., I. și a respins astfel cum a fost ulterior completată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții H., I. și J., în prezent decedat, continuată de succesorul în drepturi al acestuia, J., față de municipiul Brașov, reprezentat legal de Primar, S.C. U. S.R.L. și Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat atât cu titlu valabil, cât și fără titlu valabil ori în absența oricărui titlu, instituind în acest sens o procedură specială. Procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 cuprinde două etape distincte, și anume, procedura prealabilă, care are caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a Legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate direct la instanțele judecătorești sunt inadmisibile și procedura judiciară, care este ulterioară, facultativă și subsidiară, persoanele nemulțumite de soluționarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv putând ataca în justiție, în termenele și în modalitățile prevăzute de Lege, deciziile sau dispozițiile emise de persoanele juridice notificate. În ceea ce privește susținerile făcute de reclamanți în sensul că pot promova direct în instanță o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe cele ale art. 480 - 481 C. civ., tribunalul a apreciat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ. art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă, în condițiile în care reclamantul nu a recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ. S-a mai reținut că, dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implicit, permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul efectiv al său. În consecință, s-a apreciat că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil. De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudența sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare. De asemenea, chestiunea de drept supusă analizei a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată, de instanța supremă, în soluționarea unui recurs în interesul legii. Or, în cauza de fată, părțile reclamante nu au înțeles să uzeze de legea specială, respectiv, de Legea nr. 10/2001, nu au solicitat, prin notificare, din propria culpă, restituirea imobilului ce face obiectul prezentei cereri astfel că nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ. Totodată, tribunalul a constatat că părțile reclamante nu au invocat niciun motiv obiectiv independent de voința lor, care să le fi împiedicat să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001. În condițiile în care reclamanții nu au uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, iar prevederile Legii nr. 10/2001- pe care se întemeiază, speranța legitimă" în sensul Convenției, care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al autoarei reclamanților și al reclamanților de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, s-a apreciat că, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la emiterea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri judecătorești în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor, reclamantele nu beneficiază de acest drept. În același timp, în conformitate cu statuările CEDO din cauza Atanasiu și alții contra României s-a apreciat că în privința reclamanților nu există o hotărâre judecătorească care să fi dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, în virtutea căreia aceștia să se poată prevala de existența unui "bun’’ în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, s-a constatat că în litigiul ce s-a purtat anterior între părți și care a constituit temei al aplicării în prezentul litigiu a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., nu s-a statuat asupra existenței dreptului de proprietate al acestor părți, ci analiza instanțelor care au soluționat acest proces a vizat în mod exclusiv îndeplinirea cerințelor acțiunii oblice. Astfel, prin hotărârile pe care le-au pronunțat în cadrul acțiunii oblice inițiate de o parte a părților pârâte din prezentul proces, instanțele au statuat în sensul că chestiunile de drept referitoare la existența sau inexistența dreptului de proprietate asupra bunului imobil din litigiu și la aplicarea în privința acestuia a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pot constitui obiect de analiză doar în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară. Numai în cazul în care antecesoarea părților reclamante ar fi formulat notificare, iar aceasta ar fi rămas nesoluționată sau ar fi fost respinsă, instanța ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în terenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituie, ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranță legitimă" în patrimoniul părților reclamante, drept ce ar fi putut fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. În speță, antecesoarele părților reclamante și reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se fi finalizat cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau prin echivalent), motiv pentru care tribunalul a considerat că aceștia nu au un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă", care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Așa fiind, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară promovată de părțile reclamante, cu consecința respingerii, pe acest temei a acesteia. Ca urmare a soluției astfel pronunțate în ceea ce privește cererea principală de chemare în judecată, tribunalul a respins cererile reconvenționale și cererile de chemare în garanție, titularii acestor cereri urmând a reglementa situația rezultată din contractele de vânzare-cumpărare pe care le-au perfectat în condițiile reglementate de regulamentele de carte funciară, după ce prezenta sentință va dobândi caracter irevocabil. De asemenea, s-a apreciat că invocarea instituției juridice a răspunderii pentru evicțiune se va putea realiza numai în momentul în care va exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care să aibă ca efect pierderea drepturilor dobândite în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost perfectate, de către părțile pârâte. Tot ca o consecință a soluției pronunțate în ceea ce privește cererea principală de chemare în judecată, tribunalul a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților ce a fost formulată în cauză.

Calea de atac a apelului. Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții AA., DD., BB. și CC. solicitând admiterea apelului, cu consecința anularii și trimiterii spre rejudecare a cauzei, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În expunerea motivelor de apel s-a invocat faptul că, față de ultima precizare depusă în fața instanței de fond la data de 20 noiembrie 2017, Tribunalul a încălcat principiul disponibilității și nu s-a pronunțat în contradictoriu și cu pârâții HH., FF., II., JJ. și KK.. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, acțiunii, apelanții au susținut că rațiunile instanței de fond sunt greșite întrucât în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Brașov a constatat dreptul de proprietate al reclamanților, prin antecesorii săi. În opinia apelanților, dreptul acestora de proprietate este actual și dovedit, față de inexistența unui drept de proprietate al Statului Român și inexistența bunului în patrimoniul statului ori al S.C. U. S.R.L., respectiv față de caracterul constitutiv al înscrierii în CF. Se conchide că problema de principiu legată de proprietatea asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, a fost rezolvată de către Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei 784 din 4 noiembrie 2015. În cauză au fost formulate întâmpinări de către Municipiul Brașov, prin Primar, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentată de către DGRFP Brașov, I., H., J. și JJ., respectiv Z. S.R.L., prin care se solicită respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței apelate. Intimații au invocat, în esență, faptul că nu există putere de lucru judecat sub aspectul lămuririi valabilității titlului sub care a preluat statul imobilul și nici sub aspectul existenței și valabilității dreptului de proprietate al reclamantei inițiale și nici al apelanților cumpărători. Preluarea imobilului de către Statul român, impune ca restituirea sa în natură să fie supusă numai Legii nr. 10/2001. În acest sens sunt chiar susținerile apelanților potrivit cu care Statul Român le-a predat posesia a jumătate din imobil, ceea ce confirmă că l-a deținut în proprietate. Se conchide că imobilul a fost preluat cu titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar preluarea trebuia analizată pe calea legii speciale, acțiunea în revendicare pe drept comun fiind inadmisibilă, față de Decizia pronunțată în recurs în interesul Legii, nr. 33/2008. Prin Decizia civilă nr. 1715 din 13 noiembrie 2018 Curtea de Apel Brașov a respins apelul declarat de reclamanții AA., DD., BB. și CC. împotriva Sentinței civile nr. 79/S din 16 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I-a civilă, în dosar nr. x/2008, și a obligat pe apelanții reclamanți AA., DD., BB. și CC., în solidar, să plătească intimatei S.C. Z. S.R.L. suma de 3570 RON, cu titlul cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Pentru a se dispune astfel, s-a reținut în ceea ce privește solicitarea apelanților reclamanți vizând trimiterea cauzei spre rejudecare, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că judecata cauzei s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, că prin apel se invocă în fapt nelegala citare a pârâților HH., II., JJ. și KK., față de precizarea de acțiune din 20 noiembrie 2017 și nu nelegala citare a reclamanților apelanți reclamanți, nefiind probată vătămarea adusă acestora din urmă, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.. Pe de altă parte, soluția pronunțată în contradictoriu cu pârâții citați a fost de respingere a acțiunii în revendicare, soluție care le profită și pârâților HH., II., JJ. și KK.. Totodată, instanța de apel a avut în vedere că soluția de respingere a acțiunii în revendicare este legală, context în care anularea devine ineficientă, soluția pronunțată urmând să fie menținută prin suplinirea considerentelor hotărârii atacate. În privința criticii referitoare la modul de soluționare a acțiunii deduse judecății, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au un drept de proprietate născut și actual cu privire la imobil și nu exista titlu sub aspectul lămuririi valabilității dreptului de proprietate al Statului Român, instanțele în dosarul nr. x/2011 statuând cu putere de lucru judecat doar că "dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul în litigiu, nu a fost niciodată evidențiat în cartea funciară și nu se mai află în patrimoniul debitoarei S.C. U. S.R.L.." Preluarea imobilului de către Statul Român, în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu sau fără titlu intră însă sub incidența dispozițiilor Lg. 10/2001, întrucât potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul legii, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și imobilele preluate fără titlu sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat, fiind reglementate astfel și situațiile preluării în fapt a imobilelor. Imobilul s-a regăsit în patrimoniul statului, dat fiind spre administrare S.C. U. S.R.L., în acest sens fiind emis procesul-verbal de predare primire a jumătate din imobil. Conform Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din anul 2007 Cap. I - Principiile de soluționare a notificărilor, pct. 1 lit. e) "faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă ...". Deci, în ipotezele reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt cuprinse și situațiile preluării în fapt a imobilelor - ipoteză ce se regăsește în speță. În consecință, s-a apreciat că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin care a fost reglementată o procedură de reparație de imediată aplicare în folosul tuturor categoriilor de proprietari deposedați abuziv de bunurile lor imobile și după apariția acestei legi singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate abuziv este cea prevăzută de legea în discuție, cale pe care reclamanții nu au urmat-o. Legea nr. 10/2001, prin obiectul de reglementare este o lege specială, față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare și fiind vorba de existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, în raport de principiul specialia generalibus derogant, se impune aplicarea obligatorie a normei speciale. De altfel raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că, în concursul dintre legea specială și legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale. În ceea ce privește noțiunea de "bun", Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează doar bunurile actuale, iar accepțiunea noțiunii de "bun actual" în patrimoniul unei persoane, așa cum rezidă din Hotărârea-pilot Atanasiu contra României, este aceea a existenței unei hotărâri definitive și executorii prin care instanțele să fi recunoscut calitatea de proprietar, iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului. Nu a fost exhibat de către reclamanți un atare titlu, prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari, respectiv să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului. Prin urmare, în condițiile în care imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a legii menționate, iar reclamanții nu au făcut dovada că dețin un act al autorității publice sau o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu, respectiv să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept a cărui protecție să o invoce în prezenta cauză, dimpotrivă pârâții fiind cei care a făcut dovada că imobilul respectiv aparține patrimoniului lor, s-a concluzionat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în acord cu dispozițiile din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în mod justificat a reținut că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă. Chiar și pentru ipoteza în care s-ar trece peste excepția inadmisibilității corect reținute de către prima instanță, instanța de apel a reținut că, urmare a comparării titlurilor părților, raportat la dispozițiile legale și la practică C.E.D.O se poate considera că titlul pârâților intimați este preferabil. În litigiul de față, intimații pârâți au cumpărat imobilul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost stabilită în justiție, în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În Hotărârea pronunțată în Cauza R. contra României, Curtea Europeană a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său. Intimații nu pot fi făcuți răspunzători pentru faptul că Statul a preluat imobilul în timpul regimului politic anterior, și că li s-a vândut conform prevederilor legale în vigoare la data încheierii actului de vânzare-cumpărare. Conform dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că persoana îndreptățită beneficiază doar de măsuri reparatorii în echivalent, în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, pentru ipoteza în care uzează de dispozițiile acestei RON. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7, art. 18 lit. c), art. 20, art. 45 și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiese concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilului în litigiu. Dispozițiile art. 1 din Protocolul I adițional la C.E.D.O stabilesc faptul că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. S-a mai stabilit că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor. Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în baza căruia, o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, (Cauza Janter împotriva Slovaciei) însă, în schimb, în ipoteza în care un stat contractant după ratificarea Convenției adoptă o legislație care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul I în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei). Conform jurisprudenței C.E.D.O, în domeniul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia, calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres restituirea bunului. Valabilitatea titlului intimaților pârâți a fost consolidată prin neatacarea acestuia în instanță în termenul special de prescripție, prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, titlul pârâților având astfel valabilitatea consolidată. În ipoteza admiterii acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost desființat, fiindu-i deci recunoscută implicit valabilitatea. În Hotărârea pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în paragrafele 140 - 145 că, existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres, restituirea bunului. În speță, instanța de apel a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilele deținute de către pârâți. Nu există titlu care să constate că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, fiind inexistent un titlu executoriu pentru restituirea acestor apartamente. Instanța de apel a constatat că soluția de respingere a cererii de revendicare răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât nu există în patrimoniul apelanților - reclamanți un drept de proprietate cât privește imobilul litigios, în contextul în care legiuitorul recunoaște, sub condiția întrunirii cerințelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieșirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia în condițiile Legii nr. 112/1995. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, recunoscut și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României (par. 145), excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acțiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 247/2005. În concluzie, s-a constatat legalitatea deciziei pronunțată de către tribunal și faptul că toate considerentele expuse de către instanța de fond sunt la adăpost de critici, drept pentru care, în temeiul art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a fost respins apelul declarat, fiind menținută ca legală și temeinica sentința apelată. În temeiul art. 274 C. proc. civ. apelanții AA., DD., BB. și CC. fiind părți căzute în pretenții, au fost obligați, în solidar, să plătească intimatei S.C. Z. S.R.L., suma de 3570 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Calea de atac a recursului. Împotriva Deciziei civile nr. 1715/Ap din 13 noiembrie 2018, pronunțată de. Curtea de Apel Brașov au formulat recurs recurenții reclamanți AA., DD., BB. și CC., prin cererea de recurs, solicitându-se admiterea recursului casarea hotărârii și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare iar, în subsidiar, schimbarea, în tot, a hotărârii, în sensul admiterii apelului și modificării sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel, cum aceasta a fost precizată, în sensul de a dispune obligarea pârâților să le lase reclamanților în deplină proprietate, folosință și posesie imobilul revendicat în prezentul litigiu, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. recurenții au invocat următoarele critici: Într-un prim motiv de recurs se susține că judecata cererii de chemare în judecată și a apelului s-a făcut în lipsa unor părți care nu au fost citate și în contradictoriu cu persoane care nu mai aveau calitatea de părți, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 105 alin. (1) și ale art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. În acest sens, se susține că instanța de fond a reținut greșit, incomplet, pârâții chemați în judecată conform ultimei precizări (depusă la data de 20 noiembrie 2017) nepronunțându-se în contradictoriu și cu pârâții: HH., II., JJ. și KK., iar instanța de apel a apreciat soluția corectă în raport cu faptul respingerii acțiunii și nedovedirea vătămării suferite de reclamanți. În opinia recurenților, soluția este greșită, nelegală, câtă vreme, persoanele menționate au dobândit calitatea de părți ca urmare a precizării depuse de reclamanți, iar la termenul care a urmat precizării acestea nu au fost citate, omițându-se calitatea de părți a acestora, astfel că, formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității au fost grav nesocotite. Se arată că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 297 din C. proc. civ., normă care nu cuprinde distincțiile făcute de instanța de apel ci, reglementează explicit pentru asemenea ipoteze, sancțiunea anulării hotărârii. Totodată, nici cu ocazia apelului aceste părți nu au fost citate, hotărârea recurată fiind dată în raport cu persoanele reținute în dispozitivul sentinței, astfel că nelegalitatea acestei decizii este evidentă. Cea de-a doua critică vizează încălcarea prevederilor art. 480 din C. civ. de la 1864 și ale art. 555, art. 557, art. 563, art. 565 din noul C. civ. aplicabile în raport cu prevederile art. 6 alin. (6) din același act normativ. În acest sens, recurenții reclamanți susțin că instanța de apel a omis situația premiză a acțiunii, iar considerentele privind litigiul anterior sunt greșite, fiind omise împrejurări esențiale consacrate explicit judecătorește de Înalta Curte de Casație și Justiție. În opinia recurenților reclamanți aceștia au dovedit existența actuală a dreptului de proprietate invocat, succesiv celui al antecesoarei, respectiv antecesoarelor acestora, care nu a fost niciodată afectat în vreun fel, așa cum rezultă din conținutul cărții funciare. Arată recurenții că procesul anterior prin care a fost soluționată cererea reclamantei S.C. LL. S.R.L. (fostă S.C. T. S.R.L), continuată de S.C. Z. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Brașov - cerere prin care s-a urmărit înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român și radierea antecesoarelor reclamantelor - a statuat asupra existenței dreptului pretins de aceștia în cauză și inexistentei dreptului statului, ca și asupra inexistenței bunului din patrimoniul statului ori a S.C. U. S.R.L. Brașov. Se mai arată că în litigiul anterior, prin Sentința civilă nr. 223/26 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov, s-a constatat nu numai că nu erau îndeplinite condițiile impuse de art. 974 C. civ. pentru promovarea unei acțiuni oblice (prin aceea că nici unul dintre pârâți nu este debitor al reclamantei și, în plus, aceasta nu deține vreo creanță certă, lichidă și exigibilă față de aceștia ci, s-a reținut și că: "se solicită constatarea unor drepturi în favoarea pârâților persoane juridice și inexistența acestora în defavoarea pârâților persoane fizice în baza unui decret care nu mai este în ființă și pe care însăși statul l-a declarat ca fiind abuziv și fără efect prin art. 2, lit. a) din Legea nr. 10/2001" respectiv că "acest decret este abrogat, chiar dacă nu în mod expres, potrivit prevederilor art. 121 ale Constituției României din anul 1965, fiind contrar prevederilor art. 36"., "din conținutul cărții funciare rezultă existența imobilului în proprietatea pârâtelor inițiale ...". Recurenții precizează că aceste considerente sunt proprii și Deciziei civile nr. 159/Ap/2 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în care s-a reținut că "susținerile reclamantei în sensul că legitimarea sa procesuală activă s-ar putea justifica pe calea acțiunii oblice reglementată de art. 974 C. civ. sunt nefondate, deoarece acțiunea oblică poate fi intentată doar cu privire la drepturi aflate în patrimoniul debitorului care sunt pe cale de a se pierde datorită pasivității acestuia, or, în speță, dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul în litigiu, nu a fost niciodată evidențiat în cartea funciară și nu se mai află în patrimoniul debitoarei S.C. U. S.R.L.. Invocarea art. 27 din Legea nr. 7/1996 în justificarea legitimării procesuale active nu poate fi primită în raport de art. 13 și 14 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 26 mai 2005 față de care intimata debitoare S.C. U. S.R.L. s-a descărcat de orice obligații și răspundere cumpărătoarea S.C. T. S.R.L. cunoscând și acceptând riscul evicțiunii." Aceeași decizie evocă sistemul de publicitate imobiliară bazat pe cărțile funciare care fundamentează prezumția că dreptul real înscris este exact și că potrivit art. 17 din Legea nr. 115/1938 întabularea avea efect constitutiv de drept real, principiul publicității absolute stând la baza acestui sistem de publicitate imobiliară și însemna că drepturile reale imobiliare nu se puteau strămuta decât dacă se efectua întabularea. Arată recurenții că prin Decizia nr. 607 din 30 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul formulat de S.C. Z. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 159/Ap din 2 februarie 2016 a Curții de Apel Brașov pe care l-a respins ca nefondat. Înalta Curte a reținut în decizia amintită că Statul Român nu a avut niciodată evidențiat dreptul de proprietate în cartea funciară cu privire la imobilul litigios, respectiv că acesta nici nu se mai află în patrimoniul acestuia ori a pretinsei debitoare-pârâte S.C. U. S.R.L., instanțele realizând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 974 C. civ., "de vreme ce acțiunea oblică poate fi exercitată doar cu privire la drepturi evidențiate în patrimoniul debitorului și care sunt pe cale a se pierde datorită pasivității acestuia, cerință neîndeplinită în cauză". Se mai reține că reclamanta din acea cauză nu este beneficiara unei creanțe certe, lichide și exigibile, atât timp cât din conținutul contractului (art. 13 și 14) reiese împrejurarea că vânzătoarea pârâtă, prin finalizarea tranzacției, nu mai are nicio obligație contractuală. cumpărătoarea fiind cea care a cunoscut și acceptat la momentul perfectării vânzării, riscul evicțiunii". De asemenea, s-a reținut caracterul nelegal al decretului de expropriere, faptul că acesta contravenea art. 36 din Constituția României de la 1965, act normativ pe care însuși statul l-a declarat ca fiind abuziv. În opinia recurenților, aceste considerente dovedesc că în procesul anterior s-a reținut și dispus cu privire la neîndeplinirea condițiilor exercitării acțiunii oblice - existența dreptului de proprietate al antecesoarelor acestora și al reclamanților și inexistența dreptului de proprietate al Statului Român, respectiv inexistența bunului în patrimoniul statului ori al S.C. U. S.R.L. Brașov - ceea ce ar demonstra că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, că acest drept a existat în permanență în patrimoniul antecesoarelor acestora, fiind înscris în cartea funciară, fiind unul actual și deplin dovedit în condițiile art. 565 din noul C. civ. prin extrasul de carte funciară, împrejurare esențială omisă de instanțele de judecată a fondului și a apelului. Precizează recurenții că neînscrierea dreptului statului în CF nu a fost consecința pasivității acestuia, ci consecința respingerii cererii de înscriere a dreptului statului în CF, dovadă stând înscrierea de sub B 12 a CF pe hârtie, nr. 1260 Brașov, astfel că, este greșit a pretinde dobândirea vreunui drept de Statul Român. Inexistența dreptului Statului Român determină concluzia imposibilității înstrăinării de către acesta, prin mandatarul legal, S.C. U. S.R.L. Brașov, a unor părți din imobil. Astfel, vânzătorul neavând calitatea de proprietar, a încheiat un act nul de "vânzare" a bunului altuia, prevederile Legii nr. 112/1995 fiind nesocotite, neputându-se considera sub niciun motiv că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale. Apreciază recurenții că, în speță, se impunea a se reține că cererea în revendicare este admisibilă având în vedere teza a II - a dispozitivului deciziei în interesul Legii nr. XXXIII din 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, apreciind asupra raportului dintre acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și procedura impusă de Legea nr. 10/2001, a statuat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare dacă reclamantul care formulează acțiunea se prevalează de un bun în sensul normei europene stabilind că trebuie să se asigure acestuia accesul la justiție, dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În privința acestor condiții, în speță, instanța de apel s-a rezumat la a considera că pârâții dețin un drept de proprietate, titlul lor fiind preferabil și că admiterea acțiunii ar afecta securitatea circuitului civil, omițând că vânzarea legală presupune imperativ potrivit Legii nr. 112/1995 și prevederilor legale cu privire la legalitatea convențiilor, cuprinse în art. 948 din vechiul C. civ., similare cu prevederile art. 1179 din noul C. civ., în art. 1294 din vechiul C. civ., existența dreptului de proprietate al vânzătorului. Din acest motiv apreciază ca fiind greșite considerentele privind legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare și caracterul preferabil al acestora, în raport cu titlul reclamanților și al antecesoarelor acestora. În opinia recurenților, în speță, nu este incidentă situația existenței vreunui alt drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat (partea acestuia deținută de pârâți), nepunându-se problema de a se aduce atingere unui asemenea drept și nici a afectării securității raporturilor juridice, asemenea raporturi presupunând legalitatea raportului juridic (vânzare/cumpărare), contractele pârâților fiind încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și nefiind apte de înscriere în cartea funciară, nefiind opozabile titularului înscris, astfel că, simpla existență materială a acestor contracte nu poate genera concluzia existenței lor legale. În plus, deși toți pretinșii cumpărători au fost și sunt de rea-credință, cunoscând apartenența dreptului de proprietate și lipsa acestui drept al statului - împrejurări evidențiate de cartea funciară - aceste aspecte de legalitate nu au făcut obiectul unei preocupări reale în judecarea cauzei. În opinia recurenților, era în sarcina instanței de apel să analizeze și concluzioneze asupra faptului că legea internă, intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului, dat fiind că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, cum este cazul de față, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse. Astfel, în speță, la data formulării cererii de revendicare, chiar dacă ulterioară Legii nr. 10/2001, reclamantul era titularul unui drept actual pe care-l putea valorifica pe calea revendicării, acesta fiind proprietar tabular, dreptul de proprietate nefiind niciodată pierdut de acesta. Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, situație ce rezultă neîndoios din cele de mai sus, reținute cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior menționat. În opinia recurenților, Legea nr. 10/2001 nu era aplicabilă deoarece procedura instituită de aceasta are ca scop, potrivit art. 1 alin. (1), redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce nu este cazul de față în care dreptul de proprietate a aparținut întotdeauna conform celor înscrise în cartea funciară antecesoarelor acestora, fiind dobândit ulterior de reclamanți prin cumpărare. Mai mult decât atât, prin demersul judiciar care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2008 al Tribunalului Brașov, s-a încercat recunoașterea calității de proprietar a Statului Român (ori a Municipiului Brașov), calitate care, dacă ar fi existat ar fi impus procedura Legii nr. 10/2001. Evident că având în patrimoniu dreptul de proprietate asupra bunului (nepunându-se problema redobândirii acestuia prin procedura legii speciale) "reclamantul" are la dispoziție mijloacele legale pentru valorificarea dreptului său. În acest context consideră recurenții că regimul juridic al bunului nu era prevăzut de Legea nr. 10/2001, bunul aflându-se în circuitul civil și făcând obiectul unor transmisiuni succesive, or, pentru a exista un concurs între calea de drept comun și cea reglementată de legea specială imobilul în litigiu ar fi trebuit să facă obiectul Legii nr. 10/2001, prin procedura căreia să se fi realizat redobândirea dreptului de proprietate.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata S.C. Z. S.R.L. a solicitat respingerea recursului împotriva Deciziei civile nr. 1715/Ap din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel Brașov, ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. În motivare s-a susținut, în esență, că nelegala citare reprezintă o cauză de nulitate relativă a hotărârii judecătorești, astfel că este obligatoriu ca partea care o invocă să fie partea ce a suferit o vătămare - ceea ce nu este cazul recurenților. Se mai arată că, în cauză, conținutul cărții funciare atestă împrejurări juridice nelegale, de vreme ce recurenții au reușit întabularea prin manopere frauduloase. Pe de alta parte, în opinia intimatei, date fiind prevederile legii speciale, și anume ale Legii nr. 10/2001, conținutul cărții funciare este irelevant întrucât operează principiul specialia generalibus derogant. A mai arătat intimata că acțiunea civilă finalizată cu pronunțarea Sentinței civile nr. 223/2011 a Tribunalului Brașov nu a avut ca obiect analiza caracterului valabil sau nevalabil al titlului cu care statul roman a preluat imobilul, ci au arătat că această analiză se va face în cadrul acțiunii în revendicare pentru argumentul ca instanța a fost învestită cu o acțiune oblică, astfel că nu există putere de lucru judecat sub aspectul lămuririi valabilității titlului cu care statul a preluat imobilul. De altfel, aspectul preluării imobilului de către stat nu a fost contestat de către nicio instanță, problema tangent analizată fiind exclusiv valabilitatea acestui titlu. În opinia intimatei, deși recurenții susțin că ar fi evident dreptul lor de proprietate și că acesta ar fi dovedit în condițiile art. 565 C. civ., înscrierea dreptului lor este plasată în afara procedurilor legale de dobândire a însuși dreptului de proprietate, fiind contrară principiului specialia generalibus derogant consacrat prin Decizia RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Intimata precizează că, la rândul său, opune un drept de proprietate reprezentat de un contract de vânzare cumpărare cu titlu oneros, necontestat în termenul impus de art. 45 din Legea nr. 10/2001, necontestat niciodată, nedesființat, așadar valabil și emanând de la adevăratul proprietar de la momentul dobândirii: Statul Român. Acțiunea în revendicare devine posibilă ori admisibilă dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate. Or, în speță, se aduce atingere dreptului său de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, drept de proprietate reprezentat de un contract de vânzare cumpărare cu titlu oneros, necontestat în termenul impus de art. 45 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, în opinia intimatei, în speță, s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice dobândite de aceasta cu titlu oneros. Totodată, opinează intimata că numai aceasta deține un "bun" în sensul celui protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Pe de altă parte, în Cauza Raicu vs. România, Curtea Europeana a statuat ca, în situația în care nu a fost admisa o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul sau. Așadar, conformitatea legilor interne cu Convenția Europeana a făcut obiectul analizei de către chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului, sens în care susținerea recurenților apare drept nelegala, conducând la concluzia ca și acest motiv de recurs este nelegal. Totodată, a fost formulată întâmpinare de către intimata MM., prin curator special, NN., care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență lipsa vătămării recurenților care invocă, în recurs, nelegalitatea procedurii de citare cu pârâții, respectiv că, în cauză este incidentă Legea nr. 10/2001, astfel că, autoarei reclamanților îi revenea obligația de a urma procedura prealabilă obligatorie prevăzută de această lege. Prin întâmpinarea formulată de intimații I., H., J. și JJ., s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea Deciziei civile nr. 1715/Ap/2018, pronunțată de către Curtea de Apel Brașov ca fiind legală și temeinică. În motivare, se arată, în esență, că numitul C. nu deține un mandat valabil în cauza de față, iar documentele depuse nu atesta că persoanele pe care le reprezint