ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 292/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2010, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor cu suma estimativă de bani care va fi detaliată în cuprinsul cererii, pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept, trimiterii abuzive în judecată, precum și urmare a consecințelor dispozițiilor hotărârilor judecătorești penale prin care au fost dispuse îngrădiri privind posibilitatea de exercitare efectivă a profesiei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 12 august 1996, ca urmare a susținerii concursului pentru postul de comandant adjunct, a fost angajat pe o perioadă nedeterminată ca șef serviciu Trafic-sol la R.A.A.I. București - Otopeni (denumită în continuare R.A.A.I.B.O.), prin decizia C.I.M. nr. 915 din 12 august 1996, aceasta deoarece postul de comandant adjunct nu era disponibil la acel moment.

Ulterior, a fost încadrat pe funcția de comandant adjunct la R.A.A.I.B.O. prin decizia C.I.M. nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

La data de 17 aprilie 1998, ofițerii de poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție Transporturi București au fost sesizați de către reprezentanți ai vămii că în curtea Vămii Chitila au fost conduse mai multe autotrenuri încărcate cu baxuri de țigări sustrase controlului vamal, țigări încărcate dintr-un avion parcat la un depozit situat în Aeroportul Otopeni. În urma acestei constatări s-a întocmit dosar penal, iar prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpați, inclusiv a sa.

În perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998 reclamantul a fost supus arestării preventive și, din cauza acestei arestări preventive, prin decizia nr. 136/07 iulie 1998 a fost concediat conform art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii (în forma anterioară).

Reclamantul a arătat că în urma eliberării din arest preventiv a fost reangajat pe o perioadă nedeterminată ca referent la biroul reglementări aeronautice al R.A.A.I.B.O. prin decizia C.I.M. nr. 1148 din 03 septembrie 1998, mai precis pe postul de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate și Reglementări - Biroul Reglementări Aeronautice, post mult inferior pregătirii sale și parcurgerii etapelor profesionale în urma cărora obținuse prin examen postul de comandant adjunct, deținut anterior arestării preventive abuzive.

Conducerea de la acel moment a companiei a motivat că nu putea să îl reîncadreze pe același post deoarece figura ca inculpat în dosarul penal în cadrul căruia fusese dispusă arestarea preventivă împotriva sa.

Astfel, activitatea desfășurată în concret de reclamant ca referent presupunea un grad de pregătire inferior (studii liceale) și excludea desfășurarea activității în zone cu acces restricționat - mai precis piste, platforme de rulaj aerian s.a., conform reglementarilor aeronautice. Prin interzicerea accesului în acest tip de zone, în mod evident reclamantul nu a mai avut posibilitatea desfășurării activității profesionale conform pregătirii în domeniul aeronautic, care presupunea accesul tocmai în aceste zone; în același timp, angajatorul i-a limitat activitatea, urmare a procesului penal, la activitatea de referent, mult inferioară competențelor sale profesionale, deoarece presupunea doar întocmirea de acte birocratice, administrative.

Prin sentința penală nr. 19 din 18 februarie 1999, Tribunalul Militar București a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reținute în rechizitoriu, soluție păstrată la Curtea Militar ă de Apel.

Începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar.

În recurs, Curtea Suprema de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 a dispus restituirea cauzei, în privința reclamantului, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale.

D.N.A. a dispus, prin Ordonanța nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen. Prin aceeași ordonanță s-a declinat cauza în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale cu celelalte acte dispuse de instanța supremă, cauza înregistrându-se la nr. 26/P/2002.

Prin Ordonanța nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004, dosarul a fost trimis de către Secția de Urmărire Penală și Criminalistică la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cauza fiind înregistrată la nr. 26/D/P/2005.

La încetarea mandatului de deputat, în anul 2004, reclamantul a solicitat din nou reîncadrarea pe postul de comandant adjunct ori pe un post similar - corespunzător pregătirii și experienței profesionale, fapt ce i-a fost refuzat nejustificat de către conducerea companiei, deși, între timp, prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție dispusese restituirea cauzei, în privința sa, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale, neexistând probe pentru stabilirea vinovăției penale.

Prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant pentru infracțiunile prevăzute la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 33 C. pen., soluție pronunțată conform art. 249 raportat la art. 11 lit. b, art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Reclamantul a arătat că în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998 a fost arestat în mod nelegal, motiv pentru care a solicitat repararea daunelor materiale și morale grave suferite în urma acestei arestări preventive nelegale, trimiterea sa în judecată fiind, de asemenea, abuzivă.

Cu privire la prejudiciul material efectiv înregistrat, reclamantul a arătat că se constituie din:

1) salariile (ce urmează a fi reevaluate prin indexare, majorare și reactualizare) - conform C.I.M. nr. 1113 din 01 octombrie 1997, în calitate de comandant adjunct la Regia Autonomă Aeroportul Internațional - Otopeni (persoana juridică antecesoare a actualei C.N.A.I.O.B. SA), neîncasate urmare a arestării preventive și desfacerii contractului de muncă potrivit art. 61 lit. b) C. muncii, de care ar fi trebuit să beneficieze privesc următorul interval de timp: 07 mai 1998 - 12 august 1998, între momentul arestării preventive și momentul reangajării pe un post inferior. Pentru intervalul 06 mai 1998 - 02 septembrie 1998, salariul neîncasat (conform înscrierilor din cartea de muncă) a fost de 4.197.960 lei/rol, la data de 07 mai 1998. Actualizând (estimativ) funcție de indicele lunar al preturilor de consum, conform datelor disponibile pe site-ul Institutului Național de Statistică se obține suma estimativă (potrivit formulei A = suma inițială de actualizat x IPC/100) 4.197.960 lei/rol x 646,86/100 = 27.154.924,056 lei/rol/luna. Prin urmare, pentru aproximativ trei luni de arestare preventivă rezultă un total de 81.464.772 lei/rol, adică 8.146,47 RON.

2) Suma ce constituie diferența salarială, în cuantum indexat, majorat și reactualizat dintre salariul avut înainte de arestare și salariul stabilit după reangajare, pentru perioada 03 septembrie 1998 - 11 decembrie 2000, perioada în care a fost reangajat pe postul de referent, post mult inferior pregătirii sale profesionale, experienței profesionale acumulate și examenelor susținute pentru a accede la postul deținut înaintea arestării abuzive. După cum a rezultat din înscrierile în cartea de muncă, diferența salarială (rezultată din CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997 față de CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998) a fost de 4.197.960 lei/rol - 3.087.400 lei/rol = 1.110.560 lei/rol/lună. Estimativ, potrivit calculului de mai sus, funcție de indicele lunar al prețurilor de consum, rezultă suma de 1.105.560 lei/rol X 646,86/100 = 7.151.425,416 lei/rol/lună. Având în vedere că intervalul 03 septembrie 1998 – 11 decembrie 2000 cuprinde 25 de luni, rezultă o sumă totală de 7.151.425,416X27 de luni =193.088.486,232 lei/rol (adică 19.309 RON).

3) Reclamantul a arătat că, începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar, la 10 decembrie 2004. Pentru acest interval urmează a fi calculată diferența dintre veniturile obținute ca parlamentar și cele ce i s-ar fi cuvenit în calitate de comandant adjunct, urmând să completeze cererea, dacă este cazul, cu suma astfel estimată.

4) La data de 19 mai 1998 a fost aplicat sechestru asigurător de către organele de poliție asupra bunurilor reclamantului, apartamentul situat la parterul blocului din Str. Vioara, București. Sechestrul asigurător a fost ridicat abia prin Ordonanța din 19 noiembrie 2007 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Printre bunurile sechestrate se află și un autoturism marca W., evaluat la momentul sechestrării la 5 milioane lei/rol.

Reclamantul a mai arătat că beneficiul nerealizat rezultă mai întâi din refuzul reangajării din partea angajatorului, astfel încât după data de 10 decembrie 2004 contractul de muncă a încetat prin așa-zisul acord al părților, deoarece a refuzat să continue activitatea într-un post total impropriu raportat la pregătirea sa profesională. Este evident că refuzul reangajării a fost o consecință directă a arestării nelegale și procesului penal prelungit abuziv și nerezonabil, iar prejudiciul în forma beneficiului nerealizat este cert, concretizându-se în salariile neîncasate pe perioada 10 decembrie 2004 - septembrie 2009 (momentul stabilirii definitive a nevinovăției penale).

Reclamantul a mai precizat că imposibilitatea parcurgerii carierei în domeniul aeronautic, conform aptitudinilor demonstrate și examenelor susținute în obținerea calificărilor enumerate, s-a datorat erorilor judiciare din procesul penal desfășurat împotriva sa. Mai mult, durata excesivă a acestui proces a condus la situația actuală, constatată și în cuprinsul Ordonanței din 19 noiembrie 2007 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de ridicare a măsurilor de sechestru asigurător în sensul de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

Reclamantul a susținut că i-a fost lezată demnitatea, ce presupunea în acest caz și onoarea militară, desconsiderată în mod injust, fapt dovedit de stabilirea nevinovăției penale.

Nu în ultimul rând, detenția în sine i-a produs tulburări psiho-somatice serioase, care, coroborate cu durata excesivă a procesului penal la care a fost supus pe o perioadă de mai mult de zece ani, au condus la afecțiuni ce i-au alterat grav starea de sănătate și condiția de viață, alterări ce urmează să fie suplinite prin acordarea de daune morale.

De asemenea, a mai arătat că, în speță, există eroare judiciară, deoarece a fost arestat preventiv ilegal în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998, în timp ce prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant, deoarece, în conformitate cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind vinovăția făptuitorului.

Prin urmare, prejudiciile care i-au fost cauzate reclamantului prin această eroare judiciară gravă sunt atât de ordin material, cât și moral, nefiind reparate până la momentul introducerii acțiunii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 Cod de procedură penală și următoarele și art. 998 și următoarele C. civ.

La data de 11 mai 2010, respectiv 18 iunie 2010, reclamantul a depus o precizare a acțiunii privind temeiul juridic al acțiunii. Prin aceasta a arătat că daunele materiale și morale s-au produs în speță dintr-un complex de cauze în strânsă legătură cu procesul penal în cadrul căruia a suferit măsura arestării preventive, în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa și a fost condamnat de două instanțe.

Reclamantul a precizat că, în principal, arestarea preventivă a avut ca efect imediat și grav concedierea sa prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998. Refuzul reangajării potrivit pregătirii profesionale a fost motivat de angajatorul de la acel moment în baza acestei arestări preventive. În plus, reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu încă din 23 iulie 1998, primul termen de judecată în fața Tribunalului Militar București având loc la 01 septembrie 1998, oferind un motiv suplimentar angajatorului de a refuza reangajarea pe postul de conducere ocupat anterior, în timp ce reangajarea sa, pe post inferior, s-a produs la 03 septembrie 1998.

Arestarea preventivă suferită s-a coroborat cu alte măsuri restrictive de libertate luate împotriva reclamantului pe parcursul procesului penal, precum interdicția de a părăsi localitatea, dar și trimiterea în judecată și condamnarea în două instanțe - cauze generatoare de prejudicii conform art. 504 și urm. Cod de procedură penală.

Pe de altă parte, evoluția profesională a reclamantului a fost afectată în mod grav și ireversibil și, în consecință, acestuia i-au fost lezate viața socială, profesională, precum și cea personală, toate afectând demnitatea și personalitatea, adică au fost grav lezate acele drepturi nepatrimoniale a căror încălcare produce daune morale.

Prin încheierea din 30 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la sumele ce constituie diferențe salariale, la cele neîncasate pe perioada mandatului de deputat, la contravaloarea autoturismului sechestrat, la beneficiul nerealizat și capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen.

La data de 02 februarie 2011, reclamantul a formulat cerere de majorare a cuantumului pretențiilor și precizare a sumelor solicitate cu titlu de daune morale, prin care a mărit valoarea sumei solicitate cu titlu de daune morale la 1.000.000 lei. Daunele morale solicitate sunt indisolubil legate de arestarea preventiva, de restricționarea libertății de mișcare (prin măsura interdicției de a parași localitatea), apoi de inculparea, trimiterea în judecata și condamnarea de către doua instanțe. Reclamantul a arătat că despăgubirea de ordin moral se explică printr-o încercare de a contrabalansa efectele negative multiple ale vătămării produse de arestarea preventivă nelegală, restricționarea libertății de mișcare, inculparea și, în final, condamnarea sa.

Prin sentința civilă nr. 1429 din 7 iulie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere A 1 II, A 1 III, A 1 IV, A 2 I și capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen., a admis în parte acțiunea precizată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin încheierea din 30 iunie 2010, tribunalul a admis excepția inadmisibilității în ceea ce privește capetele de cerere sus indicate și, astfel, s-a impus a fi respinse, ca inadmisibile.

Pe fond, tribunalul a reținut că, prin Ordonanța din 07 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, fiind emis mandatul de arestare nr. 13 din 07 mai 1998, acesta fiind încarcerat, după cum rezultă din biletul de liberare emis de Inspectoratul General al Poliției - Unitatea 0106 în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998, ca urmare a prelungirilor succesive intervenite.

Prin Ordonanța din 15 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus aplicarea sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantului, ridicat prin Ordonanța din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, între bunurile cu privire la care s-a aplicat această măsură numărându-se și apartamentul din str. Vioara, parter și autoturismul marca W. cu nr. de înmatriculare x, an fabricație 1984.

Prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin sentința penală nr. 19 din 18 februarie 1999, Tribunalul Militar București a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reținute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de șapte ani închisoare și patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. și de art. 64 lit. c) C. pen., în sensul interzicerii ocupării unei funcții de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată, s-a luat față de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea București, iar, prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunțată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la șase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001, Curtea Suprema de Justiție, secția penală, a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în ceea ce îl privește pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale.

Prin Ordonanța nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004, D.N.A. a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen., precum și declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reținute prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, cauza înregistrându-se la nr. 26/P/2002.

Prin Ordonanța nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secția de Urmărire Penală și Criminalistică la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cauza fiind înregistrată sub nr. 26/D/P/2005.

Prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant, pentru infracțiunile prevăzute la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 33 C. pen., întrucât lipsește un element constitutiv al infracțiunii, și anume vinovăția făptuitorului.

La data luării măsurii arestării preventive reclamantul ocupa funcția de comandant adjunct la R.A.A.I.B.O., potrivit cu decizia C.I.M. nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

Prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998, reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii (în forma anterioară), potrivit cu care contractul de muncă poate fi desfăcut din inițiativa unității, în cazul când cel în cauză este arestat mai mult de 60 de zile.

Prin decizia C.I.M. nr. 1148 din 03 septembrie 1998 reclamantul a fost angajat în funcția de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate și Reglementări - Biroul Reglementări aeronautice, contractul fiind suspendat în data de 11 decembrie 2000 în temeiul art. 7 din Legea nr. 4/1990 pe durata exercitării mandatului de deputat.

Potrivit certificatului de radiere autoturismul W. cu nr. de înmatriculare x, an fabricație 1984, a fost radiat din evidențele Inspectoratului de Poliție - Serviciul circulație ca urmare a radierii R., la dosar fiind depus și certificatul de distrugere.

În drept, tribunalul a avut în vedere art. 52 alin. 3 din Constituție și art. 504-505 C. proc. pen., precum și art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, a reținut și incidența art. 998-999 C. civ.

Față de dispozițiile de drept de mai sus, cât și de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că prin luarea măsurii arestării preventive de către organul de urmărire penală, măsură care nu a fost urmată de condamnarea definitivă a reclamantului, ci de măsurile neînceperii urmăririi penale și scoaterii de sub urmărirea penală sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen., în sensul constatării erorii judiciare, ceea ce îndreptățește reclamantul la acoperirea prejudiciului material și moral cauzat prin această măsură.

În ceea ce privește întinderea prejudiciu material cauzat de măsura arestării preventive, tribunalul a constatat că acesta nu poate consta decât în cuantumul salariilor, indexate și majorate pentru perioada 07 mai 1998 - 02 septembrie 1998, astfel cum au fost stabilite prin expertiză, dar cu scăderea sumei de reprezintă actualizarea cu inflația pe prima lună (cum a solicitat pârâtul). În total, această sumă datorată este de 8.426 lei.

Referitor la celelalte sume solicitate pentru acoperirea prejudiciului material cauzat de arestarea preventivă, tribunalul a considerat că nu există o legătură de cauzalitate dovedită între măsura luată și reducerea veniturilor salariale ale reclamantului.

Susținerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeași funcție pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat și ar exista proces penal împotriva acestuia, în afară de faptul că nu a fost dovedită, nu intră în spera de aplicabilitate a art. 504 C. proc. pen., atât timp cât angajatorul nu a procedat în această maniere, determinat de o dispoziție legală (precum cea a art. 130 lit. j) din vechiul Cod al muncii). Mai mult, tribunalul a reținut că, potrivit susținerilor reclamantului, contractul de muncă a încetat, ulterior, prin acordul părților.

De asemenea, având în vedere că s-a invocat și răspunderea civilă delictuală, tribunalul a apreciat că acest prejudiciul nu intră în sfera prejudiciilor pentru care răspunde pârâtul de față, acesta deoarece reclamantul trebuie să adreseze instanțelor de dreptul muncii în cazul în care se considera nedreptățit prin măsurile luată de angajator, atât în ceea ce privește reîncadrarea pe un post inferior, cât și în ceea ce privește încetarea raporturilor de muncă, iar pedeapsa complementară dispusă prin sentința penală de condamnare nu a rămas definitivă și, deci, nu a produs efecte de natura celor în discuție.

Asupra perioadei în care reclamantul a ocupat funcția de deputat, tribunalul a reținut că reclamantului i-a fost suspendat contractul de muncă, iar salarizarea sa s-a făcut potrivit Legii nr. 53/1991, republicată.

În ceea ce privește solicitarea acordării unei rente viagere atât în aplicarea art. 505 alin. (2) C. proc. pen., cât și prin raportare la dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ., tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a dovedit că arestarea, cât și existența procesului penal au fost de natură a influența în mod direct și determinant carierea profesională a acestuia.

Astfel, reclamantul nu a dovedit că după data de 3 septembrie 1998 există o legătură de cauzalitate între măsura arestării și angajarea pe un post inferior și nici că existența procesului penal ar fi influențat o viitoare angajare pe un post similar celui avut înainte de arestare sau corespunzător pregătirii sale profesionale. Timp de patru ani reclamantul a avut calitatea de deputat, iar, ulterior raporturile de muncă au încetat prin acord, decizia de desfacere a contractului de muncă nefiind contestată. Pe de altă parte, nu s-a dovedit care au fost demersurile întreprinse și nici că neocuparea unui post corespunzător pregătirii sale profesionale ar fi fost determinată de măsura arestării și de procesul penal derulat împotriva reclamantului.

Cât privește daunele materiale provocate prin măsura instituirii sechestrului asigurator, tribunalul a reținut că întinderea prejudiciului cauzat reclamantului este de 5.262 lei stabilit potrivit expertizei de specialitate și constă în valoarea actualizată a autoturismului W.

Tribunalul a avut în vedere că măsura indisponibilizării bunului o perioada îndelungată de timp, în condițiile în care autoturismul avea deja o vechime de opt ani, reprezintă în realitate o veritabilă lipsire de proprietate, pentru care statul trebuie să răspundă în temeiul dispozițiilor art. 998 și următoarele C. civ.

Referitor la apartamentul asupra căruia s-a aplicat aceeași măsură, reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul cauzat și nici a dovedit existența și întinderea unui prejudiciu.

Tribunalul a mai constatat că reclamantului i s-a produs și un prejudiciu moral ca urmare a arestări nelegale, prejudiciul rezultat din aceea că a fost arestat timp de mai mult de patru luni de zile, că a fost îndepărtat din mediul în care trăia și a fost nevoit să trăiască în condiții de detenție cu toate constrângerile și neplăcerile pe care le poate presupune. O astfel de modificare radicală a vieții este de natură să producă inclusiv modificări ale comportamentului persoanei respective, cu consecințe de lungă durată.

Nu se poate nega faptul că arestarea a avut repercusiuni nu numai asupra persoanei reclamantului, ci și asupra familiei și asupra relațiilor cu colegii de muncă, aceste aspecte fiind relevate de declarațiile martorilor audiați.

Pe de altă parte, deși arestarea și procesul ce a urmat au fost puternic mediatizate, trezind ecouri și în momentul de față, totuși tribunalul a constatat că în plat social măsurile luate împotriva reclamantului au avut un impact relativ redus și de scurtă durată din moment ce, în plină desfășurare a procesului penal, reclamantul a reușit să ocupe un loc de deputat în urma alegerilor parlamentare desfășurate în noiembrie 2000.

Pentru stabilirea unui cuantum adecvat a sumei acordate, tribunalul a avut în vedere atât durata arestării, cât și persoana reclamantului, pregătirea sa de militar, funcția ocupată, calitățile și meritele acestuia anterioare măsurii arestării.

În consecință, în raport de toate aceste criterii, tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei reprezintă o sumă menită să ofere o reparație adecvată pentru prejudiciul cauzat prin măsura de privare de libertate.

Consecință a arestării a fost și măsura concedierii dispusă de angajator în temeiul unor dispoziții legale care prevedeau această posibilitate, și anume art. 130 lit. j) din vechiul Cod al muncii, această măsură fiind de natura a afecta pe reclamant nu doar în plan material, ci și moral. În consecință, și acest prejudiciu a fost reparat prin raportare la art. 504 și urm. C. proc. pen., tribunalul apreciind că se impune acordarea sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește acordarea de daune morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin luarea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, precum și decurgând din durata procesului penal, tribunalul a constatat că aceste solicitări nu intră în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 504 și următoarele C. proc. pen., atragerea răspunderii statului neputând fi antrenată decât pe baza dispozițiilor art. 998 și următoarele C. civ., ținându-se cont și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la durata rezonabilă a unui proces penal.

Față de aceste precizări, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi localitatea a adus atingere dreptului la liberă circulație pentru o perioadă îndelungată de timp, drept fundamental garantat de dispozițiile art. 25 din Constituție, tribunalul a apreciat că răspunderea statului este antrenată și într-o astfel de situație pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului. Tribunalul a considerat că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparație justă și echitabilă.

Referitor la durata de soluționare a procesului penal, tribunalul a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil. Faptul că nu există dispoziții speciale în dreptul intern în acest domeniu nu reprezintă un impediment pentru instanță de a da curs solicitării reclamantului, acesta deoarece, pe de o parte, în calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor Convenției, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 3 C. civ. interzic judecătorului să refuze să judece, sub cuvânt ca legea nu prevede, este neclară sau neîndestulătoare.

În consecință, tribunalul a apreciat că dispozițiile răspunderii civile delictuale mai sus menționate reprezintă un temei de drept suficient de la care să se plece în analiza de fond a cererii reclamantului referitoare la acordarea de daune morale pentru durata procesului penal.

Verificând dosarele penale, tribunalul a apreciat că perioada de timp scursă de la data începerii urmăririi penale și până la data pronunțării deciziei nr. 992 din 26 februarie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție, secția penală, de mai puțin de trei ani, nu poate fi catalogată ca o perioadă nerezonabilă în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei și implicațiile acesteia, cauză care privea șaptesprezece inculpați și a presupus audierea atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de judecată nu mai a acestora, ci și a mai bine de 150 de martori, fără a mai vorbi de celelalte lucrări specifice ce s-au impus a fi efectuate. Totodată, nu trebuie omis că în această perioadă s-au derulat atât urmărirea penală, cât și cele trei faze ale procesului în fața instanțelor de judecată

Nu același lucru se poate reține în ceea ce privește etapele procesuale derulate după pronunțarea deciziei din recurs, ordonanțele care au dus la soluționarea cauzei fiind emise la data de 24 noiembrie 2004 și la data de 20 august 2009, fără ca lucrările efectuate în acest interval de timp să fie de amploarea și complexitatea celor derulate în etapele mai sus menționate.

Pe de altă parte, pârâtul nu a făcut niciun fel de apărări cu privire la aceste aspecte, apărări care să fi putut releva existența unor cauze obiective care să fi condus la soluționarea cu întârziere a procesului pornit împotriva reclamantului.

În consecință, tribunalul a constatat că și în această situație se impune atragerea răspunderii statului pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului, considerând că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparație justă și echitabilă pentru prejudiciul cauzat.

Împotriva acestei sentințe, la data de 17 iulie 2012, a declarat apel reclamantul, solicitând să se dispună modificarea în parte a hotărârii anterior menționate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii în daune pentru eroare judiciară, așa cum a fost formulată și precizată, sau în parte a acesteia (în sensul majorării sumei cu titlul de daune) și să fie obligat Statul Român să acopere integral prejudiciul material (care a fost stabilit de către expertiza contabilă efectuată în cauză ca fiind în cuantum de 638.915 RON, la care se adăuga suma de 9.437 RON/ lună, contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească Statul Român reclamantului (de la data de 20 august 2009 și până la decesul acestuia) și prejudiciul moral care a fost apreciat de către reclamant ca fiind în cuantum de 1.000.000 lei, prejudicii care i-au fost cauzate acestuia prin arestarea nelegală și prin întreg procesul penal abuziv care s-a derulat împotriva sa (cu toate implicațiile, interdicțiile și consecințele acestuia), cu cheltuieli de judecată.

În esență, a susținut că hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen., art. 998 și următoarele, art. 1084 și 1169 C. civ., art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 52 din Constituția României. Astfel, instanța a considerat în mod greșit că doar salariile neîncasate în perioada arestului preventiv (06 mai 1998 - 02 septembrie 1998) și valoarea autoturismului sechestrat în timpul procesului penal și devenit ulterior inutilizabil constituie singurele consecințe materiale, prejudiciul material al erorii judiciare a cărei victima a fost reclamantul, restul capetelor de cerere declarându-le inadmisibile.

Or, instituția reparațiunii integrale a prejudiciului, ale cărei principii sunt înscrise în art. 998 și art. 1084 C. civ. impune ca și daunele datorate de către stat, în temeiul art. 504 C. proc. pen., să reprezinte o justă și integrală despăgubire, ceea ce înseamnă că trebuie să cuprindă, în genere, pierderea efectivă, ca și beneficiul de care a fost lipsit cel condamnat sau arestat pe nedrept.

Daunele materiale alcătuiesc, conform expertizei efectuate în cauză, un total de 638.915 RON, la care se adăuga suma de 9.437 RON/ lună, contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească Statul Român reclamantului.

A arătat că instanța de fond a considerat în mod eronat că suma de 140.000 lei poate acoperi complexul prejudiciu moral cauzat prin eroare judiciară, aplicând greșit prevederile citate. Apelantul a detaliat la judecata în fond și vrea să evidențieze din nou faptul că toată această eroare judiciară i-a provocat un prejudiciu moral de o mare complexitate și gravitate, distrugând toate aspectele vieții sale, inclusiv pe el ca individ. Astfel, raportat la dimensiunile, complexitatea și gravitatea prejudiciului moral care i-a fost cauzat consideră că suma de 1.000.000 lei reprezintă o justă despăgubire morală.

Pe de altă parte, apelantul a învederat că, în cauză, hotărârea apelată nu prezintă în cazul anumitor aspecte motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura juridică. Întreaga motivare a instanței se sprijină pe faptul că acesta nu ar fi dovedit că distrugerea carierei sale profesionale (pierderea funcției de comandant adjunct, angajarea pe un post inferior, concedierea) a fost determinată de eroarea judiciară a cărei victimă a fost.

La data de 21 septembrie 2012, împotriva aceleiași sentințe, a declarat apel și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Apelantul a criticat sentința susținând că instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri morale către reclamant într-un cuantum care depășește valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea și viața.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate de instanța de fond, față de perioada arestării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității, suferințelor fizice și psihice cauzate persoanei, este excesivă.

Legea sau jurisprudența nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată. Acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită.

Incidența factorului prejudiciabil se limitează la durata arestării deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă.

Astfel, în situația în care se dovedește pe baza probatoriului administrat în cauză că arestarea preventivă a reclamantului V.V. a fost nelegală, se impune acordarea de despăgubiri reprezentând daune morale, însă într-un cuantum redus față de cel acordat de către instanța de fond, cuantum, care să nu depășească valorile nepatrimoniale ce i-au lezat personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală și care să fie în raport de durata arestării preventive.

Împotriva aceleiași sentințe, la data de 28 septembrie 2012, a declarat apel și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței civile atacate și, reținând cauza, respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale.

În opinia pârâtului, instanța de fond, în mod greșit, a admis acțiunea având în vedere că reclamantul a fost achitat de instanțe, prin urmare nu a fost pronunțată împotriva acestuia nicio hotărâre definitivă de condamnare. Având în vedere circumstanțele de la momentul dispunerii măsurii privative de libertate, apreciază faptul că această măsură a fost legală.

Pârâtul a solicitat să se observe că în situația în care o persoană este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, organele abilitate din sistemul judiciar al unei țări efectuează cercetarea penală, în cadrul căreia se pot lua anumite măsuri preventive, inclusiv măsura arestării și a reținerii. Faptul că ulterior a fost dispusă punerea în libertate, nu schimbă împrejurările cauzei și nu conduc la ideea că arestarea preventivă a reclamantului din cauză, până la data punerii în libertate, ar fi fost ilegală.

În sprijinul susținerilor sale, a invocat art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Omului, care permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale.

Cu privire la daunele morale acordate de instanța de fond, apelantul pârât a învederat că în mod greșit a fost soluționată cauza, deoarece, în afara faptului că hotărârea apelată cuprinde dispoziții contrare cu privire la cuantumul despăgubirilor, temeiul legal invocat de reclamant în cererea precizatoare formulată la termenul din 12 mai 2010, respectiv art. 998 - 999 C. civ., nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare în prezenta cauză.

Nu sunt întrunite cele patru elemente obligatorii, și anume: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Mai mult, în mod unanim a fost apreciat atât de instanțele naționale, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic.

În opinia sa, daunele morale sunt destinate să confere o satisfacție echitabilă, însă nu pot fi stabilite de instanță într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, pentru a conferi reclamantului un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală.

În concluzie, a arătat că statul în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție nu poate răspunde pentru consecințele păgubitoare produse de desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, decât în condițiile stabilite de prevederile legale speciale menționate mai sus.

Prin decizia civilă nr. 51/A din 21 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul reclamant V.V., a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 98.662 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 250.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, precum și a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin durata nerezonabilă a procesului penal, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P. și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelantul pârât a criticat prin apelul său admisibilitatea demersului judiciar de față prin raportare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și a art. 998-999 C. civ., dispoziții legale pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind incidente în cauza dedusă judecății - astfel încât instanța de apel a constatat că este necesară, cu prioritate, analiza acestei critici de nelegalitate, analiză în cadrul căreia a examinat și celelalte aspecte legate de stabilirea corectă a cadrului procesual obiectiv în speță.

Astfel cum s-a reținut și de către prima instanță, reclamantul a fost arestat preventiv, prin Ordonanța din 7 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, măsură prelungită succesiv ulterior, fiind încarcerat în perioada 7 mai 1998 - 13 august 1998.

Ca urmare a trimiterii sale în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin sentința penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar București a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reținute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de șapte ani închisoare și patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. și de art. 64 lit. c) C. pen., în sensul interzicerii ocupării unei funcții de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată, s-a luat față de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea București, iar, prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunțată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la șase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în ceea ce îl privește pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale (reținându-se existența unor declarații contradictorii referitoare la faptele acuzate, situație ce impunea completarea probatoriului), fără a se dispune asupra măsurii preventive restrictive de libertate luată anterior în cauză.

Prin Ordonanța nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004, Direcția Națională Anticorupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 C. pen., precum și declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reținute prin decizia nr. 992/26 februarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, cauza înregistrându-se la nr. 26/P/2002.

Prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în Dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant, pentru infracțiunile prevăzute la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 33 C. pen., întrucât lipsește un element constitutiv al infracțiunii, și anume vinovăția făptuitorului.

Față de cele reținute anterior, în mod corect tribunalul, în aplicarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., a constatat că reclamantul are dreptul la repararea pagubei, întrucât, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate, privarea ilicită de libertate fiind stabilită în speță printr-o ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală (conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen.).

Mai mult, contrar celor reținute de tribunal, Curtea a constatat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. constituie temei al răspunderii statului și în ipoteza în care unei persoane i s-a restrâns libertatea în mod nelegal în cursul procesului penal, în aceleași condiții mai sus-arătate - o astfel de măsură care a dus la restrângerea libertății reclamantului fiind obligarea reclamantului de a nu părăsi localitatea, măsură preventivă dispusă în cursul aceluiași proces penal, conform celor reținute anterior.

Instanța de apel a apreciat ca fiind vădit neîntemeiată critica apelantului pârât în sensul că nu ar rezulta care ar fi normele de drept intern și internațional încălcate și care ar conferi măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.

Apelantul pârât a ignorat prin aceste susțineri chiar rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu.

De altfel, printr-o jurisprudență constantă a Curții Constituționale (care a determinat și adoptarea Legii nr. 281/2003, act normativ care a pus în concordanță aceste dispoziții legale C. proc. pen. cu deciziile adoptate anterior) s-a statuat, ținându-se seama și de art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (prin prisma art. 20 din Constituție), asupra neconstituționalității oricăror limitări aduse de legiuitor ipotezelor în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Pe de altă parte, prin aceleași decizii s-a apreciat că prevederile art. 504 C. proc. pen. erau neconstituționale numai sub raportul sferei lor de aplicare, nu și sub acela al condițiilor reparării pagubelor pricinuite prin erorile judiciare, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituție lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat.

Condiția menționată, aceea a luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal, a fost însă apreciată constant în jurisprudența Curții Constituționale, ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiție, ca fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 126 alin. (2), reținându-se în plus, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut și poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiționări atâta timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

Această condiție este însă întrunită în prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerile formulate de apelantul pârât vizând întrunirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 5 par. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru privarea de liberate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni, chiar dacă s-ar admite că acestea ar fi întemeiate, instanța internă trebuie să aplice prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., deoarece acestea - potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României - au prioritate în aplicare față de cele ale art. 5 par. 1 lit. c), par. 2-4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că norma internă este, prin prisma stabilirii nelegalității măsurii arestării preventive prin simplul fapt că s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare sau o ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, mai favorabilă decât normele Convenției în această materie a acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare.

Legat de posibilitatea aplicării în speță a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen., reglementând obligația de plată a daunelor de către stat în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparația integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, sau împotriva căreia s-a luat o altă măsură restrictivă de libertate, potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, ce constituie dreptul comun în materie.

Or, din această perspectivă, împrejurarea că tribunalul a ținut seama în stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru eroare judiciară pretinsă de reclamant și de aceste ultime prevederi legale nu constituie o aplicare eronată a legii în raportul juridic dedus judecății, așa cum susține apelantul pârât.

În plus, Curtea a ținut seama și de împrejurarea că, prin aceeași acțiune