ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2121/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 892 din 14 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul N.I. împotriva S.R. și l-a obligat pe pârâtul S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 5000 de Euro către reclamant, reprezentând despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic la care a fost supus tatăl său. A respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material cauza, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamantul N.I. cât și S.R. prin M.F.P. Reclamantul N.I. a susținut că tribunalul a interpretat greșit prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și a cerut să-i fie acordate și despăgubiri materiale „în limitele probatoriilor depuse la dosarul cauzei”.

Pârâtul S.R. prin M.F.P. a susținut, în esență, că în cauză nu sunt întrunite cerințele Legii nr. 221/2009 pentru ca reclamantul să primească despăgubiri. Prin decizia nr. 267/ A din 11 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul declarat de S.R. împotriva sentinței civile nr. 892 din 14 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul N.I., pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul N.I. împotriva S.R. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.I. împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Deoarece aceasta și-a încetat efectele juridice se impune respingerea acțiunii reclamantului. Reclamantul N.I. nu a investit instanța de fond cu o cerere având ca obiect acordarea unor daune materiale. El a cerut expres și explicit numai daune morale pentru condamnarea tatălui său. Conform art. 294 C. proc. civ., obiectul cererii nu poate fi modificat în faza apelului. De asemenea, cauza cererii nu poate fi modificată în faza apelului și nici nu se pot face cereri noi, întemeiate și motivate în baza unor dispoziții legale care nu au fost analizate de instanța de fond, cum ar fi cele prevăzute de art. 5 din C.E.D.O., a căror aplicare ar necesita cercetări sub aspectul încălcării dreptului reclamantului la libertate și siguranță.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul N.I. și, criticând-o pentru nelegalitate, a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul acestuia, că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la unele cereri formulate în cauză și că decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut următoarele: (1) Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia; în motivarea deciziei pronunțate, instanța de apel a comis erori grave în interpretarea și aplicarea actului normativ incident în cauză, erori care au viciat finalitatea actului de justiție.

La data de 26 februarie 2010, în baza prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 a cerut obligarea S.R. la acordarea de despăgubiri morale si materiale pentru prejudiciul suferit prin condamnare de defunctul său tată, preotul N.G., condamnat politic conform prevederilor art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949. Prin sentința civilă nr. 892 din 14 iunie 2010, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, obligând S.R. la plata sumei de 5000 euro cu titlu de daune morale; a fost respinsă, insa cererea pentru acordarea de despăgubiri materiale, ca neîntemeiată, ignorându-se în totalitate probatoriile administrate în cauză.

Recurentul-reclamant a mai susținut că greșit instanța de apel reținut că instanța nu ar fi fost investită cu o cerere având ca obiect acordarea unor daune ma­teriale, deoarece chiar prin sentința tribunalului se dispune respingerea cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat, ca neîntemeiată. Recurentul-reclamant a susținut că atât în motivele de apel, cât și printr-o cerere separată a solicitat în mod expres instanței de apel „plata unor despăgubiri morale și materiale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată”. În acest context, a solicitat instanței de recurs să constate că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la principalul motiv de apel invocat în cauză, respectiv cererea pentru acordarea daunelor materiale, formulată în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, omisiune ce intră sub incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la cererea pentru acordarea unor despăgubiri salariale cuvenite defunctului său tată, drepturi aferente intervalului 01 august 1952 - 01 aprilie 1953, perioadă în care a fost arestat și condamnat politic. Instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la cererea de restituire a sumei de 3000 lei încasată necuvenit de S.R. cu titlu de amendă penală; cererea a fost formulată în condițiunile prevederilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că după darea hotărârii de primă instanță, la data de 07 iulie 2010 recurentul-reclamant a intrat în posesia „Fișei Matricole Penale” nr. 83 din 28 noiembrie 1952, depusă la dosarul cauzei, dar ignorată de instanța de apel.

(2) - Decizia civilă nr. 267/ A din 11 martie 2011 pronunțată în cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Cererea de chemare în judecată a fost formulată, la data de 26 februarie 2010, pentru acordarea de despăgubiri morale și materiale în condițiunile prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 și a fost soluționată de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 892 din 14 iunie 2010, respectiv anterior publicării în M. Of. a celor două Decizii de neconstituționalitate nr. 1358/2010 și 1360/2010. Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională constată că „legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în .judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului”.

Potrivit principiului neretroactivității legilor consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, „decizia se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre .judecătorească pronunțată în prima instanță care, deși nedefinitivă, cum e cazul în speță, poate fi legală și temeinică, prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia (pct. 4, alin. (2) din Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010). În interpretarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile emise de Curtea Constituțională au efect numai pentru viitor.

Respingerea acțiunii pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității acestuia pe parcursul soluționării căii de atac, vine în contradicție cu principiul egalității în fața legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit și cu principiul nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O., care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertăților pe care Convenția le reglementează. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele: Prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil întrucât prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susținerile formulate de reclamant prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru greșita aplicare a legii, fiind de reținut că aplicarea dispozițiilor art. 329 – art. 330 7 C. proc. civ., nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

C ererea formulată de recurentul-reclamant pentru acordarea unor despăgubiri salariale cuvenite defunctului său tată, drepturi aferente intervalului 0l august 1952 - 01 aprilie 1953, perioadă în care a fost arestat și condamnat politic, precum și cererea cu privire la cererea de restituire a sumei de 3000 lei încasată necuvenit de S.R. cu titlu de amendă penală, formulate de reclamant în faza procesuală a apelului în cadrul întâmpinării la apelul declarat de pârâtul S.R. exced cadrului procesual reglementat de Legea nr. 221/2009. Susținerea recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea pentru acordarea daunelor materiale nu poate fi primită.

Chiar dacă instanța de apel, în majoritate, a reținut, eronat, că prin acțiune, reclamantul nu ar fi solicitat daune materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, în timp ce prin opinia separată la decizia pronunțată de instanța de apel în majoritate s-a apreciat că acest capăt de cerere este neîntemeiat și corect tribunalul a respins-o, soluția de respingere a acestei cereri este legală.

Astfel, potrivit art. 5. alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…) poate solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de acest text de lege, corect s-a reținut că cererea de acordare a daunelor materiale nu este întemeiată deoarece prin hotărârea de condamnare a tatălui reclamantului pentru săvârșirea unei infracțiuni reglementate de Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice nu s-a dispus și măsura confiscării. Bunurile al căror echivalent este solicitat de către reclamant prin acțiune au fost preluate în mod abuziv, în baza Decretului de expropriere nr. 49/1976, pentru sistematizarea zonei, astfel că ele fac obiectul unei alte legi speciale de reparație, nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, rep.

Nici cea de-a doua condiție prevăzută de textul de lege, care are în vedere evitarea unei duble reparații pentru același prejudiciu, nu este îndeplinită în cauză, deoarece, chiar din susținerile reclamantului, reiese că în favoarea acestuia a fost pronunțată Decizia nr. 5401/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat faptul că reclamantul este îndrituit la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001. În consecință, reclamantul trebuie să urmeze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătorești. Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.I. împotriva deciziei nr. 267/ A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.