ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2121/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2121/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 892 din 14

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea

formulată de reclamantul N.I. împotriva S.R. și l-a obligat pe pârâtul S.R. prin

M.F.P. la plata sumei de 5000 de Euro către reclamant, reprezentând despăgubiri

morale pentru condamnarea cu caracter politic la care a fost supus tatăl său.

A respins cererea de acordare de

despăgubiri pentru prejudiciul material cauza, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței au declarat apel

atât reclamantul N.I. cât și S.R. prin M.F.P.

Reclamantul N.I. a susținut că

tribunalul a interpretat greșit prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009 și a cerut să-i fie acordate și despăgubiri materiale „în limitele

probatoriilor depuse la dosarul cauzei”.

Pârâtul S.R. prin M.F.P. a susținut,

în esență, că în cauză nu sunt întrunite cerințele Legii nr. 221/2009 pentru ca

reclamantul să primească despăgubiri.

Prin decizia nr. 267/ A din 11

martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a

admis apelul declarat de S.R. împotriva sentinței civile nr. 892 din 14 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimatul N.I., pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată

de reclamantul N.I. împotriva S.R.

A respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantul N.I. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a avut în vedere următoarele:

Prin decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Deoarece aceasta și-a încetat efectele juridice se impune respingerea acțiunii

reclamantului.

Reclamantul N.I. nu a investit

instanța de fond cu o cerere având ca obiect acordarea unor daune materiale. El

a cerut expres și explicit numai daune morale pentru condamnarea tatălui său.

Conform art. 294 C. proc. civ., obiectul cererii nu poate fi modificat în faza

apelului. De asemenea, cauza cererii nu poate fi modificată în faza apelului și

nici nu se pot face cereri noi, întemeiate și motivate în baza unor dispoziții

legale care nu au fost analizate de instanța de fond, cum ar fi cele prevăzute

de art. 5 din C.E.D.O., a căror aplicare ar necesita cercetări sub aspectul

încălcării dreptului reclamantului la libertate și siguranță.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs reclamantul N.I. și, criticând-o pentru nelegalitate, a

susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, schimbând natura și înțelesul acestuia, că instanța de apel nu s-a pronunțat

cu privire la unele cereri formulate în cauză și că decizia atacată este

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurentul-reclamant a susținut următoarele:

(1) Instanța de apel a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic

al acestuia; în motivarea deciziei pronunțate, instanța de apel a comis erori

grave în interpretarea și aplicarea actului normativ incident în cauză, erori care

au viciat finalitatea actului de justiție.

La data de 26 februarie 2010, în baza

prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 a cerut obligarea

S.R. la acordarea de despăgubiri morale si materiale pentru prejudiciul suferit

prin condamnare de defunctul său tată, preotul N.G., condamnat politic conform prevederilor

art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949.

Prin sentința civilă nr. 892 din 14

iunie 2010, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis în parte acțiunea,

obligând S.R. la plata sumei de 5000 euro cu titlu de daune morale; a fost respinsă,

insa cererea pentru acordarea de despăgubiri materiale, ca neîntemeiată, ignorându-se

în totalitate probatoriile administrate în cauză.

Recurentul-reclamant a mai susținut

că greșit instanța de apel reținut că instanța nu ar fi fost investită cu o

cerere având ca obiect acordarea unor daune ma­teriale, deoarece chiar prin

sentința tribunalului se dispune respingerea cererea de acordare de despăgubiri

pentru prejudiciul material cauzat, ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a susținut că

atât în motivele de apel, cât și printr-o cerere separată a solicitat în mod expres

instanței de apel „plata unor despăgubiri morale și materiale în cuantumul

solicitat prin cererea de chemare în judecată”.

În acest context, a solicitat

instanței de recurs să constate că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire

la principalul motiv de apel invocat în cauză, respectiv cererea pentru acordarea

daunelor materiale, formulată în fața instanței de fond cât și în fața instanței

de apel, omisiune ce intră sub incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Instanța de apel nu s-a pronunțat nici

cu privire la cererea pentru acordarea unor despăgubiri salariale cuvenite defunctului

său tată, drepturi aferente intervalului 01 august 1952 - 01 aprilie 1953, perioadă

în care a fost arestat și condamnat politic.

Instanța de apel nu s-a pronunțat nici

cu privire la cererea de restituire a sumei de 3000 lei încasată necuvenit de S.R.

cu titlu de amendă penală; cererea a fost formulată în condițiunile prevederilor

art. 294 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că după darea hotărârii de primă

instanță, la data de 07 iulie 2010 recurentul-reclamant a intrat în posesia „Fișei

Matricole Penale” nr. 83 din 28 noiembrie 1952, depusă la dosarul cauzei, dar ignorată

de instanța de apel.

(2) - Decizia civilă nr. 267/ A din 11

martie 2011 pronunțată în cauză de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Cererea de chemare în judecată a

fost formulată, la data de 26 februarie 2010, pentru acordarea de despăgubiri morale

și materiale în condițiunile prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din

Legea nr. 221/2009 și a fost soluționată de Tribunalul București prin sentința civilă

nr. 892 din 14 iunie 2010, respectiv anterior publicării în M. Of. a celor două

Decizii de neconstituționalitate nr. 1358/2010 și 1360/2010.

Prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, Curtea Constituțională constată că „legea aflată în vigoare la

data formulării cererii de chemare în .judecată, este aplicabilă pe tot

parcursul procesului”.

Potrivit principiului neretroactivității

legilor consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, „decizia se aplică inclusiv

situațiilor în care există o hotărâre .judecătorească pronunțată în prima instanță

care, deși nedefinitivă, cum e cazul în speță, poate fi legală și temeinică, prin

raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia (pct. 4,

alin. (2) din Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010).

În interpretarea dispozițiilor art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile emise de Curtea Constituțională au efect numai

pentru viitor.

Respingerea acțiunii pe considerentul

că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității acestuia

pe parcursul soluționării căii de atac, vine în contradicție cu principiul

egalității în fața legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform

căruia în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit și cu

principiul nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O., care interzice discriminarea

în legătură cu drepturile și libertăților pe care Convenția le reglementează.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care

succed.

Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care se încadrează în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele:

Prin Deciziile

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel

cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), prin care s-a

statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale,

în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța consideră că nu a fost

obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a fost afectat dreptul la

un proces echitabil întrucât prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii s-a statuat, de asemenea, că

prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel, cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie,

situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele

persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă,

întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

„discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În situația analizată în cauza

dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa

cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de dezlegarea cuprinsă

în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

7

C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susținerile formulate de

reclamant prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate

pentru greșita aplicare a legii, fiind de reținut că aplicarea dispozițiilor art.

329 – art. 330

7

C. proc. civ., nu înseamnă încălcarea principiului

egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în

interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către

toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament

juridic egal al părților.

C

ererea formulată de recurentul-reclamant

pentru acordarea unor despăgubiri salariale cuvenite defunctului său tată, drepturi

aferente intervalului 0l august 1952 - 01 aprilie 1953, perioadă în care a fost

arestat și condamnat politic, precum și cererea cu privire la cererea de restituire

a sumei de 3000 lei încasată necuvenit de S.R. cu titlu de amendă penală, formulate

de reclamant în faza procesuală a apelului în cadrul întâmpinării la apelul

declarat de pârâtul S.R. exced cadrului procesual reglementat de Legea nr. 221/2009.

Susținerea recurentului-reclamant în

sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea pentru acordarea

daunelor materiale nu poate fi primită.

Chiar dacă instanța de apel, în majoritate, a reținut, eronat,

că prin acțiune, reclamantul nu ar fi solicitat daune materiale în temeiul

Legii nr. 221/2009, în timp ce prin opinia separată la decizia pronunțată de

instanța de apel în majoritate s-a apreciat că acest capăt de cerere este

neîntemeiat și corect tribunalul a respins-o, soluția de respingere a acestei

cereri este legală.

Astfel, potrivit art. 5.

alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…)

poate solicita instanței

în termen de 3 ani de la data intrării

în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost

restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de acest text de lege, corect s-a reținut că cererea

de acordare a daunelor materiale nu este întemeiată deoarece prin hotărârea de

condamnare a tatălui reclamantului pentru săvârșirea unei infracțiuni

reglementate de Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor

economice nu s-a dispus și măsura confiscării.

Bunurile al căror echivalent este solicitat de către

reclamant prin acțiune au fost preluate în mod abuziv, în baza Decretului de

expropriere nr. 49/1976, pentru sistematizarea zonei, astfel că ele fac

obiectul unei alte legi speciale de reparație, nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, rep.

Nici cea de-a doua condiție prevăzută de textul de lege,

care are în vedere evitarea unei duble reparații pentru același prejudiciu, nu

este îndeplinită în cauză, deoarece, chiar din susținerile reclamantului, reiese

că în favoarea acestuia a fost pronunțată Decizia nr. 5401/2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție prin care s-a statuat faptul că reclamantul este

îndrituit la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.

În consecință, reclamantul trebuie să urmeze procedura prevăzută de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 pentru punerea în executare a acestei hotărâri

judecătorești.

Înalta Curte, având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul N.I. împotriva deciziei nr. 267/ A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 martie 2012.