ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2198/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2198/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 12 aprilie

2010 reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.

pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata daunelor morale

în cuantum de 250.000 euro, în temeiul Legii nr. 221/2009, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința

civilă nr. 1562 din 3 noiembrie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul V.V. și a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să-i plătească

suma de 4000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul este fiul defunctei

V.T., decedată la data de 17 iulie 2008.

Împotriva mamei sale,

în prezent decedate, a fost luată măsura administrativă a stabilirii domiciliului

obligatoriu în comuna Brateș, jud. Galați, fiind dislocată din zona frontierei

de vest, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951-20

decembrie 1955.

Prima instanță a

reținut incidente în cauză dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009 și,

având în vedere criteriile legale în stabilirea cuantumului prejudiciului

suferit, raportat la consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, a decis ca pârâtul să fie obligat la plata

sumei de 4000 euro, daune morale, sumă considerată de tribunal ca fiind

suficientă și rezonabilă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul V.V., pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamantul a

criticat sentința tribunalului pe aspectul cuantumului stabilit raportat la

ansamblul materialului probator, considerând că acesta nu corespunde unei

reparații echitabile și integrale.

Pârâtul a invocat în

apel Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale vizând

neconstituționalitatea dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009. În subsidiar, a criticat la rândul său, cuantumul despăgubirilor

acordate, considerându-l nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit

și de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de dezdăunări în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a solicitat admiterea apelului

întrucât textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri

morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, producând efecte

juridice decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 461/ A din 2 mai 2011, a respins apelul reclamantului, a admis

apelurile pârâtului și al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, iar, pe

fond, a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de

vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al

compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.

Curtea a reținut că,

la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamanta nu

deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul V.V.

Principala critică a

vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau

obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

A susținut că voința

statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu rezoluția nr. 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de

eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și

ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamantul avea o bază

suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea

de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

A susținut că s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează

noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 C.E.D.O.

Recurentul a susținut

că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii,

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era

constituțională la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14 C.E.D.O.

și cauze ale contenciosului european.

La termenul de

dezbateri din data de 23 martie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților

incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în

interesul legii, privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum decizia în

interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea

deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru

soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai

arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus,

referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă

el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare

dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele

litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre

"clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte

drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp,

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

Este vorba, așadar,

de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația

analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la

efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea

dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.V. împotriva deciziei nr. 461/ A

din 2 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.