ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1839/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1156 din 8 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul M.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acesta din urmă să plătească reclamantului 4.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 25.000 euro în echivalentul în lei la cursul B.N.R.

din data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate față de bunica sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu al acesteia în perioada 18 iunie 1951 - 1 septembrie 1955, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza probelor administrate, prima instanță a stabilit că reclamantul este descendent de gradul doi al defunctei M.A., în calitate de nepot și că aceasta a fost dislocată prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Brateș, Regiunea Galați, măsură care a durat până la 1 septembrie 1955. Cererea a fost găsită întemeiată în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și, reținându-se că autoarea reclamantului a mai beneficiat și de drepturile acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990, s-a apreciat că suma de 4.000 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului de ordin moral suferit. împotriva acestei sentințe, au declarat apel ambele părți.

In motivarea apelului declarat de reclamant a fost criticată soluția adoptată de prima instanță doar în ceea ce privește aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, solicitându-se acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care bunica sa a fost supusă timp de 4 ani, 3 luni și 19 zile. S-a tăcut trimitere la jurisprudența I.C.C.J. în cauzele privind acordarea daunelor morale deținuților politici, ca și la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale acordate pentru prejudicii morale.

În motivarea apelului declarat de pârât, a fost criticată pentru netemeinicie și nelegalitate soluția primei instanțe în primul rând întrucât s-a arătat că s-a făcut în cauză o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care are în vedere doar subiectele de drept sau succesorii celor ce au fost condamnați politic, iar nu și pe acei față de care s-au luat doar măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării. În plus, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu de către soțul sau descendenții acestuia. O altă condiție ce se deduce din rațiunea legii este aceea că dreptul soțului sau descendenților de a obține despăgubiri există doar în condițiile în care decesul celui condamnat a intervenit după data intrării în vigoare a legii.

Subsidiar, s-a solicitat diminuarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri, întrucât cuantumul acesteia este exagerat de mare. Prin decizia civilă nr. 189/ A din 22 februarie 2011 Curtea de Apel București a respins recursul declarat de reclamant și a admis recursul pârâtului schimbând în tot sentința în sensul respingerii acțiunii. În considerentele deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că forța obligatorie a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 a creat o situație discriminatorie care a nesocotit principiul aplicării unitare a legii. De asemenea, decizia Curții Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările CEDO au prioritate față de cele ale Curții Constituționale. Recursul nu este fondat. Înainte de pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale. În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie definitivă. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Este de menționat că și în practica CEDO se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional. Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții.

De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și art. 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 189/ A din 22 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.