ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1839/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1839/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1156 din 8 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamantul M.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și a fost obligat acesta din urmă să plătească reclamantului 4.000 euro

în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune

morale, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima

instanță a reținut că prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a

solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 25.000 euro în echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data plății,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive cu caracter politic luate față de bunica sa, prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu

al acesteia în perioada 18 iunie 1951 - 1 septembrie 1955, cu cheltuieli de

judecată.

Pe baza probelor administrate, prima

instanță a stabilit că reclamantul este descendent de gradul doi al defunctei M.A.,

în calitate de nepot și că aceasta a fost dislocată prin Decizia nr. 200/1951 a

M.A.I., fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Brateș, Regiunea

Galați, măsură care a durat până la 1 septembrie 1955.

Cererea a fost găsită întemeiată în

raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și,

reținându-se că autoarea reclamantului a mai beneficiat și de drepturile

acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990, s-a apreciat că suma de

4.000 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului de ordin moral

suferit.

împotriva acestei sentințe, au

declarat apel ambele părți.

In motivarea apelului declarat de

reclamant a fost criticată soluția adoptată de prima instanță doar în ceea ce

privește aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale,

solicitându-se acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile

abuzive la care bunica sa a fost supusă timp de 4 ani, 3 luni și 19 zile.

S-a tăcut trimitere la jurisprudența

I.C.C.J. în cauzele privind acordarea daunelor morale deținuților politici, ca

și la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale acordate pentru prejudicii

morale.

În motivarea apelului declarat de

pârât, a fost criticată pentru netemeinicie și nelegalitate soluția primei

instanțe în primul rând întrucât s-a arătat că s-a făcut în cauză o greșită

aplicare a legii, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

care are în vedere doar subiectele de drept sau succesorii celor ce au fost

condamnați politic, iar nu și pe acei față de care s-au luat doar măsuri

administrative cu caracter politic, așa cum este și măsura dislocării.

În plus, despăgubirile ce pot fi

acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral

suferit de condamnat, iar nu de către soțul sau descendenții acestuia.

O altă condiție ce se deduce din

rațiunea legii este aceea că dreptul soțului sau descendenților de a obține

despăgubiri există doar în condițiile în care decesul celui condamnat a

intervenit după data intrării în vigoare a legii.

Subsidiar, s-a solicitat diminuarea

sumei acordate cu titlu de despăgubiri, întrucât cuantumul acesteia este

exagerat de mare.

Prin decizia civilă nr. 189/ A din 22

februarie 2011 Curtea de Apel București a respins recursul declarat de

reclamant și a admis recursul pârâtului schimbând în tot sentința în sensul

respingerii acțiunii.

În considerentele deciziei s-a reținut

că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text

legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

susținând că forța obligatorie a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

a creat o situație discriminatorie care a nesocotit principiul aplicării

unitare a legii. De asemenea, decizia Curții Constituționale nu împiedică

aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor internaționale, conform art. 20

din Constituție, și, ca atare, statuările CEDO au prioritate față de cele ale

Curții Constituționale.

Recursul nu este fondat.

Înainte de pronunțarea deciziei

atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările

și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

În speță, încetarea efectelor juridice

ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o

dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în

speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie

definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Este de menționat că și în practica

CEDO se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios

constituțional.

Sub acest aspect, având a se pronunța

asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva

Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate

spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt

timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat

neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții. De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță

legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege,

după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod

legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era

ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la

momentul pronunțării hotărârii”.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu

fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei

Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaționale cu

caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale

Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au

aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și art. 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere aceste considerente,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 189/ A din 22 februarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 martie 2012.