ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 5 februarie 2010,

reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia

la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data

efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva

sa, respectiv dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului

obligatoriu în Comuna Brateș, județul Galați, în perioada 18 iunie 1951 – 27

iulie 1955.

Cererea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 733 din 26 mai 2010, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, și a

respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, din interpretarea logico –

gramaticală a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr.

221/2009, raportat la alin. (5) al aceluiași articol, rezultă că, pentru

măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de

măsuri, ori soțul sau descendenții săi pot solicita, în condițiile actului

normativ menționat, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5,

nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul

condamnărilor (conform art. 5 lit. a)).

S-a apreciat că nu

este posibilă aplicarea unei norme speciale, prin analogie, și altor ipoteze,

care nu sunt prevăzute ca atare, textul de lege referindu-se expres la

acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, în timp

ce posibilitatea acordării despăgubirilor materiale este menționată explicit

pentru ambele ipoteze (bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative).

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamantul, susținând că prima instanță a aplicat

și interpretat greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în cauză

fiind incidente și dispozițiile art. 3 din lege, iar noțiunea de „condamnare”

fiind folosită generic, iar nu în sensul propriu, de condamnare la închisoare.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 303/ A din 21 martie 2011, a respins ca nefondat apelul

reclamantului.

Instanța de apel a

reținut că teza juridică susținută de reclamant constă în faptul că a suferit o

măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 1940 – 1945 și 1945 –

1989, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor

fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive ale războiului și

autorităților statului comunist.

În ceea ce privește

perioada 1940 – 1945, s-a constatat că soluția respingerii cererii ca

inadmisibilă este legală, întrucât Legea nr. 221/2009 reglementează numai

perioada de referință 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

S-a constatat că, în

ceea ce privește perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, soluția este, de

asemenea, corectă.

S-a apreciat că

reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri morale pentru măsura

administrativă cu caracter politic, întrucât, încă din anul 2000 a primit

prestații lunare în baza Decretului – Lege nr. 118/1990.

Au fost avute,

totodată, în vedere la pronunțarea deciziei menționate, deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, care au statuat că,

prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este

identic cu cel prevăzut în art. 4 din Decretul – Lege nr. 118/1990.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.D., criticând-o

ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin primul motiv de

recurs, s-a criticat decizia instanței de apel pentru interpretarea eronată a

Legii nr. 221/2009, în sensul că nu se pot acorda daune morale decât în cazul

condamnării și nu și pentru măsuri administrative cu caracter politic.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamantul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu

încălcarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, întrucât la

data introducerii cererii de chemare în judecată (sub imperiul Legii nr.

221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010) s-a născut dreptul său de a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar aplicarea cu

efect retroactiv a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiului

dedus judecății, ar determina, în mod inevitabil, soluționarea cauzei ca efect

exclusiv al intervenției Statului.

Invocându-se

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, s-a susținut că

deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi

juridice care nu au fost deduse, încă, judecății.

Recurentul a criticat

decizia atacată și pentru încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția

României și a reglementărilor internaționale care se aplică cu prioritate față

de cele interne, invocând necesitatea respectării Rezoluției nr. 1096/1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste.

Totodată, cu referire

la jurisprudența C.E.D.O., s-a arătat că dreptul subiectiv patrimonial

reglementat prin Legea nr. 221/2009 se subsumează noțiunii de „bun”; în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, la momentul sesizării

instanțelor interne reclamantul având o creanță suficient de clară pentru a fi

considerată exigibilă.

Examinând criticile

invocate de reclamantul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidență o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică

legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recursul în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrativ asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Critica formulată

prin primul motiv de recurs, vizând posibilitatea acordărilor daunelor morale

nu numai în situația condamnărilor, ci și a măsurilor administrative cu

caracter politic nu se mai impune a fi analizată, având în vedere

considerentele expuse în analiza celorlalte motive de recurs.

Pentru toate aceste

considerente, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., să se respingă recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 303/ A din 21

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.