ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 5 februarie 2010, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, respectiv dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în Comuna Brateș, județul Galați, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 733 din 26 mai 2010, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, și a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, din interpretarea logico – gramaticală a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, raportat la alin. (5) al aceluiași articol, rezultă că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri, ori soțul sau descendenții săi pot solicita, în condițiile actului normativ menționat, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5, nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor (conform art. 5 lit. a)). S-a apreciat că nu este posibilă aplicarea unei norme speciale, prin analogie, și altor ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, textul de lege referindu-se expres la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, în timp ce posibilitatea acordării despăgubirilor materiale este menționată explicit pentru ambele ipoteze (bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative).

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul, susținând că prima instanță a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în cauză fiind incidente și dispozițiile art. 3 din lege, iar noțiunea de „condamnare” fiind folosită generic, iar nu în sensul propriu, de condamnare la închisoare. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 303/ A din 21 martie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului. Instanța de apel a reținut că teza juridică susținută de reclamant constă în faptul că a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 1940 – 1945 și 1945 – 1989, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive ale războiului și autorităților statului comunist.

În ceea ce privește perioada 1940 – 1945, s-a constatat că soluția respingerii cererii ca inadmisibilă este legală, întrucât Legea nr. 221/2009 reglementează numai perioada de referință 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. S-a constatat că, în ceea ce privește perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, soluția este, de asemenea, corectă. S-a apreciat că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic, întrucât, încă din anul 2000 a primit prestații lunare în baza Decretului – Lege nr. 118/1990. Au fost avute, totodată, în vedere la pronunțarea deciziei menționate, deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, care au statuat că, prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic cu cel prevăzut în art. 4 din Decretul – Lege nr. 118/1990.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.D., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, s-a criticat decizia instanței de apel pentru interpretarea eronată a Legii nr. 221/2009, în sensul că nu se pot acorda daune morale decât în cazul condamnării și nu și pentru măsuri administrative cu caracter politic. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată (sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010) s-a născut dreptul său de a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar aplicarea cu efect retroactiv a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiului dedus judecății, ar determina, în mod inevitabil, soluționarea cauzei ca efect exclusiv al intervenției Statului. Invocându-se dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, s-a susținut că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse, încă, judecății. Recurentul a criticat decizia atacată și pentru încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României și a reglementărilor internaționale care se aplică cu prioritate față de cele interne, invocând necesitatea respectării Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste.

Totodată, cu referire la jurisprudența C.E.D.O., s-a arătat că dreptul subiectiv patrimonial reglementat prin Legea nr. 221/2009 se subsumează noțiunii de „bun”; în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, la momentul sesizării instanțelor interne reclamantul având o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă. Examinând criticile invocate de reclamantul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrativ asimilate acestora și-au încetat efectele și nu pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Critica formulată prin primul motiv de recurs, vizând posibilitatea acordărilor daunelor morale nu numai în situația condamnărilor, ci și a măsurilor administrative cu caracter politic nu se mai impune a fi analizată, având în vedere considerentele expuse în analiza celorlalte motive de recurs.

Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 303/ A din 21 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.