ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2122/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2122/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 22 martie 2010, reclamantul P.S. a chemat în

judecată pe pârâtul S.R. pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 de Euro

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dată prin

sentința penală nr. 833/1959 a Tribunalului Militar București.

Prin sentința civilă nr. 958 din 24

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea reclamantului și a obligat pe pârât la plata sumei de 30.000 de Euro

reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamantul P.S. și pârâtul S.R. prin M.F.P. și M.P. – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Reclamantul a criticat sentința

tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Având în vedere că, pe parcursul

procesului, textul de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea a fost

declarat neconstituțional, reclamantul a cerut aplicarea în apel a

dispozițiilor art. 3 C. civ. și a principiilor generale de drept, a pct. 8 din

Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și a dispozițiilor art. 1000 alin.

(3) C. civ.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 268/ A din 11 martie 2011, în majoritate, a admis

apelurile declarate de pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P. și de M.P. împotriva

sentinței civile nr. 958 din 24 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în sensul că a respins în totalitate

acțiunea reclamantului.

A respins apelul declarat de

reclamantul P.S. împotriva sentinței civile menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Conform art. 294 C. proc. civ., în

apel nu poate fi modificată cauza cererii de chemare în judecată și nici nu se

pot face cereri noi, instanța fiind obligată să verifice stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii în limitele sesizării, deoarece fiecare cauză

juridică impune cercetări și probatoriu specific.

Nu este posibilă majorarea

cuantumului despăgubirilor în faza apelului deoarece art. 5 alin. (1) lit. a)

pe care reclamantul și-a întemeiat cererea a fost declarat neconstituțional,

iar deciziile Curții Constituționale sunt de imediată aplicare, potrivit art. 147

alin. (4) din Constituția României.

Apelul declarat de reclamant a fost

respins, iar apelurile declarate de S.R. și M.P. au fost admise, cu consecința

respingerii acțiunii reclamantului în totalitate deoarece temeiul legal al

cererii reclamantului nu mai există, ca urmare a declarării art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 ca nefiind constituțional, potrivit Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel reclamantul P.S. a declarat recurs, criticând-o ca fiind

netemeinică și nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs

recurentul-reclamant a susținut că la pronunțarea soluției instanța nu a avut

in vedere și nu a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra

dreptului din perspectiva art. 6 C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces

echitabil, a art. l al protocolului nr. 12 la Convenție, a art. 14 al Convenției care interzice discriminarea in legătura cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, precum si a art. l

din primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Art. 6 al Convenției, care

garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materiala esențiala a

dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea

principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu,

intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu care ar putea afecta acest

principiu. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii

exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în raport cu

principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Curtea Constituționala a statuat în

mod constant în jurisprudența sa, ca situațiile în care se află anumite

categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica

deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe

un criteriu obiectiv și rezonabil.

Ori, aplicarea deciziei Curții

Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în

temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive, ar fi de natura să instituie un tratament juridic

diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătoreasca definitivă.

Art. 1 al Protocolului nr. 12

adițional la Convenție statuează că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege

trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare.

Această impune o sferă suplimentară

de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui

drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum, și în

exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clara a unei

autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care

o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se

comporta intr-o anumită manieră (cauza T. c. Marii Britanii, hotărârea 2009).

Curtea de la Strasbourg a evidențiat că, în baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie

daca „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică daca nu urmărește un

„scop legitim” sau nu exista un „raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite si scopul vizat” (cauza M. c. Belgia, Hotărârea din 13

iunie 1979 seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

Tratamentul juridic diferit aplicat

persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit conform Legii

nr. 221/2009 este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea

de instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o

serie de factori precum gradul de operativitate al organelor judiciare,

incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului,

exercitarea căilor de atac I alte împrejurări care pot sa întârzie soluționarea

cauzei.

Ori, astfel cum s-a arătat deja,

instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri

conform Legii nr. 221/2009, în funcție de momentul în care instanța de judecată

a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În

acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale care a statuat ca: „violarea

principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un

tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și

rezonabilă sau daca există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul

inegal și mijloacele folosite”. Mai mult, chiar Curtea Constituționala a

constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010 ca, prin limitarea

despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010 se creează premisele unei

discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă, în considerarea

argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică

extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele

avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în

cazul dat), ca prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanei interesate,

care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

declanșaseră procedura judiciara si obținuseră cel puțin o hotărâre in prima

instanța, s-ar crea o discriminare intre persoane care deși, se găsesc in

situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic

al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute la art. 5 din Legea nr.

221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile

și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul

procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit.

C.E.D.O. a atras atenția asupra

pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate

influenta soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte

inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma

litigiul intr-unul imposibil de câștigat (cauza S. și alții c. Greciei, hotărârea

din 27 martie 2003, cauza C. c. Romaniei, hotărârea din 27 mai 2003).

C.E.D.O. retine ca art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la convenție garantează în esența dreptul la proprietate.

Într-o hotărâre recentă (10

februarie 2010) pronunțată in cauza K. și I.K. c. Giorgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut ca existență unei legi cu caracter general, de reparație pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic reprezintă o speranță

legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv in 1998” art.

9 din legea 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare

care sa detalieze condițiile de compensare”, Curtea de la Strasbourg a apreciat ca la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau o

creanța suficient de clară pentru a fi considerată exigibila.

Prin urmare, câtă vreme voința

statului a fost de a despăgubi persoanele care îndeplinesc condițiile Legii nr.

221/2009 adoptând in acest sens actul menționat in acord cu Rezoluția 1096/1996

a Consiliului Europei, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în

dreptul intern pentru a putea spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor,

ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor

particulare de către instanțele interne.

Examinând decizia recurată prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Criticile

formulate de recurentul-reclamant aduc în discuție chestiunea, efectelor, în

cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critici care nu sunt

fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege menționat este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție,

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de

creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor menționate,

Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), prin care s-a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța

consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de

asemenea, că

prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel, cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie,

situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele

persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă,

întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

„discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art.

1

din Protocolul nr.

12 adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”.

În situația analizată în

cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011),

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul P.S. împotriva deciziei nr. 268/ A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 martie 2012.