ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 972/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1187 din 13 septembrie 2010 a

admis în parte acțiunea reclamantei Ș.S., a obligat pârâtul Statul Român prin

M.F.P. prin D.G.F.P. București la plata echivalentului în lei a sumei de 500

euro, calculată la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale

suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a

stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.

În motivarea

hotărârii s-a reținut că în speța dedusă judecății, măsura stabilirii domiciliului

obligatoriu în comuna Petroiu Nou (Movila Gâldăului), luată împotriva

reclamantei prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură

administrativă, cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr.

221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din

aceeași lege.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că

reclamanta nu a fost condamnată, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci doar

i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, la data

strămutării reclamanta avea cca. 2 ani, deci măsura strămutării nu i-a putut

influența cariera profesională, socială dar și faptul că nu poate exista un

echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul recunoașterii prin

Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al

măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat

reclamantul.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamata, Statul Român prin M.F.P. și Ministerul

Public - Parchetul de pe lână Tribunalul București.

În motivele de apel,

reclamanta Ș.S. a criticat sentința sub aspectul cuantumului pretențiilor,

apreciind că suma acordată este mult prea mică în raport cu suferințele morale

îndurate. Se impunea avut în vedere principiul reparării integrale a

prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reala

funcție reparatorie.

Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. a criticat sentința, pe de o parte, arătând că în cazul măsurilor

administrative cu caracter politic nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, s-a mai

arătat că reclamantei i s-au acordat deja despăgubiri în baza Decretului-lege

nr. 118/1990, încasând o indemnizație lunară din anul 2009.

În subsidiar, a

solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor de 500 euro, daunele morale

neavând natura de a repune partea în situația anterioară ci reprezintă doar o

satisfacție morală.

Apelantul a invocat

și decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care

dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința sub aspectul

cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat Statul Român, arătându-se că

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost modificată și

completată prin O.U.G. nr. 63 din 30 iunie 2010, prevedea plafonarea daunelor

morale la suma 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnări, 5000 euro

pentru descendenții de gradul I și 2500 euro pentru descendenții de gradul II.

De asemenea, a arătat

că prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale dispozițiile art. 5 lit.

a) au fost declarate neconstituționale, precum și dispozițiile art. 147 din

Constituție, efectele juridice ale acestor dispoziții, încetând de drept.

Prin decizia civilă

nr. 331/ A din 28 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București apelurile

declarate de pârât și de Ministerul Public au fost admise, iar sentința a fost

schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii. Apelul reclamantei a fost

respins ca nefondat.

În considerentele

deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se

aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data

publicării sale și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul

solicitat prin acțiunea introductivă. De asemenea, decizia Curții

Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor

internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările

C.E.D.O. au prioritate față de cele ale Curții Constituționale.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de

pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761

din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate

neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

decizie definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de recurs este de menționat că și în practica C.E.D.O. se

recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios

constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare, C.E.D.O. a statuat că:

"Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost

contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost

declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții. De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță

legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege,

după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod

legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era

ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la

momentul pronunțării hotărârii".

Având în vedere

aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Ș.S. împotriva deciziei nr. 331/ A din 28

martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2012