ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 738/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 738/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 10556/2001,

la Tribunalul Prahova, reclamantele B.E.N., T.A. și R.R. au solicitat să se

constate nelegalitatea și netemeinicia hotărârii nr. 10 din 20 septembrie 2001,

emisă de organul de conducere al pârâtei SC C.P. SA, prin care li s-a respins

notificarea înaintată acestei societăți, privind restituirea în natură a

imobilului - teren și construcții, care a aparținut autorului reclamantelor,

defunctul H.I., care și-a transmis averea, prin testament, lui C.S.L. și C.N.M.,

privind moșia Izești - Podeni.

Prin sentința civilă nr.

714 din 29 noiembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins cele patru excepții

invocate de SC C.P. SA și a admis în parte acțiunea reclamantelor, în sensul că

a obligat pârâta SC C.P. SA și A.P.A.P.S București la plata sumei de

364.592.000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor ce au aparținut

autorilor reclamantelor, fiind respinsă acțiunea în ceea ce privește

restituirea în natură a suprafeței de teren de 1,75 ha, pe care s-au aflat aceste construcții.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a avut în vedere împrejurarea că defunctul H.S.I.

a lăsat moștenirea sa, printr-un testament, numiților S.L. și N.M., în prezent

decedați, succesorii acestora fiind reclamantele din prezenta cauză.

Printr-un raport de

expertiză tehnică, s-a identificat imobilul ce face obiectul notificării,

constatându-se că, în prezent, nu se mai regăsesc pe teren construcțiile

cuprinse în acțiunea reclamantelor, fiind demolate pe parcursului timpului, iar

valoarea acestora se ridică, în prezent, la suma de 364.592.000 lei ROL.

În ceea ce privește

terenul în suprafață de 1,74 ha, pe care erau situate fostul conac și anexele

gospodărești, expertiza topografică efectuată în cauză a scos în evidență

faptul că, în momentul de față, este întocmită documentația pentru reconstituirea

dreptului de proprietate privind acest teren, ce urmează a se face pe alte

amplasamente.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC C.P. SA a fost respinsă ca neîntemeiată,

reținându-se că această pârâtă are calitate procesuală pasivă, întrucât

construcțiile care, în prezent, nu se mai află pe teren au fost în

administrarea sa.

De asemenea, s-a

respins și excepția tardivității, motivat de faptul că reclamantele au formulat

notificare în termenul prevăzut de art. 21 din Legea 10/2001.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că este neîntemeiată

deoarece, în cauză, nu operează instituția prescripției achizitive.

Totodată, excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta SC C.P. SA, a fost respinsă, ca

nefondată, apreciindu-se că reclamantele, în baza art. 21 din Legea 10/2001, au

formulat notificare către societatea pârâtă, iar aceasta s-a pronunțat cu

privire la notificare și această decizie motivată a fost atacată în instanță de

către reclamante.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel pârâtele SC C.P. SA și A.P.A.P.S București, invocând

motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 1150

din 14 aprilie 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul

formulat de SC C.P. SA, iar cu privire la apelul formulat de A.P.A.P.S

București, s-a constatat că acesta a fost formulat tardiv.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs pârâtele SC C.P. SA și A.V.A.S București.

Prin decizia nr. 2229

din 29 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate de pârâtele SC C.P. SA și A.V.A.S București, a casat decizia nr. 1150/2004

a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru

rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a reținut că motivele de recurs, amplu dezvoltate

prin conținutul expunerii criticilor, se încadrează, în ceea ce privește

susținerile recurentei - pârâte SC C.H. SA Prahova, în art. 304 punctele 6 și 9 C. proc. civ.

Față de obiectul

cauzei, s-a reținut că, prin hotărârea recurată, s-a menținut soluția instanței

de fond, prin care s-a acordat altceva decât s-a cerut, respectiv despăgubiri

bănești, față de cererea inițială de restituire în natură, fără a se face o

analiză minuțioasă cu privire la împrejurarea dacă recurentele au formulat

petit în acest sens.

De asemenea, s-a

arătat că, prin materialul probator administrat, nu s-au clarificat aspectele

legate de dreptul de proprietate invocat de intimatele-reclamante, în raport de

testamentul olograf indicat, neanalizându-se dacă acesta îndeplinește toate

condițiile cerute de lege pentru a-și putea produce efectele.

În plus, în momentul

privatizării acestei recurente, imobilul ce face obiectul notificării era

înscris în patrimoniul fostului A.P.A.P.S București, societate care l-a avut în

calcul la stabilirea valorii acțiunilor și prețului licitației, situație în

care, instanța avea obligația să clarifice dacă, în cauză, sunt aplicabile

dispozițiile art. 20 sau 27 din Legea nr. 10/2001.

În speță, s-a reținut

că acțiunea introductivă este formulată, în mod deficitar, fără o precizare

corespunzătoare a capetelor de cerere și a părților chemate în judecată, deși,

în virtutea prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanța avea obligația să

pună în discuția părților stabilirea cadrului procesual exact, a temeiului

juridic al acțiunii și, apoi, să procedeze la soluționarea cauzei.

S-a reținut că, față

de motivarea cererii, față de temeiurile juridice invocate de reclamante și

față de modul în care acestea au înțeles să-și conceapă susținerile în fața

instanței, nu s-a fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi

trebuit să aibă loc.

A arătat instanța de

recurs că, deși este adevărat că o anumită situație de fapt, expusă și probată,

trebuie clarificată juridic de către instanțele de judecată, lămurirea și

explicarea obiectului procesului, presupunând stabilirea tuturor instituțiilor

și regulilor juridice aplicabile, clarificarea juridică a unei situații de fapt

date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilității,

schimbându-se, astfel, total obiectul și temeiul juridic al acțiunii.

Înalta Curte a

constatat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 84 și art. 112 alin.

(4) C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu s-a lămurit cadrul procesual, în

funcție de care urma a se stabili atât normele legale și instituțiile juridice

aplicabile, pentru a analiza cererea din punct de vedere al Legii 10/2001, cât și

părțile angrenate în proces.

În ceea ce privește

recursul declarat de A.V.A.S, s-a reținut că, în raport de motivarea in extenso

a acestuia, poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind

fondată critica vizând soluționarea greșită a apelului, pe excepția

tardivității, printr-o interpretare incorectă a dispozițiilor art. 101, 104 și

301 C. proc. civ.

S-a arătat că

sentința civilă nr. 614/2002 a fost comunicată pârâtei la 6 ianuarie 2003, iar

apelul a fost expediat prin poștă la data de 22 ianuarie 2003, potrivit datei

de pe confirmarea de primire, astfel că instanța de apel, greșit, a reținut ca

dată a promovării apelului - 23 ianuarie 2003, această dată fiind cea la care

s-a înregistrat, la instanță, calea de atac exercitată.

Potrivit art. 104 C.

proc. civ., actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se

socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul

poștal înainte de împlinirea lui.

Față de aceste

împrejurări, s-a considerat că apelul a fost declarat în termen și, greșit,

instanța de apel l-a respins ca tardiv, situație în care recursul este fondat,

impunându-se ca instanța să se pronunțe pe fondul cererii.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 5846/42/2006, instanța de

apel, conform îndrumărilor deciziei de casare, punând în vedere părților să își

precizeze acțiunea, să se depună de către contestatoare testamentul

autentificat din 23 decembrie 1940 și de către apelanta SC C.H. SA, structura

acționariatului la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, efectuându-se

adresă la Registrul Comerțului, în acest sens, fiind solicitate relații,

necesare soluționării cauzei, de la Primăria comunei Bălțești, ce au fost

comunicate cu adresele nr. x si y.

Prin decizia civilă nr.

209 din 16 aprilie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de

pârâtele SC C.H. SA și A.V.A.S. București și a obligat apelantele la plata

sumei de 500 lei RON către intimații B.E. si moștenitorii defunctei T.A., cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Cu privire la apelul

formulat de către intimata SC C.P. SA:

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive s-a susținut că, în conformitate cu

dispozițiile art. 27 din Legea 10/2001, societatea apelantă, fiind privatizată

în întregime, persoana îndreptățită la despăgubiri trebuie să solicite acest

lucru direct de la instituția implicată în privatizare, respectiv de la fostul

F.P.S București, actual A.P.A.P.S București, iar, în ceea ce privește excepția

inadmisibilității contestației, apelanta a arătat că aceasta a fost

fundamentată pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în sensul că

reclamantele se puteau adresa instanței doar în condițiile în care ar fi primit

vreo ofertă din partea societății, or, în cauză, Hotărârea nr. 10/2001 a

Consiliului de Administrație nu conține o ofertă, ci precizează modalitatea de

soluționare a notificării.

Curtea a constatat că,

în mod corect, instanța de fond a reținut că aceste excepții sunt nefondate,

deoarece nu se poate susține că această societate nu este acea persoană

juridică deținătoare a imobilului, la care face referire art. 20 din Legea

10/2001, text de lege prin care legiuitorul a stabilit cine este competent și

are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și,

implicit, cui trebuie să adreseze persoanele îndreptățite cererile formulate în

acest scop. Pentru a da celeritate procesului de restituire, legiuitorul a

apreciat că este mult mai util ca procedura de restituire să se desfășoare față

de persoanele juridice care au în folosință efectivă imobilele care fac

obiectul legilor de restituire.

Pârâta SC C.P. SA are

o atitudine contradictorie, în sensul că, primind notificarea, a înțeles să

emită un răspuns intitulat „hotărâre”, prin care Consiliul de administrație, ca

organ de conducere, a luat decizia de a nu se restitui în natură și nici de a

se acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite pentru imobilul situat în comuna

Bălțești, cu motivarea că este cumpărător de bună-credință a acțiunilor

statului, pentru ca, apoi, în cadrul procedurii contencioase, să invoce

excepții care să conducă, în caz de admitere, la exonerarea de orice

răspundere.

În calitate de

persoană juridică obligată la restituire, apelanta nu avea decât posibilitatea

de a aprecia asupra modalității de restituire, respectiv în natură sau prin

echivalent, față de redactarea art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unde se

impune obligativitatea pentru persoanele juridice deținătoare sau, după caz,

proprietare a imobilului supus restituirii, de a se pronunța, prin dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire.

Față de aceste

dispoziții, organul de conducere a persoanei juridice obligată la restituire, în

termen legal de 60 zile, prin decizie motivată, are îndatorirea de a face o

„ofertă” de restituire prin echivalent, în ipoteza în care restituirea în

natură nu este posibilă.

De altfel, din textul

punctului 24.3 al noilor norme metodologice, rezultă că decizia/dispoziția,

emisă în temeiul art. 24 alin. (1) din lege, va cuprinde, alături de datele de

identificare a petentului și imobilului notificat, motivarea împrejurărilor de

fapt și de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură și,

totodată, va cuprinde oferta propusă persoanei îndreptățite.

În mod corect a

reținut instanța de fond că, dacă legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării

în justiție a deciziei în termen de 30 zile de la data comunicării acesteia,

atunci când ea cuprinde o ofertă, în condițiile arătate la punctul 24.3 din

Normele Metodologice, cu atât mai mult există posibilitatea atacării unei

decizii care nu întrunește condițiile cerute de lege.

De altfel, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat, în decizia de casare, obligatorie

pentru instanța de apel, potrivit art. 315 C. proc. civ., că dispozițiile

neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite, iar, în acest

cadru, trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege, potrivit

cărora, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de

la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în

natură, în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiași act normativ, dacă

restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

Cu privire la

excepția tardivității introducerii contestației, s-a constatat că, potrivit art.

24 alin. (7) din Legea 10/2001, contestatorul are dreptul să se adreseze cu

contestație în termen de 30 zile de la primirea deciziei sau a dispoziției ce

conține răspunsul la notificare.

Notificarea a fost

primită și înregistrată la SC C.P. SA, sub nr. 2888 din 6 august 1991, hotărârea

este primită de reclamanta T.A. în 27 septembrie 2001, iar contestația a fost

înregistrată la Tribunalul Prahova, la data de 24 octombrie 2001, conform

rezoluției judecătorului, astfel că se încadrează în termenul de 30 zile prevăzut

de legiuitor, astfel că prezenta contestație a fost introdusă în termenul

prevăzut de legea specială.

De asemenea, s-a

apreciat că, în mod legal, instanța de fond a respins excepția prescripției

achizitive, în speță, nefiind incidente dispozițiile art. 1890 C. civ., ci

legea specială ce cuprinde măsuri reparatorii, față de caracterul abuziv al

preluării unor imobile în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

S-a constatat că însăși

apelanta nu a dezvoltat critica formulată pe acest aspect, ceea ce denotă o

abordare a acestei probleme juridice, fără o susținere consistentă, în drept și

în fapt.

Mai mult, condițiile

prevăzute de art.

1847

C. civ., potrivit căruia, pentru a se putea

prescrie, se cere o posesie continuă,

neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, întrucât, în

cazul imobilelor preluate de către stat în perioada 1945-1989, statul a

exercitat acte de violență psihică sau fizică, după caz, asupra proprietarilor

pentru a-i determina să renunțe la posesia legitimă asupra imobilelor preluate

în mod abuziv, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 1851 C. civ.,

potrivit căruia, posesia este tulburată, când este fundată sau conservată, prin

acte de violență, în contra sau din partea adversarului.

Pe fondul cauzei,

apelanta SC C.P. SA a arătat că, în opinia sa, pretențiile contestatoarelor

sunt neîntemeiate și nelegale, întrucât acestea nu fac dovada dreptului de

proprietate al autorului lor și nici al vocației succesorale.

S-a mai arătat că

expertiza este subiectivă și nereală, deoarece, deși sunt evaluate construcții

edificate în anul 1920 (care, în prezent, sunt demolate, situație de care nu se

face culpabilă societatea), se aplică un procent de reducere de numai 20% din

valoarea acestora.

Din testamentul

autentificat la Tribunalul Ilfov, din 23 decembrie 1940, rezultă că General S.I.

a lăsat averea sa, situată în comuna Podeni - compusă din teren și conac și

„tot ce se va găsi acolo”- nepotului său, C.S.L. și C.M.N., testament care nu

este olograf, așa cum susține apelanta, despre acesta făcându-se vorbire și în

Jurnalul din 31 ianuarie 1942, prin care moștenitorii defunctului H.I. au

solicitat tribunalului trimiterea în posesiune asupra averii acestuia.

Cu actele de stare

civilă ale reclamantelor s-a făcut dovada că moștenitoarele lui C.M.N. sunt,

potrivit certificatului de moștenitor din 29 septembrie 2005, contestatoarele B.E.N.

și T.A. - decedată în cursul procesului, ai cărei moștenitori sunt M.A.D.S. și

M.D.S.

În ceea ce privește

existența averii imobiliare, niciodată, nu s-a pus problema că terenul și

construcțiile ce au aparținut autorilor reclamantelor nu ar fi existat în

realitate și că nu ar fi fost preluată de societatea apelantă, inițial, prin

fostul V., în folosință și administrare, societate care, în urma privatizării, și-a

schimbat denumirea în SC C.P. SA.

De altfel, atât din

testamentul autentificat la Tribunalul Ilfov, din 23 decembrie 1940 și din

Jurnalul nr. 1201 din 31 ianuarie 1942, rezultă existența, în proprietatea

autorilor contestatoarelor, a imobilului litigios.

Concluzia că acest

imobil a trecut în mod abuziv în proprietatea statului rezultă atât din Hotărârea

nr. 10 din 20 septembrie 2001 a SC C.P. SA, în care se arată că, la data

privatizării, imobilul revendicat se afla în patrimoniul societății, fiind luat

în calcul la stabilirea valorii acțiunilor de către Fondul Proprietății de

Stat, cât și din adresa din 06 februarie 2007, emisă de Primăria comunei Bălțești

și actele anexate acesteia, prin care se recunoaște că nu există niciun

document care să ateste modalitatea de trecere în proprietatea statului a

imobilelor ce au aparținut defunctului H.I., autorul contestatoarelor, dar, cu

toate acestea, a fost emisă dispoziția nr. 542/2005, prin care se constata

dreptul contestatoarelor la despăgubiri, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate în condițiile Legii nr. 10/2001.

Din raportul de

expertiză depus la dosarul cauzei, a rezultat că imobilul în cauză, fosta moșie

Izești-Podeni, conacul cu anexele gospodărești, specifice zonei rurale, se afla

situat pe teritoriul comunei Băltești, terenul fostului conac fiind ocupat de

SC C.P. SA, fost V. Prahova.

Construcțiile

cuprinse în acțiunea contestatorilor nu se mai regăsesc pe teren, fiind

demolate pe parcurs, în funcție de necesitățile celor care au administrat

terenul în cauză, ele fiind, însă, recunoscute la cercetarea pe teren de către

persoane din localitate, cât și de către fostul secretar al primăriei, N.G.

Referitor la

evaluarea construcțiilor, s-a observat că societatea apelantă a formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză, arătând doar că acesta nu a răspuns la

obiectivele stabilite de instanță, fără a aduce critici concrete la lucrarea

depusă de expert.

De altfel, expertul

constructor a arătat că, la evaluarea acestor construcții, s-a aplicat o

reducere de 20%, dar nu pentru a se evalua, ci pentru a se stabili suprafața

utilă construcțiilor, pentru evaluare, aplicându-se tarifele prevăzute în

Decretul nr. 256/1984 și coeficienții de uzură stabiliți de Legea nr. 93/1977.

De asemenea, apelanta

a susținut că, în condițiile în care A.P.A.P.S București figura ca parte în

proces, ca instituție implicată în privatizare, în mod greșit, instanța de fond

a obligat SC C.P. SA la plata despăgubirilor, în cauză, fiind vorba de o

societate cu capital integral privat, ce s-a format prin cumpărarea acțiunilor

statului prin intermediul fostului F.P.S, prin soluția pronunțată, Tribunalul

Prahova încălcând dreptul de proprietate al persoanei juridice nou înființată,

întrucât cumpărarea acțiunilor s-a făcut cu bună-credință, crezându-se că

statul este proprietar.

Obiecțiunea

referitoare la faptul că SC C.P. SA nu trebuia obligată la plata

despăgubirilor, ci instituția implicată în privatizare, respectiv A.P.A.P.S

București, a fost respinsă, în mod corect, de către instanța de fond, cu

motivarea că societatea va primi despăgubirea de la instituția publică

implicată în privatizare, obligație ce este opozabilă și Statului Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, chiar și în situația când

acesta nu a fost parte în proces.

Din probele

administrate în calea de atac a apelului, s-a observat că, într-adevăr,

societatea comercială apelantă, deținătoare a imobilului în litigiu, era

privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001

prevăd că, p

entru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, aceste

dispoziții fiind aplicabile și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate

(cum este cazul în speța de față, imobilul fiind vândut, pe parcursul

soluționării prezentului litigiu, unei persoane fizice), iar măsurile

reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează

sau, după caz, a efectuat privatizarea.

În cauză, însă,

instanța a constatat că nu sunt aplicabile aceste dispoziții, deoarece, din

interpretarea sistematică a acestei legi speciale, reparatorii, rezultă că art.

29, astfel cum a fost expus mai sus, este incident doar în cazul imobilelor

preluate în mod valabil, și nu în cazul imobilelor preluate în mod abuziv,

astfel cum s-a arătat mai sus.

Imobilului în

litigiu, preluat în mod abuziv, fără titlu, de către stat îi erau aplicabile

dispozițiile art. 9 din lege, potrivit căruia, i

mobilele preluate în mod abuziv,

indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea

în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini,

precum și art. 10, conform căruia, în situația imobilelor preluate în mod

abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate, total

sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar, pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Contestatoarele nu au

declarat, însă, apel împotriva sentinței instanței de fond, prin care s-a

stabilit acordarea de despăgubiri, astfel că aplicarea acestor articole,

referitoare la restituirea în natură a terenului (parțial sau total), nu mai

poate fi pusă în discuție, pentru că ar fi încălcate dispozițiile art. 296 C.

proc. civ., potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de

atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Dispozițiile legii

prevăd că, î

n

cazul în care, pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod

abuziv, s-au edificat noi construcții, autorizate - cum este cazul în speța de

față, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren

rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată

servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Cum, potrivit

probelor administrate în cauză, rezultă că, pe terenul litigios, ce se află în

posesia SC C.H. SA (actualmente, în proprietatea cumpărătorului persoană

fizică) au fost edificate construcții noi, cele vechi, fiind demolate (fără a

avea importanță persoana care a procedat la demolarea acestora, ci doar

unitatea deținătoare a terenului pe care au fost edificate), rezultă că, în mod

corect, instanța de fond a apreciat necesară obligarea societății comerciale la

plata despăgubirilor către contestatoare, reprezentând contravaloarea

construcțiilor demolate.

Ultima critică,

referitoare la faptul că instanța de fond nu a cercetat obiectul cauzei, în

sensul că, prin contestație, nu s-a solicitat acordarea de despăgubiri și nici

anularea Hotărârii nr. 10/2001 a Consiliului de Administrație, ipoteză în care

această hotărâre își produce efectele, este nefondată, arătându-se că legiuitorul

a dat posibilitatea ca actul emis, ca răspuns la notificare, să poate fi

contestat, iar, în cazul în care cele solicitate sunt respinse în totalitate,

contestația fiind admisă, este de la sine înțeles că acea hotărâre, chiar dacă

nu s-a pronunțat expres anularea ei, nu poate produce niciun efect.

Din analiza cererii

care a învestit instanța de judecată cu soluționarea prezentului litigiu, s-a

constatat că s-a solicitat să se constate nelegalitatea și netemeinicia

hotărârii atacate și să se dispună restituirea în natură a imobilului ce a

aparținut autorului contestatoarelor.

În cauză, sunt,

astfel, incidente dispozițiile art.

25 si art. 26, potrivit cărora, un

itatea deținătoare

este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire în natură, iar, dacă restituirea în

natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea

învestită, potrivit prezentei legi, cu soluționarea notificării este obligată să

acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Ca atare, instanța,

în cazul în care constata că cererea de restituire în natură nu poate fi satisfăcută,

trebuia să suplinească ceea ce unitatea deținătoare era obligată, și anume, să

se pronunțe asupra incidenței celorlalte măsuri reparatorii, despăgubirile

fiind solicitate, de altfel, și în precizarea acțiunii reclamantelor, conform

considerentelor deciziei de casare.

Apelul formulat de

A.P.A.P.S București se referă la faptul că, prin dispozitiv, hotărârea

instanței de fond cuprinde obligația pârâtei SC C.R. SA Prahova la plata

despăgubirilor bănești solicitate de reclamant, în contradictoriu cu

A.P.A.P.S., fiind invocată lipsa calității procesuale pasive a apelantei,

deoarece, din analiza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu rezultă vreo

obligație a acestei instituții de a acorda despăgubiri bănești, ci, dimpotrivă,

sunt, expres și limitativ, prevăzute situațiile în care instituția publică

implicată în privatizare poate acorda acțiuni, conform art. 27 și art. 32 din

Legea 10/2001.

Instanța a constatat

că, raportat la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, (fostul art. 27),

în cazul în care se constată că societatea comercială deținătoare a imobilului

în litigiu era privatizată la data intrării în vigoare a legii, iar imobilul

era preluat de către stat cu titlu valabil,

măsurile

reparatorii în echivalent se propuneau de către instituția publică care

efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în concret, chiar apelanta

A.P.A.P.S, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Pentru analiza

acestor aspecte și pentru opozabilitate, era necesară introducerea în cauză a

acestei părți, care, în acest caz, are calitate procesual pasivă, excepția

invocată nefiind întemeiată. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în

termen legal, pârâtele A.V.A.S. și SC C.H. SA Ploiești.

Recurenta pârâtă A.V.A.S.

a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a decizie civile nr. 209

din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești si admiterea apelului, schimbarea

în parte a sentinței civile nr. 714 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului

Prahova, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

acestei instituții.

În dezvoltarea

criticilor, pârâta A.V.A.S. a arătat următoarele:

Prin primul motiv de

recurs, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat

nelegalitate hotărârilor, deoarece nu a fost admisă, în cauză, lipsa calității

procesuale pasive a A.V.A.S.

În consecința, s-a

reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., față de

capetele de cerere din acțiune privind restituirea in natura sau acordarea de

despăgubiri bănești, întrucât nu este contestată o decizie emisa de A.V.A.S.,

in condițiile Legii nr. 10/2001, republicata.

În ce privește

restituirea in natura a imobilului revendicat, A.V.A.S. nu are obligația de a

restitui in natura imobilele revendicate de foștii proprietari, aceasta

obligație revenind exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21

din Legea nr. 10/2001, republicata.

În același sens,

conform art. 20, alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul

societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire

la drepturile si obligațiile ce se nasc în legătura cu aceste bunuri privesc

exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.

Cu privire la capătul

de cerere privind acordarea de despăgubiri bănești, se poate constata, din

analiza dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001, că A.V.A.S. nu are

competența legală de a acorda masuri reparatorii in echivalent, constând in

despăgubiri bănești. Pentru restituirea prin echivalent sub forma

despăgubirilor bănești, trebuia îndeplinită procedura reglementata de art. 36

si următoarele din Legea 10/2001, nemodificată.

În ce privește

stabilirea si acordarea despăgubirilor in condițiile legii, devin incidente si

dispozițiile art. 13 alin. (1), Capitolul III din Legea nr. 247/22 iulie 2005.

Prin Legea nr. 247/22

iulie 2005, art. 1 (1), Titlul VII, se reglementează sursele de finanțare,

cuantumul si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

mai pot fi restituite in natura, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001,

republicata.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, s-a criticat stabilirea, in mod nejustificat si nelegal, în

sarcina A.V.A.S., a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, în sumă de

500 lei RON, în solidar cu celălalt pârât.

Așa cum rezultă din probele

cauzei, se poate constata că A.V.A.S. a fost obligată, nelegal, la plata

acestora, deoarece, in cauza, nu a fost reținuta nici o obligație legala în

sarcina A.V.A.S. și nu se putea retine reaua - credința sau comportarea

neglijenta, pricinuită, prin apărarea sa, în această cauză.

Mai mult decât atât,

cheltuielile de judecata sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate,

prin dovezi clare, ca fiind conforme, in raport de costurile reale ale

procesului.

În ce privește

obligațiile A.V.A.S., in condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicata,

si incidența lor în prezenta cauza, exista înregistrată la A.V.A.S. notificarea

intimaților nr. 153/2002, in curs de soluționare.

În condițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001, republicata, A.V.A.S. are obligația sa emită o decizie

motivata, pentru propunerea de acordare de despăgubiri, in condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor, aferente

imobilelor preluate in mod abuziv, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, iar nu pentru

acordarea efectiva a acestora.

S-a învederat că A.V.A.S.

nu a soluționat si emis decizia motivata, deoarece excede obiectului prezentei

acțiuni, iar dosarul administrativ al A.V.A.S. nu este completat cu toate

actele doveditoare, nefiind respectat art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

În acest sens, A.V.A.S.

a comunicat către intimați, prin adresa nr. 8998/03 aprilie 2007, in vederea

soluționării notificării, că este necesară completarea dosarului cu toate

actele doveditoare in condițiile legii.

Astfel, in cadrul

procedurii administrative de soluționare a notificărilor, pe baza actelor

doveditoare depuse de intimați in dosarul administrativ, A.V.A.S. a apreciat că

este încă în termenul legal de analiza a notificării intimaților.

În consecința, pentru

soluționarea notificării intimaților, este necesară efectuarea demersurilor de

către aceștia pentru completarea dosarului administrativ si probarea

pretențiilor invocate prin notificare.

În dezvoltarea

criticilor, pârâta SC C.H. SA Ploiești a arătat următoarele:

Sub aspectul

respingerii excepțiilor invocate de această societate și în primul rând a excepției

lipsei calității procesuale pasive, s-au criticat hotărârile pronunțate în

cauză, întrucât, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., soluțiile pronunțate

cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, excepția

lipsei calității procesuale pasive s-a justificat în temeiul art. 27, actual art.

29 din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația în care imobilul solicitat

a fi restituit se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, caz

în care singura soluție este acordarea despăgubirilor de către instituția implicată

în privatizare.

Prin noua redactare

existentă în art. 29, legiuitorul nici nu a mai impus condiția diferențierii

imobilelor, între cele preluate de către stat cu titlu sau fără titlu, singura

condiție fiind aceea ca imobilul să fie solicitat de la o societate privatizată.

Or, în dosarul de

apel, s-a făcut dovada, prin înscrisul emis de Oficiul Registrului Comerțului, că

societatea a fost integral privatizată înainte de apariția Legii nr. 10/2001, astfel

că reclamantele intimate se puteau adresa doar instituției implicate în

privatizare.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității, invocată în temeiul dispozițiilor ce reglementează

buna - credință a societății și pe faptul că, în același context, nu s-a

solicitat de către reclamanții intimați anularea actelor de privatizare, instanța

de apel a apreciat că, din contră, societatea are o atitudine contradictorie, întrucât

a primit notificarea și a emis o hotărâre a Consiliului de Administrație, prin

care se prevedea că nu se restituie nici un imobil, urmând ca solicitanții să

se adreseze instituției implicată în privatizare.

Acea susținere a

instanței de apel, potrivit căreia „dispozițiile neclare trebuie interpretate

în favoarea persoanei îndreptățite”, își regăseau aplicabilitatea în regimul

juridic instituit de legiuitor, în favoarea societăților privatizate, care nu

au nici o culpă în preluarea, în trecut, a unor imobile de către stat. Pentru

această situație s-a redactat art. 27, actual art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește

tardivitatea introducerii contestației, s-a susținut că intimații

reclamanți nu au făcut nici o dovadă cu privire la data primirii Hotărârii

Consiliului de Administrație a societății lor.

S-a susținut, de

asemenea, excepția prescripției achizitive, întrucât intimatele reclamante nu

au făcut dovada că imobilele revendicate au fost preluate abuziv.

Pe fondul cauzei, motivele

de recurs sunt următoarele:

Instanța de apel, în

rejudecare, a stabilit că, din testamentul autentificat la Tribunalul Ilfov, sub nr. 41548 din 23 decembrie 1940, defunctul S.I. a lăsat averea

nepoților.

Ceea ce nu mai reia

instanța de apel, în rejudecare, este faptul că, la fila 52 dosar fond, este

testamentul neautentificat al lui H.I., iar, la fila 57 dosar apel, este

testamentul lui S.I., autentificarea fiind pe o pagină separată, ceea nu face

dovada existenței unui act autentic. Cele două testamente au aproape același conținut,

cu excepția numelui testatorului, ceea ce impune concluzia nedovedirii dreptului

la succesiune al reclamanților intimați. Mai mult, din cele două testamente, rezultă

că averea testatorului era concesionată Societății

“

Steaua Română”, ceea

ce implică invocarea ca motiv de recurs a nedovedirii dreptului de proprietate

al intimatelor reclamante, motiv de casare pe care instanța de rejudecare nu

l-a soluționat.

În ce privește noii

moștenitori introduși în cauză, nu există un certificat de constatare a

calității de moștenitor.

Recurenta a criticat

soluția instanței de rejudecare, care a statuat că, niciodată, nu s-a pus

problema că terenul și construcțiile ce au aparținut autorilor reclamantelor nu

ar fi existat în realitate, deși, permanent, societatea a susținut acest fapt,

argumentat de înscrisurile depuse în dosarul cauzei. Astfel, din adresa din 20

noiembrie 2003, emisă de Arhivele Statului, rezultă că, în evidențele agricole

privind comuna Băltești, nu figurează H.I., cu imobil și teren preluat de stat.

Prin Decizia 490 din 22

iulie 1969, emisă de Consiliul Popular al jud. Prahova, sunt enumerate

construcțiile predate întreprinderii Industriei vinului și băuturilor alcoolice

Ploiești, a cărei succesoare este recurenta, iar aceste construcții nu se

identifică cu cele revendicate. În procesul verbal din 25 martie 1949, se

indică faptul că moșia autorului intimatelor nu are conac.

Din toate înscrisurile

administrate, rezultă că, din anul 1943, autorul intimaților reclamanți nu mai

figura cu construcții, astfel că, pe acest aspect, nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii 10/2001, care conține reglementări de acordare măsuri

reparatorii pentru imobile preluate de stat începând cu anul 1945.

În condițiile în care

instanța de rejudecare invocă în motivarea soluției date că dispoziția nr. 542

din 22 decembrie 2005, emisă de Primăria Băltești, prin Primar, produce efecte

depline, constatând și acordând contestatoarelor dreptul la despăgubiri, urmează

ca intimatele contestatoare să valorifice actul administrativ menționat, urmând

să se adreseze A.V.A.S. București. Acest act administrativ nu a fost anulat, astfel

că este incidentă situația în care intimații au obținut despăgubiri atât de la

stat, cât și de la societatea recurentă.

În ce privește

evaluarea construcțiilor demolate, aceasta s-a făcut în mod arbitrar, nu s-au

scăzut nici măcar coeficienții de individualizare, negativi, de scădere, arătați

chiar în raportul de expertiză, la fiecare construcție în parte.

O altă critică adusa

soluției instanței de rejudecare este aceea că, pe fond, se apreciază ca

inaplicabil art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, motivat de faptul că acest

articol este incident doar în cazul imobilelor preluate în mod valabil.

Or, art. 29 șterge

tocmai distincția făcută de legiuitor, până la data republicării, între imobile

preluate cu titlu sau abuziv.

În același sens, sunt

pe deplin aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât societatea

recurentă era integral privatizată înainte de 14 februarie 2001.

O altă critică adusă

soluției instanței de rejudecare este aceea a faptului că s-a acordat mai mult

decât s-a cerut.

Prin acțiunea

introductivă, ca și prin precizările ulterioare, reclamanții nu au solicitat

decât restituirea în natură. Nu s-au solicitat despăgubiri, astfel că instanța

nu se putea învesti cu soluționarea unui capăt de cerere care nu se regăsește

în acțiune și să acorde despăgubiri.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata B.E.N. a

formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.,

solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante

în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Asupra recursului

declarat de pârâta A.V.A.S. (în continuare, A.V.A.S.):

Analizând

dispozitivul sentinței civile nr. 714 din 29 noiembrie 2009 a Tribunalului Prahova, menținut prin respingerea apelului, conform deciziei recurate, se poate

constata că pârâta A.V.A.S. nu a fost obligată în raportul juridic dedus judecății,

astfel încât criticile sale, circumscrise dispozițiilor art. 22, 31 și 36 ale

Legii nr. 10/2001, nu își găsesc corespondent în soluția dispusă de instanțele

fondului, fiind străine cauzei.

Astfel, singura

pârâtă căreia i-a fost instituită o obligație pozitivă, în considerarea Legii nr.

10/2001, este SC C.H. SA Ploiești, astfel încât recursul pârâtei A.V.A.S. este,

în mod evident, lipsit de interes.

Critica pârâtei A.V.A.S.

privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a

apelului este, de asemenea, nefondată, câtă vreme acestei apelante i-a fost

respins apelul exercitat împotriva sentinței civile nr. 714 din 29 noiembrie 2009 a Tribunalului Prahova, fiind în culpă procesuală, în sensul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., astfel încât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor

dispoziții legale.

Pentru argumentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 209

din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Asupra recursului

declarat de pârâta SC C.H. SA Ploiești:

Asupra motivului de

recurs, prin care se invocă aplicarea greșită a art. 29 din Legea nr. 10/2001,

cu consecințe asupra soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive

a acestei pârâte, se constată că acesta este nefondat, întrucât, în cauză, s-a

stabilit că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, astfel încât se

impunea restituirea sa în natură, însă, cum construcțiile au fost demolate,

unitatea ce a deținut aceste imobile anterior demolării, dar la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în speță, pârâta SC C.H. SA Ploiești,

astfel cum rezultă chiar din Hotărârea nr. 10 din 20 septembrie 2001, prin care

se recunoaște existența obiectului notificării în patrimoniul societății, este

obligată să facă propuneri de acordare a despăgubirilor.

În ceea ce privește

motivul de recurs privind fondul cauzei, respectiv cel prin care se discută

testamentele, dovada calității de succesori legali și existența sau nu a

construcțiilor, care nu s-ar identifica cu cele revendicate, instanța apreciază

că, prin intermediul acestei critici, se repune în discuție greșita reținere a

situației de fapt, consecutivă greșitei aprecieri a probelor, motiv de recurs

ce se circumscrie pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., în prezent, abrogat,

astfel încât acesta nu mai poate constitui obiect de analiză în actuala

structură a recursului, care este un recurs exclusiv de legalitate, iar nu de

temeinicie.

Aceeași inexistență a

unui veritabil motiv de legalitate se constată și cu privire la aspectul

privind evaluarea construcțiilor demolate, care, în opinia recurentei, s-ar fi

făcut în mod arbitrar, această critică reprezentând o critică a situației de

fapt, determinată de aprecierea greșită a unei probe.

Critica privind nereținerea

prescripției achizitive apare, de asemenea, ca străină cauzei, cât timp o

unitate deținătoare a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 are obligații

pozitive, ce rezultă ex lege, de a soluționa notificările cu care a fost

învestită în temeiul acestei legi speciale, si nu poate invoca în favoarea sa curgerea

prescripției achizitive pentru a paraliza recunoașterea unui drept de

proprietate asupra unui imobil ce a fost preluat abuziv de către stat și care

face obiectul legii speciale reparatorii.

Nici critica privind

tardivitatea contestației nu este fondată și nu a fost justificată de nicio

probă sau argument concret care să combată împrejurările deplin stabilite de

către instanțele fondului privind respectarea, în cauză, a termenului de 30

zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru

introducerea contestației.

Asupra motivului de

recurs privind acordarea a mai mult decât s-a cerut (plus petita), întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța îl va respinge ca

nefondat, câtă vreme, prin declanșarea procedurii administrative, ca urmare a

depunerii notificării, și, ulterior, a inițierii procedurii judiciare,

persoanele care se pretind îndreptățite solicită măsurile reparatorii reglementate

de legea specială, Legea nr. 10/2001, ce constau în restituire în natură sau

prin echivalent.

Astfel, câtă vreme

restituirea în natură, care ar trebui să prevaleze, în considerarea art. 9 din

Legea nr. 10/2001, nu este posibilă, organele administrative sau, după caz,

cele judiciare trebuie să analizeze, în virtutea legii speciale, posibilitatea

acordării celorlalte măsuri reparatorii instituite de lege, iar nu să respingă

demersul persoanelor îndreptățite, care primesc, astfel, nu mai puțin decât au

cerut, ci ceea ce au solicitat, dar în altă modalitate, acestea putând fi

singurele care ar putea contesta o asemenea măsură.

În acest context,

este evident că, prin acordarea măsurilor reparatorii, în modalitatea

despăgubirilor, iar nu a restituirii în natură, nu se acordă mai mult decât

ceea ce s-a cerut, în sensul pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., ci chiar ceea ce

s-a cerut, formele de despăgubire reglementate de Legea nr. 10/2001 neputând

constitui capete de cerere distincte, care să învestească instanța, cum greșit

susține recurenta, ci conținutul aceleiași cereri, constând în acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Ceea ce

determină însă admiterea recursului declarat de pârâta SC C.H. SA Ploiești este

aplicarea nelegală a dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv unei dispoziții emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În acest

context, din interpretarea art. 1 și 16 ale Legii nr. 10/2001 și în aplicarea

deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea

ce diferențiază dispozițiile emise anterior sau ulterior Legii nr. 247/2005,

este posibilitatea organelor administrative cu atribuții jurisdicționale sau a

instanțelor de a stabili și consemna în conținutul deciziilor/hotărârilor cuantumul

despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptățite, iar nu de a stabili obligația

directă de plată a despăgubirilor de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, care nu putea fi impusă nici anterior intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005.

În

consecință, se impune modificarea obligației impuse pârâtei

SC C.H. SA Ploiești,

din plata directă a despăgubirilor, în cuantum de 364.592.000 lei ROL,

reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate, în obligația emiterii unei

dispoziții prin care să se facă propuneri pentru acordarea de despăgubiri în

cuantum de 364.592.000 ROL, reprezentând contravaloarea construcțiilor

demolate, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea

reclamanților.

Pentru considerentele

expuse, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., admite

recursul declarat de pârâta SC C.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 209 din

26 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie; modifică în parte decizia atacată; admite apelul declarat

de pârâta SC C.H. SA Ploiești; schimbă în parte sentința nr. 714 din 29

noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă, în sensul că: obligă

pârâta SC C.H. SA Ploiești să facă propunere pentru acordarea de despăgubiri în

cuantum de 364.592.000 ROL, reprezentând contravaloarea construcțiilor

demolate, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005; menținând

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC C.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 209 din 26

aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Modifică în parte

decizia atacată.

Admite apelul

declarat de pârâta SC C.H. SA Ploiești.

Schimbă în parte

sentința nr. 714 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă,

în sensul că:

Obligă pârâta SC C.H.

SA Ploiești să facă propunere pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de

364.592.000 lei ROL, reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate, în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 februarie 2012.