ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3701/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 547 din 03 iunie 2005 Tribunalul București, sectia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația introdusă de reclamante, reținând în esență că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate pentru terenul solicitat prin notificarea din 29 ianuarie 2002. Împotriva acestei sentințe, s-a declarat apel de către reclamante, apel care a fost respins prin decizia civilă nr. 24A din 19 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7625 din 29 septembrie 2006, a admis recursul reclamantelor, a casat atât sentința Tribunalului, cât și decizia pronunțată de Curtea de Apel București, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, reținându-se, în esență, că greșit nu s-a acordat relevanta extrasului din registrul agricol căruia legea îi recunoaște puterea probatorie a dreptului de proprietate și că instanțele de fond nu au administrat toate probele în vederea identificării terenului solicitat și preluat de stat, dacă este deținut de pârâtă, situația juridică actuală a acestuia, dacă este posibilă sau nu restituirea în natură, dacă pentru acest teren reclamantele au mai beneficiat de alte masuri reparatorii în temeiul altor acte de reparațiune.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 192 din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă contestația formulată de reclamante, a fost anulată decizia nr. 477 din 07 decembrie 2004 emisă de intimata SNP P. SA și a fost obligată intimata la plata către contestatoare a sumei de 423.272,7 RON cu titlu de despăgubiri pentru terenurile situate în orașul T., județul Gorj și care formează obiect al notificării din 29 ianuarie 2002. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele: Autorul reclamantelor D.C. a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 prezentând în acest sens certificatul de moștenitor emis de BNP C.C.

din care reiese că notificatorul este moștenitorul legal al părinților săi D.E. și D.D. Tribunalul a reținut din înscrisurile aflate la dosar, că terenul pretins de către reclamante și care constituie obiect al notificării a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 375/1962, în Anexa nr. 2 a acestui decret fiind menționat numitul D.D. – tatăl autorului reclamantelor – D.C. Totodată, Tribunalul a reținut că terenurile expropriate de la tatăl autorului reclamantelor D.D. au intrat sub incidența H.G. nr. 834/1991 obținându-se ulterior de către SNP P. SA certificate de atestare a dreptului de proprietate. În condițiile în care s-a făcut dovada că terenul de 1 ha ce formează obiect al notificării formulate de D.C.

este situat în intravilanul localității respective și, ca atare, nu sunt aplicabile prevederile legii fondului funciar, rezultă că moștenitoarele notificatorului – în speță cele două contestatoare sunt îndreptățite la măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, republicată. Din concluziile raportului de expertiză topometrică efectuat în cauză rezultă că nu se poate dispune restituirea în natură, ci doar acordarea de despăgubiri bănești. Împotriva acestei ultime sentinței a declarat apel, în termen legal, pârâta SNP P. SA, iar împotriva deciziei civile nr. 518 din 17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de apel în sensul admiterii în parte a contestației și s-a constatat dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 393 m.p.

în valoare de 28.372,20 RON măsuri reparatorii ce vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și s-a respins cererea reclamantelor de acordare de măsuri reparatorii pentru diferența de teren. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Prin notificarea din 29 ianuarie 2002 adresată către SNP P. SA numitul D.C. a solicitat, în condițiile Legii nr. 10/2001, restituirea terenului în suprafața de 1 ha situat în orasul T., ocupat de drumuri și instalații petroliere, teren preluat de la D.D. Prin decizia nr. 477 din 07 decembrie 2004 emisă de intimata SNP P. SA a fost respinsă notificarea, cu motivarea că solicitantul nu face dovada calității de persoană îndreptățită, a dreptului de proprietate, a calității de moștenitor, nu indică actul în baza căruia a fost preluat imobilul și nu s-a depus o expertiză din care să rezulte amplasamentul terenului solicitat.

În privința calități de succesor în drepturi a proprietarului, s-a constatat că s-a depus la dosar certificatul de moștenitor din 2000 de pe urma defunctului D.D., conform căruia masa succesorală se compune din anumite suprafețe de teren retrocedate în baza Legii nr. 18/1991 și unic moștenitor legal este D.C., în calitate de fiu. În urma decesului lui D.C., intervenit la data de 10 octombrie 2002, moștenitoare au rămas reclamantele din prezenta cauza, D.P. în calitate de soție supraviețuitoare, și D.A.D. în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor din 2005. Sunt așadar neîntemeiate criticile apelantei-pârâte cu privire la lipsa dovezilor privind calitatea de succesor în drepturi a defunctului D.D.

în persoana lui D.C.

Instanța de apel a constatat că aspectele esențiale soluționării cauzei, în contextul Legii nr. 10/2001, sunt următoarele: a se determina întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantelor; să se verifice dacă terenul care a aparținut autorului reclamantelor a fost preluat de stat în mod abuziv, pentru a cădea sub incidența Legii nr. 10/2001; a se stabili care a fost amplasamentul acestei proprietăți a autorului reclamantelor, aceasta pentru a se verifica suprapunerea acestui amplasament cu terenul deținut de pârâtă, situație în raport de care se stabilește daca pârâta este obligată, în condițiile Legii nr. 10/2001, să soluționeze notificarea adresată și, eventual, să restituie în natură terenul către reclamante; se impune, totodată, a se verifica incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001, atât din perspectiva verificării caracterului intravilan/extravilan al terenului, cât și din perspectiva de a stabili dacă pentru suprafețele revendicate în prezenta cauză reclamantele nu au beneficiat deja de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 18/1991.

În ce privește dovada dreptului de proprietate al numitului D.D. asupra terenului, s-a reținut că s-au depus următoarele înscrisuri relevante, în raport și de disp. art. 24 din Legea nr. 10/2001: registrul agricol pe perioada 1951-1956, în care D.D. este înscris cu anumite suprafețe de teren totalizând la nivelul anului 1951 - 1 ha și 52 ari, iar la nivelul anilor 1955 și 1956 - 1 ha și 82 ari și în care se specifică așezarea suprafețelor de teren componente în anumite puncte; Decretul de expropriere nr. 375/1962, în Anexa nr. 2 a acestui decret, la poziția X fiind menționat numitul D.D. - tatăl autorului reclamantelor, cu suprafața expropriată de 328 m.p., iar la poziția Y cu suprafața expropriată de 65 m.p., ambele situate în orașul T., totalizând așadar suprafața expropriată de 393 m.p.

teren. S-a mai invocat de către reclamante înscrisul denumit extras din borderoul populatiei, proprietăților și exploatațiilor agricole din comuna T. întocmit în urma recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948 în care sunt mentionați D.D. și D.B., mama lui D.D., cu anumite suprafețe de teren. Reclamantele au invocat și alte acte de preluare de terenuri de către stat, prin notele depuse pe parcursul judecății în dosar, respectiv Decretul nr. 338/1958 de expropriere, Decretele nr. 38/1964, nr. 681/1966 și alte decrete care au operat exproprieri pentru terenuri aflate în patrimoniul C.A.P., alte decrete de expropriere depuse la dosarul prezent. Reclamantele și-au restrâns pretențiile prin precizarea depusă la dosarul prezent la suprafața de 6.262 m.p.

Nu s-a mai depus la dosar niciun înscris relevant cu privire la suprafața de teren deținută de autorul reclamantelor în proprietate, la identificarea amplasamentului acesteia sau la alte preluări de către stat efectuate cu privire la terenuri ale autorului D.D. Așadar, cu privire la întinderea proprietății autorului reclamantelor D.D., actele relevante administrate au fost extrasul din registrul agricol, extras din borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din comuna T. întocmit în urma recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948 și în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, Decretul de expropriere nr. 375/1962. Cu privire la amplasamentul proprietății autorului reclamantelor D.D., instanța de apel a constatat următoarele: Din expertiza efectuată în rejudecarea apelului de către expertul I.D.

au rezultat următoarele: expertul identifică amplasamentul suprafeței de teren de 5.869 m.p., suprafața identificată inițial prin raportul de expertiză efectuat în fața Tribunalului prin expertiza efectuată de expertul D.I., dar expertul precizează în mod expres că această identificare nu s-a făcut pe baza actelor de proprietate invocate de reclamante, întrucât nu există elemente de identificare a acestora, ci această identificare s-a făcut exclusiv pe baza primei expertize efectuate de expertul D.I., a unei adrese emise de Primăria T. în 10 iunie 2009 și pe baza susținerilor reclamantelor. Astfel, reclamantele au indicat suprafața de 3.520 m.p. în punctul S.S., compusă din 3 parcele (de 2.946 m.p., 260 m.p.

și 314 m.p.), însă expertul arată că în registrul agricol autorul reclamantelor figurează doar cu 0,20 ha în punctul S.S.; reclamantele au mai indicat expertului terenul de 2.349 m.p. situat în punctul O.D., însă expertul precizează că în registrul agricol autorul reclamantelor nu figurează cu teren în această locație; în ce privește terenurile de 65 m.p. și 328 m.p. care figurează efectiv ca expropriate prin Decretul nr. 375/1962, expertul arată că nu au putut fi identificate ca amplasament, față de faptul că nu i-au fost prezentate planurile anexă la decretul de expropriere. Expertul precizează în mod repetat că nu poate confirma că terenurile indicate la fata locului de către reclamantă ca fiind cele care au aparținut autorului lor, totalizând 5.869 m.p., și care actualmente se află în posesia pârâtei, au aparținut într-adevăr autorului reclamantelor, în raport de actele dosarului, neexistând elemente de identificare obiective care să permită această concluzie.

Expertul arată că nu a putut stabili că aceste terenuri au fost expropriate prin Decretul nr. 338/1958 și Decretul nr. 38/1964, invocate de reclamante, întrucât pe de o parte schițele anexă la Decretul nr. 338/1958, care i-au fost prezentate, indică un alt amplasament, iar pe de altă parte nu i-au fost prezentate acte care să justifice că o parte din teren a fost expropriat prin Decretul nr. 38/1964, iar în ce privesc suprafețele expropriate prin Decretul nr. 387/1962, expertul arată că nu le-a putut localiza, întrucât nu i-au fost prezentate planurile anexă la decret.

Așadar, expertul nu a identificat amplasamentul fostelor proprietăți ale autorului reclamantelor și nu a putut stabili că terenul indicat de reclamante ca fiind în deținerea pârâtei și solicitat la restituire în prezenta cauză se suprapune cu cel deținut în proprietate de autorul reclamantelor, aceasta pe de o parte întrucât la dosar nu se află acte de proprietate care, prin elemente de identificare, să permită determinarea amplasamentului terenului fostă proprietate a autorului reclamantelor, cât și, în ce privesc cele două suprafețe de 65 m.p. și 328 m.p. care figurează efectiv ca expropriate prin Decretul nr. 375/1962, datorită lipsei planurilor anexă la decretul de expropriere în care să fie materializat amplasamentul acestor suprafețe expropriate.

Analizând registrul agricol și borderoul menționat mai sus întocmit în urma recensământului și comparând suprafețele menționate în registrul agricol menționat mai sus, privind pe autorul reclamantelor cu cele invocate de reclamante ca fiind fosta proprietate a autorului lor, s-a constatat de asemenea că nu se poate stabili amplasamentul fostei proprietăți a autorului reclamantelor ca fiind în locația actualmente deținută de pârâtă, neexistând în acest sens niciun element de identificare. În registrul agricol se menționează doar situarea terenurilor în anumite puncte, fără vreun reper sau indicație despre locul în care s-ar afla în sine aceste „puncte” și cu atât mai mult cu privire la locația exactă a terenurilor.

În ce privește prima expertiză efectuată în fața Tribunalului în rejudecare de către expertul D.I. și care a stat la baza pronunțării sentinței atacate cu prezentul apel, s-a constatat următoarele: Și expertul D.I. arată în mod expres în cuprinsul expertizei că identificările amplasamentului terenului revendicat s-au făcut exclusiv pe baza susținerilor părților, expertul, în aceste condiții, identificând suprafața totală de 5.862 m.p. (pe baza susținerilor părților), compusă din: un lot de 3.520 m.p., compus la rândul său din 3 parcele (de 2.946 m.p., 260 m.p. și 314 m.p.); un alt lot de 2.342 m.p. Expertul arată ca reclamantele nu au mai putut identifica nicio altă suprafață de teren aflată în deținerea pârâtei.

Coroborând aceste probe și având în vedere că în fapt actele invocate de reclamante pentru dovadă a dreptului de proprietate al autorului lor (extras din registrul agricol, extras din borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole menționat mai sus), că și actul de preluare menționat (Decretul nr. 375/1962) nu a permis prin elemente intrinseci sau obiective determinarea amplasamentului terenului care a apartinut autorului reclamantelor D.D., instanța de apel a constatat că nu a rezultat faptul că acest teren care a aparținut autorului reclamantelor s-ar fi aflat pe amplasamentul actualei stații petrolifere T. S-a mai reținut cu putere probatorie sub acest aspect concluziile experților, având în vedere că acestea nu s-au intemeiat pe elemente concrete și obiective furnizate de planuri și acte de proprietate, ci exclusiv pe declarațiile reclamantelor.

S-a mai reținut că singura probă care poate fi considerată relevantă sub aspectul amplasării terenului fostei proprietăți a autorului reclamantelor pe terenul actualmente aflat în deținerea pârâtei este însuși Decretul nr. 375/1962. Astfel, chiar dacă acest act de expropriere nu oferă nici el elemente de identificare a proprietății expropriate, din faptul că exproprierea însăși s-a făcut – așa cum se mentionează în chiar preambulul decretului – „pentru exploatarea zăcămintelor de țiței din zona petroliferă T.” s-a reținut prezumția că terenul astfel expropriat, totalizând suprafața de 393 m.p., se află actualmente situat în amplasamentul actualei stații de exploatări petrolifere T. Așadar, pentru suprafețele de 328 m.p.

și 65 m.p. expropriate conform acestui decret, s-a reținut că s-a făcut dovada că acestea se află în deținerea actuală a pârâtei, că acestea au fost expropriate de stat în baza Decretului nr. 375/1962, precum și a faptului că acestea au aparținut autorului reclamantelor, aceasta prin coroborarea probelor administrate și având în vedere și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Totodată, instanța de apel a constatat că această preluare este considerată abuzivă în condițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Pentru suprafețele care exced acestor două suprafețe instanța de apel a reținut că nu s-a făcut de către reclamante dovada că acestea au fost preluate de stat și că s-ar afla situate în amplasamentul invocat și deci în deținerea pârâtei, pentru că, în condițiile Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta, să fie soluționată cererea reclamantelor de restituire.

Registrul agricol nu oferă elemente de identificare a terenurilor acolo înscrise, pentru a putea permite localizarea acestora, iar experții au precizat în mod expres că nu pot proceda la această identificare pe baza actelor și planurilor existente. Nu s-a făcut dovada de către reclamante a existenței unui alt act de preluare de către stat a vreunei suprafețe de teren, act de preluare în raport de care să se poată prezuma sau interpreta, coroborat, că autorul reclamantelor ar mai fi avut teren în acest amplasament.

S-a mai reținut că reclamantele au invocat nenumărate acte de preluare abuzivă, anume Decretul nr. 338/1958, Decretul nr. 38/1964, Decret nr. 681/1966, Decret nr. 640/1965, Decret nr. 35/1961, Decret nr. 887/1962, Decret nr. 963/1965, Decret nr. 1212/1968 etc. (prin precizarea depusă la dosar apel rejudecare), însă în niciunul din acestea nu se mai regăsesc autorii reclamantelor, pentru a se putea opera cu prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001. În ce privește adresa din 10 iunie 2009 emisă de Primăria T., prin care se face referire iarăși la anumite suprafețe de teren, s-a constatat că aceasta a fost o adresă de răspuns la cererea reclamatelor depusă la dosar apel rejudecare, iar din cuprinsul acestor înscrisuri rezultă că de fapt nu Primăria T. a făcut identificările la care face referire (a celor două suprafețe de 3.520 m.p.

și 2.349 m.p. la care făcea referire și expertul D.I.), ci prin această adresă Primăria T. copiază pur și simplu constatările din cuprinsul raportului de expertiză D.I., menționându-se în finalul adresei că aceste două suprafețe s-ar regăsi în intravilanul localității T. S-a reținut că nu poate servi această adresă unei identificări a terenului revendicat de reclamante, în sensul de a se reține că Primăria T. atestă că terenul proprietatea autorului reclamantelor ar fi fost amplasat pe actualul teren deținut de Stația T., întrucât Primăria nu își fundamentează acest punct de vedere pe vreo probă, alta decât cele deja analizate. Astfel instanța de apel a constatat că numai pentru suprafața de 393 m.p.

preluată în baza Decretului de expropriere nr. 375/1962 s-a făcut dovada preluării de către stat a terenului și a faptului că acest teren, proprietatea autorului reclamantelor, se află în deținerea pârâtei SC O.P. SA, și nefăcându-se dovada preluării abuzive de către stat decât pentru aceasta suprafața de 393 m.p., nu și pentru o altă suprafață de teren. Astfel, numai cu privire la această suprafață totală de 393 m.p. s-a făcut proba existenței unui act de preluare, anume Decretul de expropriere nr. 375/1962. Instanța de apel a apreciat că pentru a cădea sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuia ca din probele administrate să rezulte că terenul pretins de reclamante a fost preluat (abuziv de către stat).

Desigur, preluarea putea avea loc, în fapt, în lipsa oricărui act de preluare, caz în care ar fi fost abuzivă în condițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că această dovadă a preluării abuzive trebuia făcută numai cu un act de preluare, ci ea trebuia să rezulte din orice probe, pentru a se stabili incidența Legii nr. 10/2001. În măsura în care s-ar fi stabilit, pe bază de probe, că terenul proprietatea autorului reclamantelor este ocupat în fapt la acest moment sau a fost ocupat la un moment anterior de stat, din faptul acestei ocupări s-ar fi dedus caracterul abuziv al preluării (atâta timp cât statul nu ar fi putut justifica un titlu legitim de dobândire).

Or, în cauză, atâta timp cât nu s-a probat amplasamentul fostei proprietăți a autorului reclamantelor, nu s-a putut stabili nici că acest teren ar fi actualmente ocupat de stat (sau ar fi fost ocupat de stat la un moment anterior), deci în ultimă instanță nu s-a făcut proba preluării de către stat. Și din această perspectivă cererea reclamantelor pentru suprafața care excede suprafeței de 393 m.p. preluată în baza Decretului de expropriere nr. 375/1962 apare ca neîntemeiată. Astfel, s-a reținut că reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii doar pentru suprafața de 393 m.p. teren, în mod nelegal și netemeinic instanța fondului reținând suprafața de 5.862 m.p., pentru care nu a făcut dovada că ar fi fost proprietatea autorului reclamantelor și că ar fi fost preluată (abuziv) de către stat și că s-ar găsi actualmente în posesia pârâtei.

Ca atare s-a apreciat nelegală sentința Tribunalului și în ce privește obligarea apelantei-pârâte la plata către reclamante a sumei reprezentând despăgubiri, aceasta sub următoarele aspecte: Conform celor de mai sus, în primul rând este nelegală sentința sub aspectul cuantumului de 423.272,7 RON, suma calculată pentru suprafața de 5.862 m.p. (pe baza evaluării făcută de expertul D.I.). În al doilea rând, în mod esențial, este nelegală soluția de obligare a pârâtei la plata acestei sume către reclamante.

S-a mai avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 nu stabilește niciodată obligația unității deținătoare sau a unității învestită cu soluționarea notificării de a plăti ea însăși, efectiv, despăgubirile recunoscute ca măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de către stat, ci unitatea notificată are întotdeauna numai competența și obligația să propună acordarea acestor măsuri reparatorii prin echivalent, prin decizie sau dispoziție, iar plata efectivă a acestor despăgubiri se face în condițiile Legii nr. 247/2005, după parcurgerea procedurii prevăzute de această lege în fața Comisiei Centrale pentru Plata Despăgubirilor, anume prin acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 RON, diferența urmând a fi acordată în acțiuni la Fondul Proprietatea.

În aceeași idee s-a mai avut în vedere și faptul că decizia nr. 477 din 07 decembrie 2004 contestată în prezenta cauză, a fost emisă anterior Legii nr. 247/2005, însă aceasta nu schimbă lucrurile câtuși de puțin, căci nici la acel moment Legea nr. 10/2001 nu prevedea obligația unității notificate să plătească notificatorilor sumele cuvenite drept despăgubiri. Or, în cauză, Tribunalul a stabilit în mod direct obligația de plată a despăgubirilor în sarcina paratei, soluție profund nelegală, în realitate pârâta având, în condițiile Legii nr. 10/2001, doar competenta și obligația de a soluționa notificarea prin emiterea unei decizii, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, plata acestora urmând să se facă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, s-a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat că acestea se impun a fi măsuri reparatorii prin echivalent, aceasta față de faptul că terenul din litigiu este ocupat de instalațiile petrolifere ale Stației T., fiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut, de asemenea, că în discuție este o decizie emisă anterior Legii nr. 247/2005, când, conform Legii nr. 10/2001, prin decizia unității notificate se stabilea și cuantumul despăgubirilor.

Se are în vedere și decizia nr. 52/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, conform căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Este, așadar, neîntemeiată susținerea apelantei-pârâte că stabilirea cuantumului despăgubirilor ar trebui făcută în cauză de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ce privește caracterul extravilan sau intravilan al terenului, s-a apreciat că prin probele administrate, respectiv adresa din 10 iunie 2009 emisă de Primăria T., s-a probat faptul că terenul este intravilan, fiind supus așadar din aceasta perspectiva Legii nr. 10/2001.

În ce privește împrejurarea dacă reclamantele au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii pentru terenul în discuție, în baza altor legi de reparație, s-a constatat pe de o parte că prin precizarea făcută la dosar apel rejudecare, acestea au arătat că suprafața de teren obiect al cauzei rămâne de 6.262 m.p., iar în mod esențial prin sentința Tribunalului a fost recunoscut dreptul reclamantelor doar pentru suprafața de 5.862 m.p. În consecință, fiind în apelul declarat de pârâtă, nu poate fi pusă în discuție decât suprafața de 5.862 m.p. reținută de prima instanță. S-a reținut că restituirile de terenuri efectuate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea reclamantelor nu s-au efectuat pentru acest teren obiect al litigiului, fapt confirmat de faptul că suprafețele astfel reconstituite reclamantelor în condițiile Legii nr. 18/1991 nu epuizează suprafața înscrisă în registrul agricol pe numele autorului reclamantelor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele D.P. și D.A.D. solicitând, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul respingerii apelului și menținerea hotărârii instanței de fond. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Se susține greșita apreciere că doar suprafețele de 328 m.p. și 65 m.p. au fost expropriate de la autorul lor conform Decretului nr. 375/1962 câtă vreme și prin alte decrete (Decretul nr. 338/1958) i-au fost expropriate și alte suprafețe de teren. Reclamantele susțin că interpretarea diferențiată a normelor incidente vizând același obiect în cauze identice, creează o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția României și ale O.G.

nr. 137/2000. Se mai susține că hotărârea instanței de apel este în contradicție și cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție. O altă critică vizează faptul că instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse la dosar și că astfel a schimbat înțelesul lămurit al acestora, printr-o interpretare greșită, fiind de altfel încălcat și dreptul la apărare, câtă vreme instanța nu a pus în discuția părților revenirea asupra probei dispuse a fi administrată în cauză – proba constând în efectuarea celei de-a treia expertize încuviințată în cauză. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Față de decizia de casare nr. 7625 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța în rejudecare a dat eficiență recomandărilor și statuărilor instanței de recurs. Din expertiza efectuată în cauză (în rejudecarea apelului) de către expertzul I.D. rezultă că reclamantele au indicat suprafața de 3.520 m.p. în punctul S.S. însă în registrul agricol antecesorul reclamantelor figurează doar cu o suprafață de 0,20 ha în punctul S.S. Este real că reclamantele au indicat expertului și alte suprafețe de 2.349 m.p. situat în punctul O.D., însă în registrul agricol acest teren nu se regăsește ca aparținând antecesorului reclamantelor.

Cum în cauză nu au fost depuse dovezi pentru identificarea efectivă a tuturor terenurilor ce au aparținut antecesorului reclamantelor, instanța de apel, raportat la concluziile expertizei efectuate, a reținut în mod corect și legal că singura probă relevantă pentru identificarea terenului aflat în deținerea pârâtei este doar Decretul nr. 375/1962, ce vizează doar suprafețele de 328 m.p. și respectiv de 65 m.p. Din această perspectivă instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, raportat la dispozițiile art. 2 lit. h) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ.

Nefondată este și critica legată de ignorarea înscrisurilor depuse la dosar în condițiile în care instanța de apel a examinat actele de preluare abuzivă invocate de reclamante respectiv Decretele nr. 338/1958, Decretul nr. 38/1964, Decretul nr. 681/1966, Decretul nr. 640/1965, Decretul nr. 887/1962, Decretul nr. 963/1965, Decretul nr. 1212/1968 în care însă nu se regăsesc antecesorii reclamantelor, motiv pentru care a avut în vedere doar Decretul nr. 375/1962, ce vizează doar exproprierea suprafețelor de 328 m.p. și respectiv 65 m.p. de la antecesorii reclamantelor. Din această perspectivă este de reținut că instanțele au examinat cauza în limitele învestirii, a obiectului dedus judecății, fiind arătate atât motivele de fapt, cât și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției, nefiind prezente nici motivele de recurs prev. de art 304 pct. 7 și respectiv 8 C. proc.

civ. Nefondate sunt, de altfel, și criticile legate de interpretarea diferențiată a normelor incidente vizând același obiect, în cauze identice, și că ar exista o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția României și ale O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care aplicarea legii se face raportat la starea de fapt conturată și dovedită în fiecare cauză în parte. Din perspectiva celor expuse, criticile recurentelor sunt nefondate și nefiind incidente dispozițiile art 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.P. și D.A.D. împotriva deciziei nr. 518A din 17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2012.