ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3701/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3701/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 547 din 03 iunie 2005 Tribunalul București, sectia a V-a civilă, a respins

ca neîntemeiată contestația introdusă de reclamante, reținând în esență că

reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate pentru terenul

solicitat prin notificarea din 29 ianuarie 2002.

Împotriva acestei

sentințe, s-a declarat apel de către reclamante, apel care a fost respins prin

decizia civilă nr. 24A din 19 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 7625 din 29 septembrie 2006, a admis

recursul reclamantelor, a casat atât sentința Tribunalului, cât și decizia

pronunțată de Curtea de Apel București, dispunându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare la Tribunalul București, reținându-se, în esență, că greșit nu s-a

acordat relevanta extrasului din registrul agricol căruia legea îi recunoaște

puterea probatorie a dreptului de proprietate și că instanțele de fond nu au

administrat toate probele în vederea identificării terenului solicitat și

preluat de stat, dacă este deținut de pârâtă, situația juridică actuală a

acestuia, dacă este posibilă sau nu restituirea în natură, dacă pentru acest

teren reclamantele au mai beneficiat de alte masuri reparatorii în temeiul

altor acte de reparațiune.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 192 din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a fost admisă contestația formulată de reclamante, a

fost anulată decizia nr. 477 din 07 decembrie 2004 emisă de intimata SNP P. SA

și a fost obligată intimata la plata către contestatoare a sumei de 423.272,7 RON

cu titlu de despăgubiri pentru terenurile situate în orașul T., județul Gorj și

care formează obiect al notificării din 29 ianuarie 2002.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut următoarele:

Autorul reclamantelor

D.C. a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din

Legea nr. 10/2001 prezentând în acest sens certificatul de moștenitor emis de BNP

C.C. din care reiese că notificatorul este moștenitorul legal al părinților săi

D.E. și D.D.

Tribunalul a reținut din

înscrisurile aflate la dosar, că terenul pretins de către reclamante și care constituie

obiect al notificării a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere

nr. 375/1962, în Anexa nr. 2 a acestui decret fiind menționat numitul D.D. – tatăl

autorului reclamantelor – D.C.

Totodată, Tribunalul a

reținut că terenurile expropriate de la tatăl autorului reclamantelor D.D. au intrat

sub incidența H.G. nr. 834/1991 obținându-se ulterior de către SNP P. SA certificate

de atestare a dreptului de proprietate.

În condițiile în care

s-a făcut dovada că terenul de 1 ha ce formează obiect al notificării formulate

de D.C. este situat în intravilanul localității respective și, ca atare, nu sunt

aplicabile prevederile legii fondului funciar, rezultă că moștenitoarele notificatorului

– în speță cele două contestatoare sunt îndreptățite la măsuri reparatorii în conformitate

cu prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.

Din concluziile raportului

de expertiză topometrică efectuat în cauză rezultă că nu se poate dispune restituirea

în natură, ci doar acordarea de despăgubiri bănești.

Împotriva acestei ultime

sentinței a declarat apel, în termen legal, pârâta SNP P. SA, iar împotriva deciziei

civile nr. 518 din 17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a admis apelul pârâtei, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de apel în sensul

admiterii în parte a contestației și s-a constatat dreptul reclamantelor la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 393 m.p. în valoare de 28.372,20

RON măsuri reparatorii ce vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005 și s-a respins cererea reclamantelor de acordare de măsuri reparatorii

pentru diferența de teren.

Pentru a pronunța această

hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

Prin notificarea din 29

ianuarie 2002 adresată către SNP P. SA numitul D.C. a solicitat, în condițiile Legii

nr. 10/2001, restituirea terenului în suprafața de 1 ha situat în orasul T., ocupat

de drumuri și instalații petroliere, teren preluat de la D.D.

Prin decizia nr. 477

din 07 decembrie 2004 emisă de intimata SNP P. SA a fost respinsă notificarea, cu

motivarea că solicitantul nu face dovada calității de persoană îndreptățită, a dreptului

de proprietate, a calității de moștenitor, nu indică actul în baza căruia a fost

preluat imobilul și nu s-a depus o expertiză din care să rezulte amplasamentul terenului

solicitat.

În privința calități de

succesor în drepturi a proprietarului, s-a constatat că s-a depus la dosar certificatul

de moștenitor din 2000 de pe urma defunctului D.D., conform căruia masa succesorală

se compune din anumite suprafețe de teren retrocedate în baza Legii nr. 18/1991

și unic moștenitor legal este D.C., în calitate de fiu.

În urma decesului lui

D.C., intervenit la data de 10 octombrie 2002, moștenitoare au rămas reclamantele

din prezenta cauza, D.P. în calitate de soție supraviețuitoare, și D.A.D. în calitate

de fiică, potrivit certificatului de moștenitor din 2005.

Sunt așadar neîntemeiate

criticile apelantei-pârâte cu privire la lipsa dovezilor privind calitatea de succesor

în drepturi a defunctului D.D. în persoana lui D.C.

Instanța de apel a constatat

că aspectele esențiale soluționării cauzei, în contextul Legii nr. 10/2001, sunt

următoarele: a se determina întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantelor;

să se verifice dacă terenul care a aparținut autorului reclamantelor a fost preluat

de stat în mod abuziv, pentru a cădea sub incidența Legii nr. 10/2001; a se stabili

care a fost amplasamentul acestei proprietăți a autorului reclamantelor, aceasta

pentru a se verifica suprapunerea acestui amplasament cu terenul deținut de pârâtă,

situație în raport de care se stabilește daca pârâta este obligată, în condițiile

Legii nr. 10/2001, să soluționeze notificarea adresată și, eventual, să restituie

în natură terenul către reclamante; se impune, totodată, a se verifica incidența

art. 8 din Legea nr. 10/2001, atât din perspectiva verificării caracterului intravilan/extravilan

al terenului, cât și din perspectiva de a stabili dacă pentru suprafețele revendicate

în prezenta cauză reclamantele nu au beneficiat deja de măsuri reparatorii în condițiile

Legii nr. 18/1991.

În ce privește dovada

dreptului de proprietate al numitului D.D. asupra terenului, s-a reținut că s-au

depus următoarele înscrisuri relevante, în raport și de disp. art. 24 din Legea

nr. 10/2001: registrul agricol pe perioada 1951-1956, în care D.D. este înscris

cu anumite suprafețe de teren totalizând la nivelul anului 1951 - 1 ha și 52 ari,

iar la nivelul anilor 1955 și 1956 - 1 ha și 82 ari și în care se specifică așezarea

suprafețelor de teren componente în anumite puncte; Decretul de expropriere nr.

375/1962, în Anexa nr. 2 a acestui decret, la poziția X fiind menționat numitul

D.D. - tatăl autorului reclamantelor, cu suprafața expropriată de 328 m.p., iar

la poziția Y cu suprafața expropriată de 65 m.p., ambele situate în orașul T., totalizând

așadar suprafața expropriată de 393 m.p. teren.

S-a mai invocat de către

reclamante înscrisul denumit extras din borderoul populatiei, proprietăților și

exploatațiilor agricole din comuna T. întocmit în urma recensământului agricol și

al populației din ianuarie 1948 în care sunt mentionați D.D. și D.B., mama lui D.D.,

cu anumite suprafețe de teren.

Reclamantele au invocat

și alte acte de preluare de terenuri de către stat, prin notele depuse pe parcursul

judecății în dosar, respectiv Decretul nr. 338/1958 de expropriere, Decretele

nr. 38/1964, nr. 681/1966 și alte decrete care au operat exproprieri pentru terenuri

aflate în patrimoniul C.A.P., alte decrete de expropriere depuse la dosarul prezent.

Reclamantele și-au restrâns

pretențiile prin precizarea depusă la dosarul prezent la suprafața de 6.262 m.p.

Nu s-a mai depus la dosar

niciun înscris relevant cu privire la suprafața de teren deținută de autorul reclamantelor

în proprietate, la identificarea amplasamentului acesteia sau la alte preluări de

către stat efectuate cu privire la terenuri ale autorului D.D.

Așadar, cu privire la

întinderea proprietății autorului reclamantelor D.D., actele relevante administrate

au fost extrasul din registrul agricol, extras din borderoul populației, proprietăților

și exploatațiilor agricole din comuna T. întocmit în urma recensământului agricol

și al populației din ianuarie 1948 și în condițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001, Decretul de expropriere nr. 375/1962.

Cu privire la amplasamentul

proprietății autorului reclamantelor D.D., instanța de apel a constatat următoarele:

Din expertiza efectuată

în rejudecarea apelului de către expertul I.D. au rezultat următoarele: expertul

identifică amplasamentul suprafeței de teren de 5.869 m.p., suprafața identificată

inițial prin raportul de expertiză efectuat în fața Tribunalului prin expertiza

efectuată de expertul D.I., dar expertul precizează în mod expres că această identificare

nu s-a făcut pe baza actelor de proprietate invocate de reclamante, întrucât nu

există elemente de identificare a acestora, ci această identificare s-a făcut exclusiv

pe baza primei expertize efectuate de expertul D.I., a unei adrese emise de Primăria

T. în 10 iunie 2009 și pe baza susținerilor reclamantelor.

Astfel, reclamantele au

indicat suprafața de 3.520 m.p. în punctul S.S., compusă din 3 parcele (de 2.946

m.p., 260 m.p. și 314 m.p.), însă expertul arată că în registrul agricol autorul

reclamantelor figurează doar cu 0,20 ha în punctul S.S.; reclamantele au mai indicat

expertului terenul de 2.349 m.p. situat în punctul O.D., însă expertul precizează

că în registrul agricol autorul reclamantelor nu figurează cu teren în această locație;

în ce privește terenurile de 65 m.p. și 328 m.p. care figurează efectiv ca expropriate

prin Decretul nr. 375/1962, expertul arată că nu au putut fi identificate ca amplasament,

față de faptul că nu i-au fost prezentate planurile anexă la decretul de expropriere.

Expertul precizează în

mod repetat că nu poate confirma că terenurile indicate la fata locului de către

reclamantă ca fiind cele care au aparținut autorului lor, totalizând 5.869 m.p.,

și care actualmente se află în posesia pârâtei, au aparținut într-adevăr autorului

reclamantelor, în raport de actele dosarului, neexistând elemente de identificare

obiective care să permită această concluzie.

Expertul arată că nu a

putut stabili că aceste terenuri au fost expropriate prin Decretul nr. 338/1958

și Decretul nr. 38/1964, invocate de reclamante, întrucât pe de o parte schițele

anexă la Decretul nr. 338/1958, care i-au fost prezentate, indică un alt amplasament,

iar pe de altă parte nu i-au fost prezentate acte care să justifice că o parte din

teren a fost expropriat prin Decretul nr. 38/1964, iar în ce privesc suprafețele

expropriate prin Decretul nr. 387/1962, expertul arată că nu le-a putut localiza,

întrucât nu i-au fost prezentate planurile anexă la decret.

Așadar, expertul nu a

identificat amplasamentul fostelor proprietăți ale autorului reclamantelor și nu

a putut stabili că terenul indicat de reclamante ca fiind în deținerea pârâtei și

solicitat la restituire în prezenta cauză se suprapune cu cel deținut în proprietate

de autorul reclamantelor, aceasta pe de o parte întrucât la dosar nu se află acte

de proprietate care, prin elemente de identificare, să permită determinarea amplasamentului

terenului fostă proprietate a autorului reclamantelor, cât și, în ce privesc cele

două suprafețe de 65 m.p. și 328 m.p. care figurează efectiv ca expropriate prin

Decretul nr. 375/1962, datorită lipsei planurilor anexă la decretul de expropriere

în care să fie materializat amplasamentul acestor suprafețe expropriate.

Analizând registrul agricol

și borderoul menționat mai sus întocmit în urma recensământului și comparând suprafețele

menționate în registrul agricol menționat mai sus, privind pe autorul reclamantelor

cu cele invocate de reclamante ca fiind fosta proprietate a autorului lor, s-a constatat

de asemenea că nu se poate stabili amplasamentul fostei proprietăți a autorului

reclamantelor ca fiind în locația actualmente deținută de pârâtă, neexistând în

acest sens niciun element de identificare. În registrul agricol se menționează doar

situarea terenurilor în anumite puncte, fără vreun reper sau indicație despre locul

în care s-ar afla în sine aceste „puncte” și cu atât mai mult cu privire la locația

exactă a terenurilor.

În ce privește prima expertiză

efectuată în fața Tribunalului în rejudecare de către expertul D.I. și care a stat

la baza pronunțării sentinței atacate cu prezentul apel, s-a constatat următoarele:

Și expertul D.I. arată

în mod expres în cuprinsul expertizei că identificările amplasamentului terenului

revendicat s-au făcut exclusiv pe baza susținerilor părților, expertul, în aceste

condiții, identificând suprafața totală de 5.862 m.p. (pe baza susținerilor părților),

compusă din: un lot de 3.520 m.p., compus la rândul său din 3 parcele (de 2.946

m.p., 260 m.p. și 314

m.p.);

un alt lot

de 2.342 m.p. Expertul arată ca reclamantele nu au mai putut identifica nicio altă

suprafață de teren aflată în deținerea pârâtei.

Coroborând aceste probe

și având în vedere că în fapt actele invocate de reclamante pentru dovadă a dreptului

de proprietate al autorului lor (extras din registrul agricol, extras din borderoul

populației, proprietăților și exploatațiilor agricole menționat mai sus), că și

actul de preluare menționat (Decretul nr. 375/1962) nu a permis prin elemente intrinseci

sau obiective determinarea amplasamentului terenului care a apartinut autorului

reclamantelor D.D., instanța de apel a constatat că nu a rezultat faptul că acest

teren care a aparținut autorului reclamantelor s-ar fi aflat pe amplasamentul actualei

stații petrolifere T. S-a mai reținut cu putere probatorie sub acest aspect concluziile

experților, având în vedere că acestea nu s-au intemeiat pe elemente concrete

și obiective furnizate de planuri și acte de proprietate, ci exclusiv pe declarațiile

reclamantelor.

S-a mai reținut că singura

probă care poate fi considerată relevantă sub aspectul amplasării terenului fostei

proprietăți a autorului reclamantelor pe terenul actualmente aflat în deținerea

pârâtei este însuși Decretul nr. 375/1962. Astfel, chiar dacă acest act de expropriere

nu oferă nici el elemente de identificare a proprietății expropriate, din faptul

că exproprierea însăși s-a făcut – așa cum se mentionează în chiar preambulul decretului

– „pentru exploatarea zăcămintelor de țiței din zona petroliferă T.” s-a reținut

prezumția că terenul astfel expropriat, totalizând suprafața de 393 m.p., se află

actualmente situat în amplasamentul actualei stații de exploatări petrolifere T.

Așadar, pentru suprafețele

de 328 m.p. și 65 m.p. expropriate conform acestui decret, s-a reținut că s-a făcut

dovada că acestea se află în deținerea actuală a pârâtei, că acestea au fost expropriate

de stat în baza Decretului nr. 375/1962, precum și a faptului că acestea au aparținut

autorului reclamantelor, aceasta prin coroborarea probelor administrate și având

în vedere și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța de

apel a constatat că această preluare este considerată abuzivă în condițiile

art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Pentru suprafețele care

exced acestor două suprafețe instanța de apel a reținut că nu s-a făcut de către

reclamante dovada că acestea au fost preluate de stat și că s-ar afla situate în

amplasamentul invocat și deci în deținerea pârâtei, pentru că, în condițiile Legii

nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta, să fie soluționată cererea reclamantelor

de restituire.

Registrul agricol nu oferă

elemente de identificare a terenurilor acolo înscrise, pentru a putea permite localizarea

acestora, iar experții au precizat în mod expres că nu pot proceda la această identificare

pe baza actelor și planurilor existente.

Nu s-a făcut dovada de

către reclamante a existenței unui alt act de preluare de către stat a vreunei suprafețe

de teren, act de preluare în raport de care să se poată prezuma sau interpreta,

coroborat, că autorul reclamantelor ar mai fi avut teren în acest amplasament.

S-a mai reținut că reclamantele

au invocat nenumărate acte de preluare abuzivă, anume Decretul nr. 338/1958, Decretul

nr. 38/1964, Decret nr. 681/1966, Decret nr. 640/1965, Decret nr. 35/1961, Decret

nr. 887/1962, Decret nr. 963/1965, Decret nr. 1212/1968 etc. (prin precizarea depusă

la dosar apel rejudecare), însă în niciunul din acestea nu se mai regăsesc autorii

reclamantelor, pentru a se putea opera cu prezumția instituită de art. 24 din Legea

nr. 10/2001.

În ce privește adresa

din 10 iunie 2009 emisă de Primăria T., prin care se face referire iarăși la anumite

suprafețe de teren, s-a constatat că aceasta a fost o adresă de răspuns la cererea

reclamatelor depusă la dosar apel rejudecare, iar din cuprinsul acestor înscrisuri

rezultă că de fapt nu Primăria T. a făcut identificările la care face referire (a

celor două suprafețe de 3.520 m.p. și 2.349 m.p. la care făcea referire și expertul

D.I.), ci prin această adresă Primăria T. copiază pur și simplu constatările din

cuprinsul raportului de expertiză D.I., menționându-se în finalul adresei că aceste

două suprafețe s-ar regăsi în intravilanul localității T.

S-a reținut că nu poate

servi această adresă unei identificări a terenului revendicat de reclamante, în

sensul de a se reține că Primăria T. atestă că terenul proprietatea autorului reclamantelor

ar fi fost amplasat pe actualul teren deținut de Stația T., întrucât Primăria nu

își fundamentează acest punct de vedere pe vreo probă, alta decât cele deja analizate.

Astfel instanța de apel

a constatat că numai pentru suprafața de 393 m.p. preluată în baza Decretului de

expropriere nr. 375/1962 s-a făcut dovada preluării de către stat a terenului și

a faptului că acest teren, proprietatea autorului reclamantelor, se află în deținerea

pârâtei SC O.P. SA, și nefăcându-se dovada preluării abuzive de către stat decât

pentru aceasta suprafața de 393 m.p., nu și pentru o altă suprafață de teren.

Astfel, numai cu privire

la această suprafață totală de 393 m.p. s-a făcut proba existenței unui act de preluare,

anume Decretul de expropriere nr. 375/1962.

Instanța de apel a apreciat

că pentru a cădea sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuia ca din probele administrate

să rezulte că terenul pretins de reclamante a fost preluat (abuziv de către stat).

Desigur, preluarea putea

avea loc, în fapt, în lipsa oricărui act de preluare, caz în care ar fi fost abuzivă

în condițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că această dovadă

a preluării abuzive trebuia făcută numai cu un act de preluare, ci ea trebuia să

rezulte din orice probe, pentru a se stabili incidența Legii nr. 10/2001. În măsura

în care s-ar fi stabilit, pe bază de probe, că terenul proprietatea autorului reclamantelor

este ocupat în fapt la acest moment sau a fost ocupat la un moment anterior de stat,

din faptul acestei ocupări s-ar fi dedus caracterul abuziv al preluării (atâta timp

cât statul nu ar fi putut justifica un titlu legitim de dobândire).

Or, în cauză, atâta timp

cât nu s-a probat amplasamentul fostei proprietăți a autorului reclamantelor, nu

s-a putut stabili nici că acest teren ar fi actualmente ocupat de stat (sau ar fi

fost ocupat de stat la un moment anterior), deci în ultimă instanță nu s-a făcut

proba preluării de către stat.

Și din această perspectivă

cererea reclamantelor pentru suprafața care excede suprafeței de 393 m.p. preluată

în baza Decretului de expropriere nr. 375/1962 apare ca neîntemeiată. Astfel, s-a

reținut că reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii doar pentru suprafața

de 393 m.p. teren, în mod nelegal și netemeinic instanța fondului reținând suprafața

de 5.862 m.p., pentru care nu a făcut dovada că ar fi fost proprietatea autorului

reclamantelor și că ar fi fost preluată (abuziv) de către stat și că s-ar găsi actualmente

în posesia pârâtei.

Ca atare s-a apreciat

nelegală sentința Tribunalului și în ce privește obligarea apelantei-pârâte la plata

către reclamante a sumei reprezentând despăgubiri, aceasta sub următoarele aspecte:

Conform celor de mai sus,

în primul rând este nelegală sentința sub aspectul cuantumului de 423.272,7 RON,

suma calculată pentru suprafața de 5.862 m.p. (pe baza evaluării făcută de expertul

D.I.).

În al doilea rând, în

mod esențial, este nelegală soluția de obligare a pârâtei la plata acestei sume

către reclamante.

S-a mai avut în vedere

faptul că Legea nr. 10/2001 nu stabilește niciodată obligația unității deținătoare

sau a unității învestită cu soluționarea notificării de a plăti ea însăși, efectiv,

despăgubirile recunoscute ca măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele

preluate abuziv de către stat, ci unitatea notificată are întotdeauna numai competența

și obligația să propună acordarea acestor măsuri reparatorii prin echivalent, prin

decizie sau dispoziție, iar plata efectivă a acestor despăgubiri se face în condițiile

Legii nr. 247/2005, după parcurgerea procedurii prevăzute de această lege în fața

Comisiei Centrale pentru Plata Despăgubirilor, anume prin acordarea de despăgubiri

în numerar în cuantum de maxim 500.000 RON, diferența urmând a fi acordată în acțiuni

la Fondul Proprietatea.

În aceeași idee s-a mai

avut în vedere și faptul că decizia nr. 477 din 07 decembrie 2004 contestată în

prezenta cauză, a fost emisă anterior Legii nr. 247/2005, însă aceasta nu schimbă

lucrurile câtuși de puțin, căci nici la acel moment Legea nr. 10/2001 nu prevedea

obligația unității notificate să plătească notificatorilor sumele cuvenite drept

despăgubiri.

Or, în cauză, Tribunalul

a stabilit în mod direct obligația de plată a despăgubirilor în sarcina paratei,

soluție profund nelegală, în realitate pârâta având, în condițiile Legii nr. 10/2001,

doar competenta și obligația de a soluționa notificarea prin emiterea unei decizii,

prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, plata acestora

urmând să se facă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ce privește natura

măsurilor reparatorii cuvenite, s-a constatat că în mod corect prima instanță a

apreciat că acestea se impun a fi măsuri reparatorii prin echivalent, aceasta față

de faptul că terenul din litigiu este ocupat de instalațiile petrolifere ale Stației

T., fiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut, de asemenea,

că în discuție este o decizie emisă anterior Legii nr. 247/2005, când, conform Legii

nr. 10/2001, prin decizia unității notificate se stabilea și cuantumul despăgubirilor.

Se are în vedere și decizia nr. 52/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, conform căreia

prevederile

cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Este, așadar, neîntemeiată

susținerea apelantei-pârâte că stabilirea cuantumului despăgubirilor ar trebui făcută

în cauză de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În ce privește caracterul

extravilan sau intravilan al terenului, s-a apreciat că prin probele administrate,

respectiv adresa din 10 iunie 2009 emisă de Primăria T., s-a probat faptul că terenul

este intravilan, fiind supus așadar din aceasta perspectiva Legii nr. 10/2001.

În ce privește împrejurarea

dacă reclamantele au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii pentru terenul în discuție,

în baza altor legi de reparație, s-a constatat pe de o parte că prin precizarea

făcută la dosar apel rejudecare, acestea au arătat că suprafața de teren obiect

al cauzei rămâne de 6.262 m.p., iar în mod esențial prin sentința Tribunalului a

fost recunoscut dreptul reclamantelor doar pentru suprafața de 5.862 m.p. În consecință,

fiind în apelul declarat de pârâtă, nu poate fi pusă în discuție decât suprafața

de 5.862 m.p. reținută de prima instanță. S-a reținut că restituirile de terenuri

efectuate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea reclamantelor nu s-au efectuat pentru

acest teren obiect al litigiului, fapt confirmat de faptul că suprafețele astfel

reconstituite reclamantelor în condițiile Legii nr. 18/1991 nu epuizează suprafața

înscrisă în registrul agricol pe numele autorului reclamantelor.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamantele D.P. și D.A.D. solicitând, în temeiul art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul respingerii apelului și menținerea

hotărârii instanței de fond.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Se susține greșita apreciere

că doar suprafețele de 328 m.p. și 65 m.p. au fost expropriate de la autorul lor

conform Decretului nr. 375/1962 câtă vreme și prin alte decrete (Decretul nr. 338/1958)

i-au fost expropriate și alte suprafețe de teren.

Reclamantele susțin că

interpretarea diferențiată a normelor incidente vizând același obiect în cauze identice,

creează o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția

României și ale O.G. nr. 137/2000.

Se mai susține că hotărârea

instanței de apel este în contradicție și cu principiul egalității în fața legii,

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

O altă critică vizează

faptul că instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse la dosar și că astfel a

schimbat înțelesul lămurit al acestora, printr-o interpretare greșită, fiind de

altfel încălcat și dreptul la apărare, câtă vreme instanța nu a pus în discuția

părților revenirea asupra probei dispuse a fi administrată în cauză – proba constând

în efectuarea celei de-a treia expertize încuviințată în cauză.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Față de decizia de casare

nr. 7625 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța

în rejudecare a dat eficiență recomandărilor și statuărilor instanței de recurs.

Din expertiza efectuată

în cauză (în rejudecarea apelului) de către expertzul I.D. rezultă că reclamantele

au indicat suprafața de 3.520 m.p. în punctul S.S. însă în registrul agricol antecesorul

reclamantelor figurează doar cu o suprafață de 0,20 ha în punctul S.S.

Este real că reclamantele

au indicat expertului și alte suprafețe de 2.349 m.p. situat în punctul O.D., însă

în registrul agricol acest teren nu se regăsește ca aparținând antecesorului reclamantelor.

Cum în cauză nu au fost

depuse dovezi pentru identificarea efectivă a tuturor terenurilor ce au aparținut

antecesorului reclamantelor, instanța de apel, raportat la concluziile expertizei

efectuate, a reținut în mod corect și legal că singura probă relevantă pentru identificarea

terenului aflat în deținerea pârâtei este doar Decretul nr. 375/1962, ce vizează

doar suprafețele de 328 m.p. și respectiv de 65 m.p.

Din această perspectivă

instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, raportat la

dispozițiile art. 2 lit. h) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care

nu sunt incidente dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ.

Nefondată este și critica

legată de ignorarea înscrisurilor depuse la dosar în condițiile în care instanța

de apel a examinat actele de preluare abuzivă invocate de reclamante respectiv Decretele

nr. 338/1958, Decretul nr. 38/1964, Decretul nr. 681/1966, Decretul nr.

640/1965, Decretul nr. 887/1962, Decretul nr. 963/1965, Decretul nr. 1212/1968 în

care însă nu se regăsesc antecesorii reclamantelor, motiv pentru care a avut în

vedere doar Decretul nr. 375/1962, ce vizează doar exproprierea suprafețelor de

328 m.p. și respectiv 65 m.p. de la antecesorii reclamantelor.

Din această perspectivă

este de reținut că instanțele au examinat cauza în limitele învestirii, a obiectului

dedus judecății, fiind arătate atât motivele de fapt, cât și de drept ce au format

convingerea instanței în adoptarea soluției, nefiind prezente nici motivele de recurs

prev. de art 304 pct. 7 și respectiv 8 C. proc. civ.

Nefondate sunt, de altfel,

și criticile legate de interpretarea diferențiată a normelor incidente vizând același

obiect, în cauze identice, și că ar exista o discriminare în sensul dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Constituția României și ale O.G. nr. 137/2000, în condițiile

în care aplicarea legii se face raportat la starea de fapt conturată și dovedită

în fiecare cauză în parte.

Din perspectiva celor

expuse, criticile recurentelor sunt nefondate și nefiind incidente dispozițiile

art 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele D.P. și D.A.D. împotriva deciziei nr. 518A din

17 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2012.