ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2333/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2333/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1191 din 05

iulie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte

contestația reclamanților, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin C.N.A.D.N.R.,

a respins capătul de cerere privind restituirea terenului în natură, a anulat

Hotărârea nr. 03/2008 în privința cuantumului despăgubirilor, a obligat pârâta

la plata sumei de 1.786.694 lei, cu titlu de despăgubire pentru cele două

loturi de teren expropriate.

În drept, au fost avute în vedere

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, respectiv cele ale art. 21 – art. 26

din Legea nr. 33/1994.

Prin raportul de expertiză, comisia

formată din expertul desemnat de instanță și cei doi experți propuși de părți a

stabilit că valoarea reală a despăgubirilor aferente celor două loturi de teren

în litigiu este de 1.786.694 lei, superioară celei acordate, reclamanților,

prin hotărârile atacate.

Prin decizia civilă nr. 403/ A din 12

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

pârâtei, a schimbat în parte sentința, a modificat hotărârile nr. 03 din 29 mai

2008 și nr. 04 din 29 mai 2008, în privința cuantumului despăgubirilor, a

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea a constatat neîntemeiată

excepția tardivității cererii de chemare în judecată, apreciind că cererii pendinte

îi sunt aplicabile dispozițiile art. 9, în forma în vigoare la emiterea celor

două hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, față de principiul de

drept, conform căruia căile de atac și termenele de exercitare sunt cele

prevăzute de legea în vigoare la momentul emiterii actului a cărui anulare se

discută.

Curtea a respins

excepția tardivității invocată și din perspectiva termenului de 15 zile prevăzut

de art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma inițială, apreciind că acest termen

vizează alte situații decât contestațiile împotriva hotărârilor de stabilire a

cuantumului despăgubirilor, situația persoanelor care se consideră îndreptățite

la despăgubire și care au formulat ele însele o cerere de acordare de

despăgubiri, respinsă prin hotărârea comisiei.

Această concluzie se

desprinde din analiza textului art. 9, care are în vedere două situații

distincte: situația „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute

la art. ș” si situația „persoanei care se consideră îndreptățită la despăgubire

pentru exproprierea imobilului”, situații care generează două categorii

distincte de contestații, anume pentru prima situație se contestă hotărârea de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar pentru situația a doua se contestă

chiar „hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea

de despăgubire.”

Pentru aceste două

situații sunt stabilite două termene de introducere a contestației diferite,

concluzie care rezultă din analiza gramaticală a textului. Aceeași concluzie se

desprinde și în mod logic, întrucât prevederea a doua termene procedurale

distincte nu putea fi făcută pentru aceeași situație, ci pentru situații

diferite.

Instanța de apel a constatat

că, pentru toate termenele ulterioare introducerii în cauză, apelanta-pârâtă a

fost legal citată, cu respectarea dispozițiilor art. 100 C. proc. civ. Pârâta a

avut cunoștință de efectuarea expertizei, împrejurare dovedită fără dubiu prin faptul

că, la efectuarea acesteia, a participat expertul ing. T.P.

În privința criticii

referitore la întinderea suprafeței de teren pentru care instanța fondului a

acordat despăgubiri, Curtea a constatat următoarele:

Reclamanții au dobândit prin

contractele de vânzare-cumpărare nr. 408 din 22 martie 2005 și nr. 409 din 22

martie 2005, proprietatea a două loturi de teren în București, str. Aleea

Teișani, anume: lotul 8 cu număr cadastral 12477/8/1 în suprafață de 424,47 m.p.,

împreună cu cota-parte de 1/3 din 1.389 m.p., reprezentând drum de acces și

lotul nr. 7 având număr cadastral 124777/7/1, în suprafață de 407 m.p.,

împreună cu cota-parte de 1/3 din 1.389 m.p., reprezentând drum de acces.

Prin hotărârea de stabilire a

despăgubirilor nr. 03 din 29 mai 2008, s-au stabilit despăgubiri de 32.400 euro

(100 euro/m.p.) pentru o suprafață de 324 m.p. din lotul nr. 7 în suprafață

totală de 407 m.p., iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 04 din

29 mai 2008 s-au stabilit despăgubiri de 36.400 euro (100 euro/m.p.) pentru o

suprafață de 364 m.p. din lotul nr. 8 în suprafață totală de 424,47 m.p.

S-a constatat că nu s-au acordat

despăgubiri pentru suprafața integrală a loturilor și nici pentru cota-parte de

proprietate asupra terenului aferent drumului de acces.

Conform expertizelor, suprafețele de

teren neexpropriate și pentru care nu s-au calculat despăgubiri constituie

fâșii de teren cu lățimea de 4,11 ml pentru lotul 7, respectiv de 2,98 ml

pentru lotul 8. Aceste fâșii de teren sunt situate înspre drumul de acces la

proprietățile din zonă.

Curtea a considerat că aceste fâșii

de teren sunt improprii oricărei utilizări, în raport de lățimea lor foarte

mică și de învecinarea lor cu drumul de acces. Mai mult, s-a apreciat că aceste

fâșii de teren au rămas practic fără nicio valoare economică.

În drept, au fost avute

în vedere dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Fiind vorba de o

expropriere parțială, despăgubirile trebuie să acopere nu numai valoarea

terenului efectiv expropriat, ci și prejudiciul produs reclamanților prin

pierderea valorii economice a terenului rămas neexpropriat, căci această

pierdere a valorii economice este un prejudiciu cauzat în mod direct de

exproprierea restului de teren.

Prejudiciul cauzat

reclamanților constă în pierderea oricărei valori economice a proprietății lor,

în devalorizarea ei totală, ceea ce echivalează cu prejudiciul cauzat prin

însăși pierderea proprietății.

În concluzie, Curtea a considerat

că, reclamanților, li se cuvin despăgubiri la valoarea reală și a acestor două

fâșii de teren.

Totodată, s-a apreciat

că, reclamanților, li se cuvin despăgubiri și pentru cotele-părți de

proprietate asupra terenului aferent drumului de acces, întrucât, în condițiile

în care reclamanții nu mai au proprietățile aferent cărora dobândiseră și

cotele de proprietate pentru drumul de acces, aceste cote de proprietate nu mai

au nicio valoare economică sau interes pentru reclamanți, fără posibilitatea de

răscumpărare a pierderii în vreun fel.

În privința criticilor referitoare

la valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond, Curtea le-a apreciat

nefondate.

Curtea a constatat că,

deși nu menționează expres în cuprinsul considerentelor sentinței, tribunalul a

reținut valoarea despăgubirilor pentru cele două loturi de teren în suprafață

integrală a acestora, de 407 m.p. și 424,47 m.p., dar și pentru cotele părți

din proprietatea asupra drumului de acces, rezultând o suprafață totală de

1045,17 m.p.

Curtea a constatat, din

verificarea calculelor, că tribunalul a reținut valoarea rezultată prin

aplicarea procentului de reducere de 7 % propus de expertul desemnat de pârâtă

(la valoarea în lei dată de cei doi experți, de 1.921.175 lei, s-a aplicat

reducerea de 7 %, rezultând valoarea menționată în dispozitivul sentinței).

Prin apelul formulat,

apelanta pârâtă a contestat această valoare, susținând că piața imobiliară nu

confirmă un asemenea preț pe mp, respectiv că experții nu au avut în vedere

prețurile din contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate, ci numai din

oferte de vânzare.

Conform art. 26 din

Legea nr. 33/1994 „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum

și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză”.

Prin raportul de

expertiză întocmit în apel, doi dintre experți au evaluat terenul la suma de

622 euro/m.p., la data efectuării acestei expertize. Și acești experți s-au raportat

la o serie de oferte de vânzare preluate de pe internet. Punctul de vedere al

expertului desemnat de apelanta pârâtă este în sensul unei valori de 164,16

euro/m.p., la data expertizei și o valoare de 315 euro/m.p., la nivelul lunii

martie 2008.

Curtea a înlăturat

punctul de vedere al expertului desemnat de apelanta pârâtă cu privire la

valoarea terenului la data expertizei, văzând că acesta se fundamentează pe un singur

contract de vânzare-cumpărare, pentru un teren situat în șos. Odai, deci pe

altă stradă decât terenul în litigiu, nerezultând că acesta este similar cu cel

din Aleea Teișani în privința cotării pe piața imobiliară. În privința celorlalte

3 contracte de vânzare-cumpărare depuse de către expertul desemnat de apelanta

pârâtă, Curtea a constatat că primul nu menționează adresa terenului, iar

celelalte două sunt situate în șos. Odai.

Curtea a constatat că la

dosar au fost depuse două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în februarie

2008, respectiv iunie 2008, care indică următoarele prețuri de 400 euro/m.p. și

500 euro/ m.p.

În condițiile în care nu

au putut fi identificate contracte mai recente care să aibă ca obiect terenuri

similare din Aleea Teișani, trebuie avute în vedere contractele din anul 2008,

din două motive: acestea sunt singurele care pot fi luate în considerare; pe de

altă parte, trebuie avute în vedere înseși rațiunile legale asupra cuantumului

despăgubirilor, rațiunea legii este aceea de a despăgubi pe proprietarul

deposedat, integral, pentru prejudiciul suferit ca urmare a pierderii

proprietății, această rațiune fiind explicită în art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În cauză, pierderea

proprietății s-a produs la nivelul lunii aprilie 2008, când valoarea terenului

era cea confirmată de cele două contracte de vânzare-cumpărare menționate mai

sus.

Consecințele faptului că

între timp piața imobiliară a suferit o scădere drastică, până la stagnare,

datorată crizei financiare mondiale, precum și ale faptului că durata

procesului prezent se prelungește, nu trebuie să fie suportate de către

reclamanți, căci în acest fel despăgubirea lor nu ar mai fi integrală, pentru întregul

prejudiciu suferit, ci numai parțială.

Curtea a constatat că,

sub acest aspect, sentința tribunalului apare ca fiind legală și temeinică,

cuantumul despăgubirilor acordate fiind conform valorii reale a terenului și prejudiciului

suferit de reclamanți.

Curtea a constatat

întemeiată ultima critică adusă de apelanta pârâtă, văzând că prin sentința

fondului s-a dispus anularea numai a Hotărârii nr. 3/2008, fără să se dispună

cu privire la Hotărârea nr. 4/2008, aceasta în condițiile în care analiza

instanței și în final suma acordată drept despăgubiri vizează și suprafața de

teren aferentă Hotărârii nr. 4/2008.

Totodată, Curtea a

constatat că în mod greșit instanța fondului a dispus anularea Hotărârii nr. 3/2008,

căci sancțiunea anulării ar fi intervenit numai în situația existenței unei cauze

de nulitate a acesteia, or în cauză nu poate fi identificată o asemenea cauză, ci

modificarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin această hotărâre atrage

modificarea hotărârii, strict cu privire la acest aspect.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 20 mai 2011, pârâta, prin

care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

În mod greșit, instanța

de apel a respins excepția tardivității contestației, dând o interpretare

eronată art. 9 din Legea nr. 198/2004, nemodificată. Cele două termene, 3 ani,

respectiv 15 zile sunt aplicabile ambelor categorii de persoane, atât

persoanelor expropriate, cât și persoanelor îndreptățite la despăgubire,

diferența care trebuie făcută este dacă a fost comunicată sau nu hotărârea de

stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Întrucât

intimaților-reclamanți le-au fost comunicate hotărârile de stabilire a

despăgubirilor, aceștia dispuneau de termenul de 15 zile în care aveau dreptul

de a formula contestație.

În mod eronat, instanțele

anterioare au acordat despăgubiri și pentru suprafețele de teren neexpropriate.

Instanța de apel a

considerat că despăgubirile acordate pentru suprafețele neexpropriate

reprezintă prejudiciul despre care se face vorbire în art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat”.

Din economia textului de

lege rezultă că despăgubirea se compune din două sume: valoarea reală a

imobilului, respectiv suma de bani ce se cuvine persoanei expropriate pentru

suprafața de teren expropriată; prejudiciul cauzat, respectiv suma de bani care

se acordă excedentar valorii reale ca urmare a exproprierii imobilului, și care

nu echivalează cu valoarea reală a imobilului expropriat sau neexpropriat. Ambele

valori trebuie determinate pe baza unei expertize, însă comisia de experți nu a

evaluat prejudiciul, întrucât nu a fost stabilit un asemenea obiectiv.

Deși Curtea a reținut că

respectivele fâșii de teren „sunt fără o valoare economică” a acordat

despăgubiri de 414 euro/mp, în total 59.396,58 euro.

Deși instanța de apel a

arătat că la calcularea despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține

seama de prețul cu care se vând imobilele, aceasta a menținut raportul de

expertiză întocmit la fond pe baza unor oferte, respectiv prețurile din două

contracte de vânzare-cumpărare din 2008, cu motivarea că trebuie avute în

vedere „prețul de la momentul pierderii proprietății”, întrucât scăderea

drastică a prețului de la momentul întocmirii raportului de expertiză „nu poate

fi imputată reclamanților”.

Instanța de apel a

omologat astfel un raport de expertiză întocmit cu nerespectarea dispozițiilor

legale în materie, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, în Decizia nr. 5721/2009, stabilește ce semnificație are „sintagma

„prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele”: preț plătit efectiv și

consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare și nu ofertele

de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile de tranzacționare extrase de la

rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mica publicitate..”.

Doar evaluarea

expertului desemnat de recurentă fost întocmită cu respectarea dispozițiilor art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv având în vedere prețurile de

tranzacționare.

Chiar și experții

desemnați în apel pentru efectuarea expertizei, cu excepția expertului M., au

stabilit despăgubirea în baza ofertelor extrase de pe internet, fără să aibă în

vedere prețuri de tranzacționare.

Recursul este întemeiat,

numai pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel a respins excepția

tardivității contestației, dând o interpretare corectă dispozițiilor legale

incidente în cauză.

Conform art. 9 din Legea

nr. 198/2004 „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art.

8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire

pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii

Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la

care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau

în parte, cererea de despăgubire.”

Prin Legea nr. 184/2008,

s-a modificat art. 9 din Legea nr. 198/2004, „expropriatul nemulțumit de

cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) – (8) și ale art.

6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30

de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a

cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii (…)”.

Cererea pendinte a fost formulată

la data de 01 iunie 2009, la momentul la care intrase deja în vigoare Legea nr.

184/2008.

În mod corect s-a

apreciat că cererii pendinte i se aplică dispozițiile art. 9, în forma în

vigoare la data emiterii celor două hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

față de principiul de drept, conform căruia căile de atac și termenele de

exercitare sunt cele prevăzute de legea în vigoare la momentul emiterii actului

a cărui anulare se discută.

Cât timp Legea nr. 184/2008

nu conține dispoziții tranzitorii, devin incidente dispozițiile Codului de

procedură civilă care constituie norme generale de procedură pentru orice

proces care nu este guvernat de norme speciale, dispozițiile art. 725 alin. (1)

și (3) C. proc. civ.

În mod corect, Curtea a

respins excepția tardivității invocată și din perspectiva termenului de 15 zile

prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma inițială, apreciind că

acest termen vizează alte situații decât contestațiile împotriva hotărârilor de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, anume situația persoanelor care se

consideră îndreptățite la despăgubire și care au formulat ele însele o cerere

de acordare de despăgubiri, respinsă prin hotărârea comisiei.

Într-adevăr, din analiza

judicioasă a textului art. 9, rezultă că sunt avute în vedere două situații

distincte: situația „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

prevăzute la art. ș” si situația ”persoanei care se consideră îndreptățită la

despăgubire pentru exproprierea imobilului”, situații care generează două

categorii distincte de contestații, anume pentru prima situație se contestă hotărârea

de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar pentru situația a doua se contestă

chiar „hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea

de despăgubire.” Pentru aceste două situații sunt stabilite două termene de

introducere a contestației diferite, concluzie care rezultă din analiza

gramaticală a textului.

Cea de-a doua critică ce vizează

încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, este întemeiată, pentru

considerentele ce urmează:

În privința criticii

referitore la întinderea suprafeței de teren pentru care instanțele fondului au

acordat despăgubiri, se impune o reevaluare a situației de fapt, după

completarea probatoriului, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

susmenționate.

Instanța de apel a

considerat că despăgubirile acordate pentru suprafețele neexpropriate

reprezintă prejudiciul despre care se face vorbire în art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat..”.

Din economia acestui text

de lege rezultă că despăgubirea se compune într-adevăr din două sume: valoarea

reală a imobilului, respectiv suma de bani ce se cuvine persoanei expropriate

pentru suprafața de teren expropriată; prejudiciul cauzat, respectiv suma de

bani care se acordă excedentar valorii reale ca urmare a exproprierii

imobilului și care nu echivalează cu valoarea reală a imobilului expropriat sau

neexpropriat.

Alin. (2) al articolului susmenționat,

prescrie că la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de

daunele aduse proprietarului, luând în considerare și dovezile prezentate de

aceștia. Paguba suferită de cel expropriat nu este o pagubă eventuală,

ipotetică, ci prejudiciul efectiv încercat de cel lipsit de proprietatea sa

prin expropriere. Prin urmare, reclamanții trebuia să facă dovada eventual că au

cultivat aceste terenuri, care erau acele culturi agricole și că datorită

preluării terenului nu a mai obținut folosul agricol.

Prin sintagma prejudiciul cauzat

proprietarului ar putea fi înțeles prejudiciul contând în valoarea lucrărilor

agricole realizate pe acel teren până la momentul emiterii hotărârii și

consemnării sumei de bani, respectiv arat, semănat, contravaloarea semințelor

și alte astfel de cheltuieli cu pregătirea terenului și cultivarea lui, precum

și cultura semănată și pe care nu au mai putut să o recolteze din cauza

exproprierii.

Ambele valori avute în

vedere de legiuitor trebuie determinate pe baza unei expertize de specialitate,

prin stabilirea unor obiective clare care să valorifice pretenția concretă a

reclamanților, respectiv prin administrarea și a altor probatorii pertinente,

în principal înscrisuri.

În contextul cauzei pendinte, nu

poate fi ignorat faptul că deși instanța de apel a reținut că fâșiile de teren rămase

neexpropriate sunt improprii oricărei utilizări, în raport de lățimea lor

foarte mică și de învecinarea lor cu drumul de acces, fiind fără valoare

economică, a acordat despăgubiri considerabile, de 414 euro/m.p., în total

59.396,58 euro, situație în mod evident contradictorie.

În privința modalității concrete

de stabilire a despăgubirilor, Înalta Curte a constatat că, deși instanța de

apel a susținut că la calcularea despăgubirilor se va ține seama de prețul cu

care se vând imobilele, aceasta a menținut raportul de expertiză întocmit la

fond pe baza unor oferte, respectiv prețurile din două contracte de

vânzare-cumpărare din 2008, cu motivarea că trebuie avute în vedere „prețul de

la momentul pierderii proprietății”, întrucât scăderea drastică a prețului de

la momentul întocmirii raportului de expertiză „nu poate fi imputată

reclamanților”.

Instanța de apel a omologat astfel

un raport de expertiză întocmit cu nerespectarea dispozițiilor legale în

materie, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la

data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare

și dovezile prezentate de aceștia.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, într-o jurisprudență constantă, a stabilit semnificația sintagmei

„prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele..” după cum urmează; preț

plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de

vânzare-cumpărare și nu ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori

prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet

și din anunțurile de mica publicitate.

În această situație, urmează a se

constata că, prin hotărârea atacată, nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt

a cauzei pendinte, raportul de expertiză judiciară nesocotind cu evidență

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, datele și concluziile experților

fiind nefundamentate, și, drept consecință, de neacceptat.

Față de caracterul explicit al

normei legale sus-menționate și față de jurisprudența unitară a instanței

supreme care a configurat înțelesul acestei norme, în sensul că nu pot fi avute

în vedere ofertele de vânzare, dat fiind inevitabila negociere a prețului;

sintagma prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele are semnificația de

preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de

vânzare-cumpărare și nu ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori

prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet

și din anunțurile de mica publicitate din zonele locale privind imobilele de

același fel în aceeași unitate administrativ-teritorială, nu pot fi validate

concluziile unui raport de expertiză care exced în mod vădit norma legală și

jurisprudența constantă a instanțelor, inclusiv jurisprudența instanței

supreme.

În operațiunea de valorizare a

probatoriului, inclusiv atunci când la dosarul cauzei există un raport de

expertiză pentru care însăși norma legală prescrie strict obiectivul de urmărit

în evaluarea imobilului, instanța fondului este obligată să-și motiveze opinia,

pentru a demonstra că expertiza, prin concluziile sale și prin coroborarea sa

cu înscrisurile ce o însoțesc, impune un raționament clar și pe deplin

verificabil, nu simple aprecieri subiective ale expertului/experților.

Instanța de apel, în rejudecare, va

trebui să dispună efectuarea unui nou raport de expertiză, în condițiile

procedurale și de substanță ale Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind

relevante toate înscrisurile care furnizează informații pertinente, cum ar fi

prețul plătit efectiv și consemnat ca atare în cuprinsul contractelor autentice

de vânzare-cumpărare, orice alte relații care sunt compatibile normei legale

incidente, din această perspectivă solicitarea de relații de la oricare alte

instituții ale statului, Camera Notarilor Publici, Cartea funciară,

instituțiile fiscale etc., cu atribuții în evidența/înscrierea/impozitarea

imobilelor de natura celui în litigiu, fiind pe deplin valorificabile.

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu

referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului,

va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

S.R., prin C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva deciziei nr. 403/ A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2012.