ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2333/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1191 din 05 iulie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte contestația reclamanților, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin C.N.A.D.N.R., a respins capătul de cerere privind restituirea terenului în natură, a anulat Hotărârea nr. 03/2008 în privința cuantumului despăgubirilor, a obligat pârâta la plata sumei de 1.786.694 lei, cu titlu de despăgubire pentru cele două loturi de teren expropriate. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, respectiv cele ale art. 21 – art. 26 din Legea nr. 33/1994. Prin raportul de expertiză, comisia formată din expertul desemnat de instanță și cei doi experți propuși de părți a stabilit că valoarea reală a despăgubirilor aferente celor două loturi de teren în litigiu este de 1.786.694 lei, superioară celei acordate, reclamanților, prin hotărârile atacate.

Prin decizia civilă nr. 403/ A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, a modificat hotărârile nr. 03 din 29 mai 2008 și nr. 04 din 29 mai 2008, în privința cuantumului despăgubirilor, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Curtea a constatat neîntemeiată excepția tardivității cererii de chemare în judecată, apreciind că cererii pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile art. 9, în forma în vigoare la emiterea celor două hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, față de principiul de drept, conform căruia căile de atac și termenele de exercitare sunt cele prevăzute de legea în vigoare la momentul emiterii actului a cărui anulare se discută.

Curtea a respins excepția tardivității invocată și din perspectiva termenului de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma inițială, apreciind că acest termen vizează alte situații decât contestațiile împotriva hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, situația persoanelor care se consideră îndreptățite la despăgubire și care au formulat ele însele o cerere de acordare de despăgubiri, respinsă prin hotărârea comisiei.

Această concluzie se desprinde din analiza textului art. 9, care are în vedere două situații distincte: situația „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. ș” si situația „persoanei care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului”, situații care generează două categorii distincte de contestații, anume pentru prima situație se contestă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar pentru situația a doua se contestă chiar „hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.” Pentru aceste două situații sunt stabilite două termene de introducere a contestației diferite, concluzie care rezultă din analiza gramaticală a textului.

Aceeași concluzie se desprinde și în mod logic, întrucât prevederea a doua termene procedurale distincte nu putea fi făcută pentru aceeași situație, ci pentru situații diferite. Instanța de apel a constatat că, pentru toate termenele ulterioare introducerii în cauză, apelanta-pârâtă a fost legal citată, cu respectarea dispozițiilor art. 100 C. proc. civ. Pârâta a avut cunoștință de efectuarea expertizei, împrejurare dovedită fără dubiu prin faptul că, la efectuarea acesteia, a participat expertul ing. T.P.

În privința criticii referitore la întinderea suprafeței de teren pentru care instanța fondului a acordat despăgubiri, Curtea a constatat următoarele: Reclamanții au dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 408 din 22 martie 2005 și nr. 409 din 22 martie 2005, proprietatea a două loturi de teren în București, str. Aleea Teișani, anume: lotul 8 cu număr cadastral 12477/8/1 în suprafață de 424,47 m.p., împreună cu cota-parte de 1/3 din 1.389 m.p., reprezentând drum de acces și lotul nr. 7 având număr cadastral 124777/7/1, în suprafață de 407 m.p., împreună cu cota-parte de 1/3 din 1.389 m.p., reprezentând drum de acces. Prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 03 din 29 mai 2008, s-au stabilit despăgubiri de 32.400 euro (100 euro/m.p.) pentru o suprafață de 324 m.p.

din lotul nr. 7 în suprafață totală de 407 m.p., iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 04 din 29 mai 2008 s-au stabilit despăgubiri de 36.400 euro (100 euro/m.p.) pentru o suprafață de 364 m.p. din lotul nr. 8 în suprafață totală de 424,47 m.p. S-a constatat că nu s-au acordat despăgubiri pentru suprafața integrală a loturilor și nici pentru cota-parte de proprietate asupra terenului aferent drumului de acces. Conform expertizelor, suprafețele de teren neexpropriate și pentru care nu s-au calculat despăgubiri constituie fâșii de teren cu lățimea de 4,11 ml pentru lotul 7, respectiv de 2,98 ml pentru lotul 8. Aceste fâșii de teren sunt situate înspre drumul de acces la proprietățile din zonă.

Curtea a considerat că aceste fâșii de teren sunt improprii oricărei utilizări, în raport de lățimea lor foarte mică și de învecinarea lor cu drumul de acces. Mai mult, s-a apreciat că aceste fâșii de teren au rămas practic fără nicio valoare economică. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Fiind vorba de o expropriere parțială, despăgubirile trebuie să acopere nu numai valoarea terenului efectiv expropriat, ci și prejudiciul produs reclamanților prin pierderea valorii economice a terenului rămas neexpropriat, căci această pierdere a valorii economice este un prejudiciu cauzat în mod direct de exproprierea restului de teren. Prejudiciul cauzat reclamanților constă în pierderea oricărei valori economice a proprietății lor, în devalorizarea ei totală, ceea ce echivalează cu prejudiciul cauzat prin însăși pierderea proprietății.

În concluzie, Curtea a considerat că, reclamanților, li se cuvin despăgubiri la valoarea reală și a acestor două fâșii de teren. Totodată, s-a apreciat că, reclamanților, li se cuvin despăgubiri și pentru cotele-părți de proprietate asupra terenului aferent drumului de acces, întrucât, în condițiile în care reclamanții nu mai au proprietățile aferent cărora dobândiseră și cotele de proprietate pentru drumul de acces, aceste cote de proprietate nu mai au nicio valoare economică sau interes pentru reclamanți, fără posibilitatea de răscumpărare a pierderii în vreun fel. În privința criticilor referitoare la valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond, Curtea le-a apreciat nefondate. Curtea a constatat că, deși nu menționează expres în cuprinsul considerentelor sentinței, tribunalul a reținut valoarea despăgubirilor pentru cele două loturi de teren în suprafață integrală a acestora, de 407 m.p.

și 424,47 m.p., dar și pentru cotele părți din proprietatea asupra drumului de acces, rezultând o suprafață totală de 1045,17 m.p. Curtea a constatat, din verificarea calculelor, că tribunalul a reținut valoarea rezultată prin aplicarea procentului de reducere de 7 % propus de expertul desemnat de pârâtă (la valoarea în lei dată de cei doi experți, de 1.921.175 lei, s-a aplicat reducerea de 7 %, rezultând valoarea menționată în dispozitivul sentinței). Prin apelul formulat, apelanta pârâtă a contestat această valoare, susținând că piața imobiliară nu confirmă un asemenea preț pe mp, respectiv că experții nu au avut în vedere prețurile din contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate, ci numai din oferte de vânzare.

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994 „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”. Prin raportul de expertiză întocmit în apel, doi dintre experți au evaluat terenul la suma de 622 euro/m.p., la data efectuării acestei expertize. Și acești experți s-au raportat la o serie de oferte de vânzare preluate de pe internet. Punctul de vedere al expertului desemnat de apelanta pârâtă este în sensul unei valori de 164,16 euro/m.p., la data expertizei și o valoare de 315 euro/m.p., la nivelul lunii martie 2008. Curtea a înlăturat punctul de vedere al expertului desemnat de apelanta pârâtă cu privire la valoarea terenului la data expertizei, văzând că acesta se fundamentează pe un singur contract de vânzare-cumpărare, pentru un teren situat în șos.

Odai, deci pe altă stradă decât terenul în litigiu, nerezultând că acesta este similar cu cel din Aleea Teișani în privința cotării pe piața imobiliară. În privința celorlalte 3 contracte de vânzare-cumpărare depuse de către expertul desemnat de apelanta pârâtă, Curtea a constatat că primul nu menționează adresa terenului, iar celelalte două sunt situate în șos. Odai. Curtea a constatat că la dosar au fost depuse două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în februarie 2008, respectiv iunie 2008, care indică următoarele prețuri de 400 euro/m.p. și 500 euro/ m.p.

În condițiile în care nu au putut fi identificate contracte mai recente care să aibă ca obiect terenuri similare din Aleea Teișani, trebuie avute în vedere contractele din anul 2008, din două motive: acestea sunt singurele care pot fi luate în considerare; pe de altă parte, trebuie avute în vedere înseși rațiunile legale asupra cuantumului despăgubirilor, rațiunea legii este aceea de a despăgubi pe proprietarul deposedat, integral, pentru prejudiciul suferit ca urmare a pierderii proprietății, această rațiune fiind explicită în art. 26 din Legea nr. 33/1994. În cauză, pierderea proprietății s-a produs la nivelul lunii aprilie 2008, când valoarea terenului era cea confirmată de cele două contracte de vânzare-cumpărare menționate mai sus.

Consecințele faptului că între timp piața imobiliară a suferit o scădere drastică, până la stagnare, datorată crizei financiare mondiale, precum și ale faptului că durata procesului prezent se prelungește, nu trebuie să fie suportate de către reclamanți, căci în acest fel despăgubirea lor nu ar mai fi integrală, pentru întregul prejudiciu suferit, ci numai parțială. Curtea a constatat că, sub acest aspect, sentința tribunalului apare ca fiind legală și temeinică, cuantumul despăgubirilor acordate fiind conform valorii reale a terenului și prejudiciului suferit de reclamanți. Curtea a constatat întemeiată ultima critică adusă de apelanta pârâtă, văzând că prin sentința fondului s-a dispus anularea numai a Hotărârii nr. 3/2008, fără să se dispună cu privire la Hotărârea nr. 4/2008, aceasta în condițiile în care analiza instanței și în final suma acordată drept despăgubiri vizează și suprafața de teren aferentă Hotărârii nr. 4/2008.

Totodată, Curtea a constatat că în mod greșit instanța fondului a dispus anularea Hotărârii nr. 3/2008, căci sancțiunea anulării ar fi intervenit numai în situația existenței unei cauze de nulitate a acesteia, or în cauză nu poate fi identificată o asemenea cauză, ci modificarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin această hotărâre atrage modificarea hotărârii, strict cu privire la acest aspect. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 20 mai 2011, pârâta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: În mod greșit, instanța de apel a respins excepția tardivității contestației, dând o interpretare eronată art. 9 din Legea nr. 198/2004, nemodificată.

Cele două termene, 3 ani, respectiv 15 zile sunt aplicabile ambelor categorii de persoane, atât persoanelor expropriate, cât și persoanelor îndreptățite la despăgubire, diferența care trebuie făcută este dacă a fost comunicată sau nu hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Întrucât intimaților-reclamanți le-au fost comunicate hotărârile de stabilire a despăgubirilor, aceștia dispuneau de termenul de 15 zile în care aveau dreptul de a formula contestație. În mod eronat, instanțele anterioare au acordat despăgubiri și pentru suprafețele de teren neexpropriate. Instanța de apel a considerat că despăgubirile acordate pentru suprafețele neexpropriate reprezintă prejudiciul despre care se face vorbire în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat”.

Din economia textului de lege rezultă că despăgubirea se compune din două sume: valoarea reală a imobilului, respectiv suma de bani ce se cuvine persoanei expropriate pentru suprafața de teren expropriată; prejudiciul cauzat, respectiv suma de bani care se acordă excedentar valorii reale ca urmare a exproprierii imobilului, și care nu echivalează cu valoarea reală a imobilului expropriat sau neexpropriat. Ambele valori trebuie determinate pe baza unei expertize, însă comisia de experți nu a evaluat prejudiciul, întrucât nu a fost stabilit un asemenea obiectiv. Deși Curtea a reținut că respectivele fâșii de teren „sunt fără o valoare economică” a acordat despăgubiri de 414 euro/mp, în total 59.396,58 euro.

Deși instanța de apel a arătat că la calcularea despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând imobilele, aceasta a menținut raportul de expertiză întocmit la fond pe baza unor oferte, respectiv prețurile din două contracte de vânzare-cumpărare din 2008, cu motivarea că trebuie avute în vedere „prețul de la momentul pierderii proprietății”, întrucât scăderea drastică a prețului de la momentul întocmirii raportului de expertiză „nu poate fi imputată reclamanților”. Instanța de apel a omologat astfel un raport de expertiză întocmit cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 5721/2009, stabilește ce semnificație are „sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele”: preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare și nu ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mica publicitate..”. Doar evaluarea expertului desemnat de recurentă fost întocmită cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv având în vedere prețurile de tranzacționare. Chiar și experții desemnați în apel pentru efectuarea expertizei, cu excepția expertului M., au stabilit despăgubirea în baza ofertelor extrase de pe internet, fără să aibă în vedere prețuri de tranzacționare.

Recursul este întemeiat, numai pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel a respins excepția tardivității contestației, dând o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente în cauză.

Conform art. 9 din Legea nr. 198/2004 „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.” Prin Legea nr. 184/2008, s-a modificat art. 9 din Legea nr. 198/2004, „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) – (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii (…)”.

Cererea pendinte a fost formulată la data de 01 iunie 2009, la momentul la care intrase deja în vigoare Legea nr. 184/2008. În mod corect s-a apreciat că cererii pendinte i se aplică dispozițiile art. 9, în forma în vigoare la data emiterii celor două hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, față de principiul de drept, conform căruia căile de atac și termenele de exercitare sunt cele prevăzute de legea în vigoare la momentul emiterii actului a cărui anulare se discută. Cât timp Legea nr. 184/2008 nu conține dispoziții tranzitorii, devin incidente dispozițiile Codului de procedură civilă care constituie norme generale de procedură pentru orice proces care nu este guvernat de norme speciale, dispozițiile art. 725 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. În mod corect, Curtea a respins excepția tardivității invocată și din perspectiva termenului de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, în forma inițială, apreciind că acest termen vizează alte situații decât contestațiile împotriva hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, anume situația persoanelor care se consideră îndreptățite la despăgubire și care au formulat ele însele o cerere de acordare de despăgubiri, respinsă prin hotărârea comisiei.

Într-adevăr, din analiza judicioasă a textului art. 9, rezultă că sunt avute în vedere două situații distincte: situația „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. ș” si situația ”persoanei care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului”, situații care generează două categorii distincte de contestații, anume pentru prima situație se contestă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar pentru situația a doua se contestă chiar „hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.” Pentru aceste două situații sunt stabilite două termene de introducere a contestației diferite, concluzie care rezultă din analiza gramaticală a textului.

Cea de-a doua critică ce vizează încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, este întemeiată, pentru considerentele ce urmează: În privința criticii referitore la întinderea suprafeței de teren pentru care instanțele fondului au acordat despăgubiri, se impune o reevaluare a situației de fapt, după completarea probatoriului, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale susmenționate. Instanța de apel a considerat că despăgubirile acordate pentru suprafețele neexpropriate reprezintă prejudiciul despre care se face vorbire în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat..”.

Din economia acestui text de lege rezultă că despăgubirea se compune într-adevăr din două sume: valoarea reală a imobilului, respectiv suma de bani ce se cuvine persoanei expropriate pentru suprafața de teren expropriată; prejudiciul cauzat, respectiv suma de bani care se acordă excedentar valorii reale ca urmare a exproprierii imobilului și care nu echivalează cu valoarea reală a imobilului expropriat sau neexpropriat. Alin. (2) al articolului susmenționat, prescrie că la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de daunele aduse proprietarului, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Paguba suferită de cel expropriat nu este o pagubă eventuală, ipotetică, ci prejudiciul efectiv încercat de cel lipsit de proprietatea sa prin expropriere.

Prin urmare, reclamanții trebuia să facă dovada eventual că au cultivat aceste terenuri, care erau acele culturi agricole și că datorită preluării terenului nu a mai obținut folosul agricol. Prin sintagma prejudiciul cauzat proprietarului ar putea fi înțeles prejudiciul contând în valoarea lucrărilor agricole realizate pe acel teren până la momentul emiterii hotărârii și consemnării sumei de bani, respectiv arat, semănat, contravaloarea semințelor și alte astfel de cheltuieli cu pregătirea terenului și cultivarea lui, precum și cultura semănată și pe care nu au mai putut să o recolteze din cauza exproprierii. Ambele valori avute în vedere de legiuitor trebuie determinate pe baza unei expertize de specialitate, prin stabilirea unor obiective clare care să valorifice pretenția concretă a reclamanților, respectiv prin administrarea și a altor probatorii pertinente, în principal înscrisuri.

În contextul cauzei pendinte, nu poate fi ignorat faptul că deși instanța de apel a reținut că fâșiile de teren rămase neexpropriate sunt improprii oricărei utilizări, în raport de lățimea lor foarte mică și de învecinarea lor cu drumul de acces, fiind fără valoare economică, a acordat despăgubiri considerabile, de 414 euro/m.p., în total 59.396,58 euro, situație în mod evident contradictorie. În privința modalității concrete de stabilire a despăgubirilor, Înalta Curte a constatat că, deși instanța de apel a susținut că la calcularea despăgubirilor se va ține seama de prețul cu care se vând imobilele, aceasta a menținut raportul de expertiză întocmit la fond pe baza unor oferte, respectiv prețurile din două contracte de vânzare-cumpărare din 2008, cu motivarea că trebuie avute în vedere „prețul de la momentul pierderii proprietății”, întrucât scăderea drastică a prețului de la momentul întocmirii raportului de expertiză „nu poate fi imputată reclamanților”.

Instanța de apel a omologat astfel un raport de expertiză întocmit cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o jurisprudență constantă, a stabilit semnificația sintagmei „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele..” după cum urmează; preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare și nu ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mica publicitate.

În această situație, urmează a se constata că, prin hotărârea atacată, nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, raportul de expertiză judiciară nesocotind cu evidență dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, datele și concluziile experților fiind nefundamentate, și, drept consecință, de neacceptat.

Față de caracterul explicit al normei legale sus-menționate și față de jurisprudența unitară a instanței supreme care a configurat înțelesul acestei norme, în sensul că nu pot fi avute în vedere ofertele de vânzare, dat fiind inevitabila negociere a prețului; sintagma prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele are semnificația de preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare și nu ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mica publicitate din zonele locale privind imobilele de același fel în aceeași unitate administrativ-teritorială, nu pot fi validate concluziile unui raport de expertiză care exced în mod vădit norma legală și jurisprudența constantă a instanțelor, inclusiv jurisprudența instanței supreme.

În operațiunea de valorizare a probatoriului, inclusiv atunci când la dosarul cauzei există un raport de expertiză pentru care însăși norma legală prescrie strict obiectivul de urmărit în evaluarea imobilului, instanța fondului este obligată să-și motiveze opinia, pentru a demonstra că expertiza, prin concluziile sale și prin coroborarea sa cu înscrisurile ce o însoțesc, impune un raționament clar și pe deplin verificabil, nu simple aprecieri subiective ale expertului/experților.

Instanța de apel, în rejudecare, va trebui să dispună efectuarea unui nou raport de expertiză, în condițiile procedurale și de substanță ale Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind relevante toate înscrisurile care furnizează informații pertinente, cum ar fi prețul plătit efectiv și consemnat ca atare în cuprinsul contractelor autentice de vânzare-cumpărare, orice alte relații care sunt compatibile normei legale incidente, din această perspectivă solicitarea de relații de la oricare alte instituții ale statului, Camera Notarilor Publici, Cartea funciară, instituțiile fiscale etc., cu atribuții în evidența/înscrierea/impozitarea imobilelor de natura celui în litigiu, fiind pe deplin valorificabile.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva deciziei nr. 403/ A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.