ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7532/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7532/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 2 iunie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamanții E.N.. și E.M.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună modificarea

cuantumului despăgubirilor prevăzut în art. 2 din Hotărârea de stabilire a

despăgubirilor nr. 73 din 23 aprilie 2009 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.

198/2004, județul Ilfov, Consiliul Local Ș.J. și obligarea pârâtei la plata

despăgubirilor stabilite în urma judecății și compuse din valoarea reală a

terenului și a prejudiciului cauzat proprietarilor, în urma exproprierii.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat că hotărârea contestată a fost comunicată reclamanților la data de 11

mai 2009 și că aceștia au adus la cunoștința expropriatorului faptul că nu sunt

de acord cu cuantumul despăgubirilor, astfel cum a rezultat din procesul-verbal

din 08 aprilie 2009.

Reclamanții au arătat

că suprafața de 1.828 m.p. expropriată le-a aparținut soților în devălmășie.

În opinia reclamanților,

despăgubirea de 46,44 RON/m.p., echivalentul a 11 euro/m.p., nu este conformă cu

valoarea de piață a terenului, în condițiile în care prețul de vânzare al unui mp

teren în zonă este de 70-80 euro/m.p.

Reclamanții au susținut

că terenul expropriat face parte dintr-o suprafață mai mare de teren, astfel că,

urmare a exproprierii, terenul rămas în proprietatea acestora s-a împărțit în 3

loturi marginale a căror valoare este afectată. Prin expropriere s-a ajuns la situația

de a nu avea acces la terenurile ce le-au rămas în proprietate.

Prin sentința civilă

nr. 653 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a fost admisă cererea reclamanților, a fost modificată în parte hotărârea din

23 aprilie 2009 emisă de pârâtă și s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite

reclamanților la suma totală de 1.615.500 RON, reprezentând echivalentul sumei de

386.352 euro.

În motivarea sentinței,

prima instanță a arătat că valoarea de circulație a terenului expropriat a fost

stabilită de către comisia de experți care a efectuat raportul de expertiză la suma

de 69.600 euro, respectiv suma de 291.400 RON. Prin suplimentul la raportul de expertiză,

aceeași experți au stabilit că valoarea totală a despăgubirilor ce se cuvin reclamanților

ca urmare a exproprierii este de 386.352 euro, respectiv 1.615.500 RON.

Împotriva sentinței Tribunalului,

au declarat apel pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.R. și Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

În apel a fost administrată

proba cu expertiză și proba cu înscrisuri.

Prin

decizia nr. 154/A din

5 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile,

a schimbat în parte sentința, în sensul că, urmare a admiterii cererii reclamanților,

a modificat în parte hotărârea din 23 aprilie 2009 emisă de pârâtă și a stabilit

cuantumul despăgubirilor la suma de 339.200 RON, echivalentul a 78.000 euro.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că Tribunalul

și-a bazat hotărârea pe un raport de expertiză

care nu a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

deoarece valoarea de piață a terenului a fost calculată pe baza unor contracte de

vânzare-cumpărare din anul 2008 și pe baza unor estimări a valorii de piață la momentul

lunii mai a anului 2010.

Susținerile apelanților

relative la neconcordanța dintre suma reținută cu titlu de prejudiciu de către comisia

de experți și concluziile raportului de expertiză efectuate în fața primei instanțe

respectiv, dintre suprafața efectiv expropriată și suprafața pentru care s-a calculat

prejudiciul, au fost găsite întemeiate de către curtea de apel, la acest aspect

achiesând inclusiv intimații-reclamanți, astfel cum rezultă din concluziile scrise

depuse la dosar și din concluziile reținute în practicaua prezentei decizii.

Raportul de expertiză

efectuat în fața instanței de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea

nr. 33/1994, concluzionează că valoarea de piață a terenului în suprafață de 1.828

m.p. (la momentul efectuării raportului de expertiză), este de 237.900 RON, echivalentul

a 54.700 euro (29,93 euro/m.p.). De asemenea, același raport de expertiză, stabilește

că terenul aflat în zona de protecție a autostrăzii este de 780 m.p. și nu de 2.610

m.p. cum s-a stabilit în fața primei instanțe, iar valoarea respectivei suprafețe

de teren calculată la prețul menționat anterior, este de 101.300 RON, echivalentul

a 23.300 euro.

Instanța de apel a reținut

și faptul că, Comisia de experți, raportându-se la contractele de vânzare-cumpărare

a unor terenuri similare încheiate în anul 2011, a apreciat că valoarea pe metru

pătrat a terenului în cauză este mai mare ca urmare a aplicării unei corecții pozitive

de 3,08. În răspunsul la obiecțiunile încuviințate de către instanță, experții au

arătat că prețul specific (euro/mp) trebuie adus în condiții comparabile prin aplicarea

unor corecții (la comparabilele reprezentate de prețul imobilelor similare vândute

în anul 2011) și anume: a) corecția de + 5% până la 10% cu privire la localizarea

terenurilor comparabile față de autostradă și b) corecția de – 5% până la 25% cu

privire la suprafața terenurilor comparabile față de suprafața terenului în speță.

Conform metodologiei din standardele internaționale de evaluare, experții au luat

prețul specific de 29,93 euro/m.p. de la comparabila care are corecția brută cea

mai mică (3,08), care a fost aplicată suprafeței de teren expropriată. Comparabila

(avută în vedere de experți) care are corecția brută cea mai mică este reprezentată

de terenul ce a fost înstrăinat la data de 6 mai 2011, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat, aflat în copie la dosar apel.

Față de cele arătate,

instanța de apel a constatat că prejudiciul efectiv suferit de reclamanți, urmare

a exproprierii, este de 339.200 RON, echivalentul a 78.000 euro și reprezintă contravaloarea

suprafeței de teren efectiv expropriate și a suprafeței de 780 m.p. teren ce intră

în zona de protecție a autostrăzii, conform O.G. nr. 43/1997.

Curtea de Apel nu a reținut

susținerile intimaților-reclamanți conform cărora valoarea pe metru pătrat a terenului

ar fi cea de la momentul exproprierii sau de la momentul efectuării raportului de

expertiză în fața primei instanțe, deoarece dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994

sunt clare în privința acestui aspect, iar practica Înaltei Curți de Casație și

Justiție este constantă, în sensul că trebuie avută în vedere valoarea de la momentul

efectuării expertizei. Or, în speță, singura expertiză care răspunde exigențelor

art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cea din fața prezentei instanțe.

Instanța de apel a reținut

ca fiind deosebit de relevant în cauză faptul că, atât în raportul de expertiză

efectuat în fața primei instanțe, cât și în raportul de expertiză efectuat în fața

instanței de apel se arată că cercetarea la fața locului a evidențiat următoarele:

„parcela de teren rest de proprietate, în suprafață de 7.975 m.p., în partea de

vest are un canal de irigație între DJ 99 și parcela de teren” și „parcela de teren,

rest de proprietate în suprafață de 6.797 m.p., în partea de est are canalul de

irigație.

Existența canalului de

irigație care, prin sine însăși, demonstrează faptul că terenul în cauză nu avea

acces direct la drumul județean 99, nici înainte de expropriere, rezultă din ambele

expertize efectuate în cauză.

Constatările experților

la fața locului a determinat Curtea de Apel să rețină că reclamanților nu li s-a

cauzat niciun prejudiciu rezultat din scăderea sau limitarea părții de acces a terenului

rămas la drum. Experții au arătat că atât canalul de irigație H.C., care limitează

terenul la est, cât și canalul de irigații care limitează terenul la vest și îl

desparte de drumul județean, sunt date care intrau în configurația terenului reclamanților

înainte de expropriere.

Aceste aspecte permit

concluzia indubitabilă conform căreia reclamanții nu aveau acces direct și neobstrucționat

la drumul județean sau la vreun alt drum public înainte de expropriere. Or, din

această perspectivă, nu se poate reține susținerea intimaților-reclamanți conform

cărora exproprierea ar fi cauza inexistenței unui acces direct de la terenul reclamanților

la drumurile publice trecute sau viitoare. Din contră, deși nu face obiectul apelului,

s-ar putea aprecia că tocmai urmare a construcției autostrăzii și a creării unor

căi secundare (vicinale) și obligatorii de acces la autostradă, terenul rămas în

proprietatea apelanților ar căpăta acces la drumul public.

Suprafețele de teren rămase

în proprietatea reclamanților de 7.975 m.p. și 7.669 m.p. fac parte din categoria

terenuri extravilane agricole și pot fi folosite în continuare pentru această destinație,

independent de expropriere (se are în vedere atât suprafața de 1.828 m.p. cât și

suprafața de 780 m.p., zona de protecție a autostrăzii). Prin expropriere nu s-a

schimbat situația de fapt a terenurilor din perspectiva accesului la drumurile publice.

Față de cele arătate,

curtea de apel a reținut că prejudiciul efectiv suferit prin expropriere de către

intimații-reclamanți este de 339.200 RON, echivalentul a 78.000 euro și reprezintă

contravaloarea suprafeței de teren efectiv expropriate și a suprafeței de 780 m.p.

teren ce intră în zona de protecție a autostrăzii.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs atât

reclamanții

E.N.., E.M., cât și pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.

Reclamanții și-au întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au susținut că instanța

de apel a nesocotit normele generale privitoare la valoarea probantă a expertizei,

cât și normele privind dreptul de proprietate, drepturi reale și servituți, așa

cum sunt statuate în C. civ., normele privind amenajarea teritoriului și urbanismul

(Legea nr. 350/2001 – art. 10-13, art. 48), normele privind fondul funciar (Legea

nr. 18/1991 – art. 104), normele privind expropierea (Legea nr. 33/1994 – art. 26),

normele privind cadastrul și publicitatea imobiliară (Legea nr. 7/1996).

Așa cum transpare din

legislația României, ca regulă generală și totodată ca și principiu, orice teren

are cel puțin un drum de acces.

În motivarea deciziei,

curtea de apel a făcut o eroare majoră, considerând că nici înainte de expropiere

reclamanții nu au avut acces la teren, astfel nereținându-se nici un prejudiciu

prin expropiere.

Or, reclamanții au arătat

în fața ambelor instanțe de fond că terenul proprietatea lor are pe latura de vest,

așa cum era și normal să fie un drum de acces pentru fiecare proprietate.

Din motivarea deciziei

recurate nu se poate determina dacă legea a fost corect aplicată, ori au fost greșit

aplicate textele de lege anterior menționate, fără a ține cont de litera și spiritul

lor.

Recurenții-reclamanții

au arătat că titlul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare din 7

septembrie 2004), documentația cadastrală a terenului, schițele anexate acestuia

privind planul de amplasare și delimitare al terenului scot în evidență că terenul

avea pe latura de vest.

Mai mult, prin „Răspuns

la precizările încuviințate de instanță la Raportul de expertiză tehnică de evaluare”

depusă la termenul din 22 martie 2012, la precizarea „de a preciza expres dacă înainte

de expropiere terenul avea sau nu cale de acces” răspunsul comisiei a fost că, în

conformitate cu planul de amplasament și delimitare a imobilului cu propunerea de

dezlipire/alipire și planul parcelar, rezultă că reclamanții înainte de expropiere

terenul avea accesla drumul județean. După începerea lucrărilor la autostrada București-Ploiești,

drumul de acces a devenit impracticabil, fiind secționat de lucrările la autostradă.

Din cauza lucrărilor, drumurile de acces la cele două parcele ale reclamanților

au fost restricționate pentru că nu s-au realizat căile de acces vicinale.

Instanța de apel a făcut

abstracție de acest răspuns, care clarifică într-un final situația căii de acces,

atât anterioară, cât și ulterioară expropierii și a motivat decizia pe baza unui

alt răspuns al comisiei de experți, anterior, poate echivoc, dar evident dovedit

eronat, fără nicio susținere din partea probatoriului administrat, dar și fără susținere

logică.

Astfel s-a ajuns la concluzia

greșită, că niciodată reclamanții nu au avut cale de acces la proprietatea lor.

Nu se observă pe nici un plan parcelar sau de detaliu al zonei vreun canal sau altă

construcție de orice natură, în afară de DJ99.

Cu privire la prejudiciu,

ca și componentă a despăgubirii, recurenții-reclamanți au arătat că, urmare a expropierii,

pentru o perioadă de cel puțin 3 ani, au fost lipsiți de folosința celor două suprafețe

rămase în proprietatea lor de o parte și e alta a autostrăzii.

Din probatoriul administrat

a rezultat fără putință de tăgadă că reclamanții au avut anterior expropierii acces

la teren; în urma lucrărilor autostrăzii, li s-a obturat acest acces pentru o perioadă

de cel puțin 3 ani, generând lipsa de folosință a terenurilor rămase în proprietatea

reclamanților; despăgubirea privind suprafața expropiată, precum și zona de protecție

a acesteia este în cuantum de 78.000 euro; prejudiciul pentru lipsa de folosință

a terenului pentru cei 3 ani este în cuantum de 176.300 euro.

Pârâtul

și-a întemeiat recursul

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanțele fondului

au încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora

„la calcularea despăgubirilor experții, precum și instanța vor ține seama de prețul

cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială”,

adică în localitateaC. civ.

Recurentul-pârât a considerat

că și în cazul în care valoarea despăgubirii constatată de experți este mai mare

decât cea oferită de expropiator, instanța nu este obligată să acorde automat această

despăgubire, fiind suverană în aprecierea forței probelor.

În această situație, concret,

dacă s-ar compara prețul de dobândire de către expropiați a terenului la valoarea

de 0,09 RON/m.p. și prețurile de tranzacționare efective cu despăgubirea oferită

de către stat 46,45 RON/m.p. sau 10,63 euro/m.p. la cursul de 4,37 RON pentru un

euro, este evident că despăgubirea este una reală, în acord cu normele legale în

materie, consecința fiind respingerea pe fond a cererii, ca neîntemeiată.

Este de notorietate că

în prezent, datorită crizei economice, piața imobiliară a scăzut dramatic, influențând

direct prețurile de vânzare ale imobilelor, prețuri care în raport cu sfârșitul

anului 2008 s-au înjumătățit sau sunt chiar mai mici. Oare prețul de 106.300 euro

pentru un hectar de teren destinat culturilor agricole, cum este și cazul celui

expropiat, nu este un preț mai mult decât rezonabil? Se poate tranzacționa pe piața

liberă în România sau oriunde în U.E. hectarul de teren destinat agricol arabil

cu 299300 euro, așa cum a reținut Curtea de Apel.

Totodată, instanțele fondului

au interpretat greșit dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 coroborate cu prevederile

O.G. nr. 43/1997, acordând despăgubiri – prejudiciu în cuantum de 101.300 RON, echivalentul

a 23.300 euro pentru terenul de 780 m.p. rămas în continuare în proprietatea expropiaților.

Conform art. 17 alin.

(2) din O.G. nr. 43/1997, zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor

juridice sau fizice care le au în administrare sau proprietate, cu obligația ca

acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în

siguranță a traficului.

Este clar că prejudiciul

încuviințat de instanță pentru suprafața de 780 m.p., ce rămâne în continuare în

proprietatea reclamanților este pur și simplu inventat, în condițiile în care, raportat

la categoria de folosință a terenului agricol – arabil, nu există pe viitor nici

un impediment în valorificarea acestuia prin înființarea culturilor agricole.

Recursul declarat de

reclamanții E.N., E.M.

este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește prima

critică formulată de reclamanți, privind greșita aplicare de către instanța de apel

a normelor legale ce reglementează dreptul proprietarului de a avea acces la terenul

proprietatea sa; instanța a considerat în mod eronat că reclamanții nu aveau acces

la teren nici înainte de expropiere, astfel nereținându-se niciun prejudiciu prin

expropiere:

Curtea de Apel București

a reținut că, în ambele rapoarte de expertiză, administrate la fond și în apel,

experții au constatat că cercetarea la fața locului a evidențiat faptul că între

parcelele de teren rest de proprietate aparținând reclamanților, în suprafață de

7.975 m.p. și în suprafață de 6.797 m.p. și drumul județean DJ 99 există un canal

de irigație. Experții au arătat că, atât canalul de irigație, care limitează terenul

la est, cât și canalul de irigații care limitează terenul la vest și îl desparte

de drumul județean DJ 99, sunt date care intrau în configurația terenului reclamanților

înainte de expropriere.

În baza constatărilor

experților la fața locului, instanța de apel reținut că reclamanților nu li s-a

limitat accesul la drum pentru terenul rămas în proprietatea acestora și nu li s-a

cauzat niciun prejudiciu prin expropiere.

Ca urmare, considerentele

reținute de instanță pe chestiunea accesului reclamanților la teren au avut la bază

constatările la fața locului făcute de experții din ambele comisii întrunite conform

legii, în vederea efectuării expertizelor dispuse în cauză.

Recurenții-reclamanți

au invocat faptul că acest aspect a fost lămurit definitiv prin completarea raportului

de expertiză cu un obiectiv nou și anume, să răspundă comisia de experți dacă intimații-reclamanți

au avut cale de acces la teren înainte de expropiere.

În răspunsul la precizările

încuviințate de instanța de apel, comisia de experți a arătat că „în conformitate

cu Planul de amplasament și delimitare a imobilului……și planul parcelar rezultă

că intimații-reclamanți înainte de expropiere terenul avea acces la DJ99.”

Așadar, experții nu au

precizat că, urmare a cercetării la fața locului, ar fi reținut anterior, prin raportul

de expertiză, o situație greșită a terenului reclamanților. Răspunsul experților

face trimitere la două planuri ale imobilului, în care nu este evidențiat canalul

de irigații care a existat și există în continuare, după cum s-a constatat cu ocazia

deplasării la fața locului, pentru cercetarea efectivă a zonei unde s-a produs expropierea.

Față de cele ce preced,

acest motiv de recurs este nefondat, deoarece instanța de apel, stabilind situația

de fapt, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente

pe aspectul criticat.

Referitor la susținerile

privind neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat reclamanților pentru

lipsa de folosință a parcelelor de teren rămase în proprietatea reclamanților:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 7 septembrie 2004, reclamanții E.N.. și E.M. au dobândit dreptul

de proprietate „asupra terenului având categoria de folosință „arabil” în suprafață

de 16.600 m.p., situat în extravilanul comunei Ș.J., județul Ilfov.”

Prejudiciul suferit de

reclamanți pentru lipsa de folosință a terenului se determină prin raportare la

categoria de folosință a terenului și la probatoriul administrat în cauză pentru

dovedirea stării de fapt a terenului la momentul expropierii, pentru a se putea

calcula pentru viitor despăgubirile ce se cuvin persoanelor expropiate pentru prejudiciul

suferit, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În speță, prejudiciul

pretins suferit de reclamanți pentru lipsa de folosință a terenului nu a fost dovedit

și nu are un caracter cert, fiind stabilite despăgubiri de către experți în faza

judecării în fond a pricinii, pe baza unor criterii teoretice, pur ipotetice.

Astfel, comisiile de experți

care au efectuat ambele rapoarte de expertiză (de la fond și din apel) au reținut

cu privire la starea terenului că acesta este liber, iar în dovedirea pretențiilor

formulate, reclamanții nu au administrat niciun fel de probe din care să rezulte

că ar fi cultivat acele terenuri și că ar fi obținut vreun câștig anume, așa încât

experții din comisia constituită pentru efectuarea expertizei tehnice la instanța

de fond au propus o valoare a despăgubirii pentru lipsă de folosință pur ipotetică.

Ca urmare, această evaluare

nu poate fi acceptată, iar instanța de apel în mod corect a reținut că situația

de fapt a terenurilor rămase în proprietatea reclamanților nu s-a schimbat, iar

suprafețele menționate, ce fac parte din categoria de terenuri extravilane agricole

pot fi folosite conform destinației lor, independent de expropiere.

De altfel, reclamanții

trebuiau să facă dovada nu numai că au cultivat aceste terenuri, ci și care erau

acele culturi agricole și că datorită preluării terenului nu au mai obținut folosul

agricol.

În sensul dispozițiilor

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la situația concretă din speță, prejudiciul

cauzat constă în valoarea lucrărilor agricole realizate pe acel teren până la momentul

emiterii hotărârii de expropiere, respectiv arat, semănat, contravaloarea semințelor

și alte astfel de cheltuieli cu pregătirea terenului și cultivarea lui, precum și

cultura semănată și pe care proprietarii nu au mai putut să o recolteze din cauza

exproprierii.

Într-o astfel de situație,

cum reclamanții nu au susținut și nu au dovedit că ar fi realizat astfel de lucrări,

nu se poate reține cu deplin temei că ar fi suferit vreun prejudiciu, ca urmare

a exproprierii terenului.

Așa cum s-a stabilit și

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lallement contra Franței),

prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri - pentru ca această sarcină

să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunității

și cele private ale proprietarului deposedat - se referă la pierderea unor beneficii

economice certe de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil

și pot fi dovedite prin situații (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.

Or, în speță, prejudiciul

produs reclamanților a fost calculat fără nicio legătură cu vreun beneficiu actual,

previzibil a fi produs și în viitor și care ar justifica creșterea indemnizației

pe criteriul imposibilității continuării, în condiții de rentabilitate, a activității

pe suprafața de teren rămasă și pe rațiuni de pierdere a unor foloase economice.

Din acest punct de vedere,

astfel cum a statuat constant și Curtea Europeană, pretențiile de această natură,

privite ca pierderi viitoare, îmbracă un caracter speculativ și incert, în măsura

în care pot fi implicate în calcul mai multe variabile (cauza Buzescu contra României,

cauza Isar contra României).

De aceea, reținând că

prejudiciul material se compune din pierderile efectiv suferite ca urmare directă

a aceluiași drept de proprietate (cauza Viașu contra României) și constatând că

pentru restul terenului neexpropriat, reclamanții au rămas proprietari, fără a pierde

nicio posibilitate de folosință sau posesiune, se constată că exproprierea nu produce

niciun prejudiciu suplimentar proprietarilor pentru terenul rămas, care poate fi

utilizat în continuare, drept teren agricol de cultură.

Față de cele expuse, anume

inexistența unor probe care să susțină cele reținute de comisia de experți care

au calculat despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului la prima instanță,

se constată că în cuantumul despăgubirilor nu pot fi cuprinse prejudiciile reținute

de prima instanță.

Recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA este fondat în sensul considerentelor ce succed,

urmând a fi admis:

Instanța de apel a validat

concluziile raportului de expertiză administrat în această fază procesuală, reținând

că prejudiciul efectiv suferit prin expropiere de către reclamanți este de 339.200

RON, echivalentul a 78.000 euro și reprezintă contravaloarea suprafeței de teren

efectiv expropiate (1828 m.p.) și a suprafeței de 780 m.p. teren ce intră în zona

de protecție a autostrăzii.

Pentru a calcula această

valoare de despăgubire, experții au reținut că imobilul teren supus expropierii

are o suprafață totală de 2.608 m.p. (compusă din 1.828 m.p. + 780 m.p.), incluzând

în suprafața expropiată și terenul de 780 m.p. aflat în zona de protecție a autostrăzii.

Or, potrivit art. 1 din

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 73/2009 emisă de C.N.A.D.N.R. S.A. „se

dispune expropierea și acordarea despăgubirii pentru terenul în suprafață de 1828

m.p…..”

Așadar, comisia de experți

a făcut o dublă greșeală cu privire la stabilirea despăgubirilor pentru suprafețele

ce reprezintă teren expropiat și teren aflat în zona de protecție:

eronat a reținut că suprafața

de 780 m.p. aflată în zona de protecție face parte integrantă din terenul expropiat,

când cele două terenuri au situații și regimuri juridice diferite. Terenul efectiv

expropiat în suprafață de 1.828 m.p. iese din proprietatea persoanelor expropiate

și intră în proprietatea Statului Român, în timp ce terenul în suprafață de 780

m.p. aflat în zona de protecție a autostrăzii rămâne în proprietatea și posesia

reclamanților, care îl pot folosi în continuare conform categoriei lui de folosință,

cu obligația ca, prin activitatea desfășurată, să nu aducă prejudicii drumului sau

derulării în siguranță a traficului, impunându-se anumite limitări și restricții,

conform dispozițiilor art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997;

consecutiv celor reținute

sub un prim aspect, eronat a calculat valoarea despăgubirilor pentru întreaga suprafață

de 2.608 m.p. prin folosirea aceleiași unități de măsură, aceleiași valori pentru

m.p. de teren, când cele două terenuri au regimuri juridice diferite și nu se poate

considera că proprietarii suferă același prejudiciu pentru terenul aflat în zona

de protecție și care rămâne în continuare în proprietatea și posesia lor, ca și

pentru cel efectiv expropiat și care iese din proprietatea lor.

Raportat la cele mai sus

reținute, pentru respectarea cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 33/1994, se impune refacerea raportului de expertiză de specialitate numai cu

privire la delimitarea celor două suprafețe de teren și defalcarea valorilor calculate

pentru imobilul expropiat de 1.828 m.p. și imobilul de 780 m.p. situat în zona de

protecție a autostrăzii și rămas în continuare în proprietatea persoanelor expropiate.

Totodată, în raport de

probatoriu administrat și de dispozițiile legale incidente, instanța de trimitere

va constata dacă reclamanților li se produce un prejudiciu pentru care se pot acorda

despăgubiri cu privire la suprafața de teren aflată în zona de protecție a autostrăzii,

rămasă în continuare în proprietatea lor, al cărui regim de folosință este reglementat

de art. 17 de O.G. nr. 43/1997.

Cum expertiza tehnică

de specialitate este o probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit

art. 305 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Nu este fondat primul

motiv de recurs formulat de pârât prin care se invocă încălcarea de către instanța

de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece la stabilirea

valorii terenului expropiat nu a ținut seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit

imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, adică în localitatea

Ș.J.

Contrar acestor susțineri,

din analizarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că instanța de apel

a omologat raportul comisiei de experți sub acest aspect, reținând că a fost respectată

metodologia de calcul din standardele internaționale de evaluare, experții având

în vedere la stabilirea valorii imobilului expropiat, un terenul ce a fost înstrăinat

la data de 6 mai 2011, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat.

Prin acest contract, a

fost tranzacționat un teren situat în aceeași unitate administrativ-teritorială

ca și terenul expropiat, adică în localitatea Ș.J. și care este similar cu terenul

în litigiu, făcând parte din aceeași categorie de folosință, deoarece a fost dobândit

de vânzător prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991,

conform Titlului de proprietate emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului

de proprietate asupra terenurilor – jud. Ilfov.

Având în vedere toate

considerentele expuse, recursul declarat de reclamanți va fi respins, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.; recursul declarat de pârât va fi admis, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc.

civ., cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei la Curtea de Apel

București pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții E.N.., E.M. împotriva deciziei nr. 154A din data

de 5 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.