ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată inițial la data de 11 martie 2004 la

Tribunalul Prahova, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta D.S.A.,

în contradictoriu cu pârâții A.L.N. și SC R. Valea Călugărească, a solicitat anularea

dispozițiilor din data de 7 iulie 2003 și din 25 iulie 2003.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că este singura moștenitoare a autoarei sale A.E., care a avut pe raza comunei V.C.

mai multe terenuri și construcții ce au trecut, abuziv și fără plata vreunei despăgubiri,

în proprietatea statului, prin Legea nr. 187/1945.

S-a mai arătat că în mod greșit deciziile

de restituire au fost emise în favoarea pârâtei A.L.N., singura moștenitoare a defunctei

A.E., fiind reclamanta.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă

nr. 1353 din 08 noiembrie 2006, a respins acțiunea, reținând că prin cele două decizii

a căror anulare se solicită, a fost completată o decizie anterioară, cu nr. 31/2003,

prin care s-a restituit pârâtei A.L.N., în natură, o parte din imobilul situat în

comuna R., județul Prahova, decizie care a fost contestată de reclamantă în instanță,

iar acțiunea a fost respinsă, motivat de faptul că reclamanta nu a urmat procedura

prealabilă în termenul instituit de Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a formulat apel împotriva acestei

sentințe, solicitând ca acțiunea să fie calificată drept acțiune în constatarea

nulității absolute a deciziilor nr. 42/2003 și nr. 45/2003, deoarece imobilul a

fost restituit unei persoane neîndreptățite care nu este în grad de rudenie cu proprietara

imobilului.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia

nr. 86 din 23 februarie 2007, a respins apelul și a obligat reclamanta la plata

cheltuielilor de judecată.

Recursul formulat de reclamantă împotriva

acestei decizii a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 7952 pronunțată la 23 noiembrie 2007, care a casat decizia, a admis

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1353 din 08

noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova, a desființat sentința și a trimis

cauza, spre rejudecare la același tribunal.

În decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a reținut că cererea trebuia să fie caracterizată ca fiind o cerere în

constatarea nulității absolute a deciziilor nr. 42/2003 și nr. 45/2003, iar instanța

era obligată ca, ținând cont de intenția reală a părții și care rezultă din acțiune,

să facă o calificare corectă a acesteia.

S-a mai reținut că era necesar ca instanța

să califice cererea ca fiind formulată pe calea dreptului comun și nu să o analizeze

în contextul Legii nr. 10/2001, iar în final să constate că nu sunt îndeplinite

condițiile acestei legi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova sub nr. 4885/105/2008, iar prin sentința nr. 1989 pronunțată la 17 noiembrie

2009, s-a admis acțiunea și s-a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003

și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. SA Valea Călugărească SA și restituirea

în natură, în cotă de ½ pentru reclamantă și pârâtă, a imobilului din comuna

R., județul Prahova, compus din teren în suprafață de 3.897 m.p. și clădirile aferente

terenului, înregistrate de societatea pârâtă la nr. de inventar 112-2224,112-2225,112-2228,112-2230.

Prin aceeași sentința, s-a respins cererea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că deciziile nr. 42/2003 și nr. 45/2003, au completat decizia nr. 31/2003 emisă

de pârâta SC R. SA Valea Călugărească, decizie prin care a fost restituit reclamantei

A.L.N., în natură, o parte din imobilul situat în comuna R., precum și restul de

teren și construcțiile aferente acestui imobil, iar reclamanta a solicitat să se

dispună anularea acestor decizii, cu motivarea că au fost emise greșit în favoarea

pârâtei A.L.N., întrucât singura moștenitoare a defunctei A.E. era reclamanta.

S-a mai reținut că, din înscrisurile depuse

la dosar, rezultă că atât reclamanta, cât și pârâta, au calitatea de moștenitoare

ale defunctei A.E., în cote de ½ fiecare și că autoarea părților a avut mai

multe terenuri și construcții pe raza comunei R., așa cum reiese din certificatul

emis de Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, din Tabloul

de moșieri expropriați conform Decretului nr. 83 din 2 martie 1949 și din adresa

din 16 iunie 1992 emisă de Filiala Arhivelor Statului Prahova.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta

a susținut că este unica moștenitoare a defunctei A.E., dar din actele de stare

civilă depuse la dosar rezultă că atât reclamanta, cât și pârâta A.L.N., au calitatea

de moștenitoare și sunt îndreptățite la restituirea imobilului ce a aparținut autoarei

lor.

Constatând că cele două decizii au fost

emise cu încălcarea prevederilor legale, având în vedere că ambele părți, respectiv

reclamanta și pârâta A.L.N. au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea

imobilelor ce au aparținut autoarei lor, tribunalul a admis acțiunea și a dispus

anularea deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de

SC R. SA Valea Călugărească. SA.

Potrivit art. 480 C. civ., tribunalul a

obligat pârâta SC R. SA Valea Călugărească să restituie, în natură, în cotă de ½

fiecare, pentru reclamantă și pârâta A.L.N., imobilul din comuna R., județul Prahova,

compus din teren în suprafață de 3.897 m.p. și clădirile aferente terenului, înregistrate

de societatea pârâtă la nr. de inventar 112-2224,112-2225,112-2228,112-2230.

Tribunalul a respins cererea reclamantei

de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită, întrucât

nu a fost depusă chitanța privind plata onorariului de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat apel

reclamanta D.S.A. și pârâta A.L.N.

În motivarea apelului, reclamanta D.S.A.

a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică în ceea ce

privește restituirea în natură a imobilelor, în cotă de ½ , pentru reclamantă

și pârâta A.L.

În dezvoltarea motivului de apel, reclamanta

a susținut că, din actele și lucrările dosarului, rezultă că este unica moștenitoare

a defunctei A.E., în calitate de nepoată, dar și în baza testamentului pe care defuncta

i l-a lăsat.

A mai susținut apelanta că, instanța în

mod greșit a reținut că A.L.N. și D.S. sunt moștenitoarele defunctei A.E., cu o

cotă de ½ fiecare, întrucât, din actele dosarului, rezultă că pârâta A.L.

este nepoata soțului defunctei, A.T., iar notificarea a fost formulată de aceasta

în calitate de moștenitoare a defunctei A.E. și nu în altă calitate.

Precizează apelanta că defuncta A.E. l-a

moștenit pe soțul ei, A.T., decedat în anul 1947, iar din acte rezultă că imobilul

(conacul și terenul aferent) a fost preluat de stat de la aceasta, care figura ca

proprietar.

Apelanta a mai arătat că prin acțiunea

introductivă, care a fost formulată de mandatarul său, N.A., s-a solicitat anularea

dispozițiilor din 7 iulie 2003 și din 25 iulie 2003 emise de SC R. Valea Călugărească

și restituirea imobilelor menționate în aceste decizii, iar în subsidiar, în situația

în care A.L.N. ar face dovada calității de moștenitor, s-a solicitat retrocedarea

în cotă de ½ pentru fiecare moștenitor.

A mai arătat apelanta că, atât timp cât

A.L.N. nu a făcut dovada calității de moștenitoare a defunctei A.E., instanța de

fond nu se putea pronunța numai pe subsidiarul acțiunii, cu atât mai mult cu cât,

cu ocazia judecății cauzei în fond, acesta nu a mai fost susținut.

Se solicită admiterea apelului și schimbarea

hotărârii instanței de fond, în sensul de a se restitui reclamantei, în cotă de

1/1, bunurile imobile prevăzute în deciziile nr. 42 din 7 iulie 2003 și nr. 45 din

25 iulie 2003 emise de SC R. Valea Călugărească.

Pârâta A.L.N., în motivarea apelului, a

arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât este dată fără să se

țină cont de situația de drept din raportul juridic dedus judecății și nici de probele

depuse la dosar.

În dezvoltarea motivului de apel, apelanta-pârâtă

a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea formulată de D.S.A.

și a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 7 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003

emise de SC R. SA Valea Călugărească, considerând că reclamanta este îndreptățită

la restituirea, în cotă de ½, a imobilului confiscat abuziv de regimul comunist

și preluat de SC R. SA Valea Călugărească.

Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 7953/2007, a dispus casarea deciziei nr. 86/2007 a Curții de Apel

Ploiești și a sentinței civile nr. 1353/2005 a Tribunalului Prahova, nu înseamnă,

automat, că există motive pentru a se admite acțiunea formulată de reclamantă.

Pe cale de excepție, apelanta-pârâtă a

solicitat să se constate lipsa calității procesuale active a reclamantei, față de

imobilele pe care aceasta le revendică, în calitate de nepoată a defunctei A.E.

A mai arătat apelanta-pârâtă că în mod

greșit instanța de fond a constatat că reclamanta are calitate procesuală activă,

considerând-o succesoare, cu o cotă de ½ din imobilul revendicat, întrucât,

în realitate, reclamanta are calitatea de succesor testamentar cu titlu particular,

iar din această calitate nu poate revendica un imobil care nu face obiectul legatului

cu titlu particular.

Se mai susține că masa succesorală indicată

în testamentul olograf și în certificatul de moștenitor, se compunea dintr-un apartament

situat în București și din unele bunuri ce se găseau într-o parte a acestui imobil,

astfel încât, vocația succesorală se rezumă doar la aceste bunuri, neputând fi extinsă

asupra unor bunuri viitoare, atât timp cât în testament nu există nicio mențiune

privind universalitatea de bunuri de tipul „precum și orice alte bunuri, prezente

sau viitoare, ce se vor găsi asupra mea la momentul morții".

Apreciază apelanta că și în situația în

care s-ar accepta unirea calității de succesor testamentar, cu calitatea de succesor

legal, ca nepoată de soră predecedată, D.S. tot nu ar avea calitate procesuală activă,

întrucât, nefiind succesor sezinar, aceasta avea obligația de a accepta moștenirea

defunctei A.E. în termen de 6 luni de la decesul acesteia, conform art. 700 alin.

(1) din C. civ., lucru care nu a fost dovedit.

Apelanta-pârâtă a mai arătat că un alt

motiv pentru care solicită să se constate că reclamanta nu are calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea dreptului de proprietate, este legat de raportul juridic

al antecesoarei acesteia cu proprietatea care a fost restituită în baza deciziilor

mai sus arătate.

Astfel, arată apelanta, reclamanta revendică

proprietatea antecesoarei sale, A.E., care ar fi deținut pe raza comunei R. o suprafață

de 50 ha, primită ca dotă din partea familiei C., dar afirmațiile acesteia nu sunt

susținute de niciun act depus la dosar.

Susține apelanta că din certificatul

nr. AA/1991 emis de Arhivele Naționale, rezultă că bunica pârâtei a deținut pe raza

comunei R. o suprafață de 338,19 ha teren, din care, așa cum rezultă din actul de

donație datat 19 februarie 1921, a donat fiului său A.T., anterior căsătoriei cu

C.E., trei corpuri de proprietate care făceau parte din Moșia M. - R., totalizând

51 ha și 4.800 m.p.

Se mai arată că, din adeverința nr. BB/1992

emisă de Arhivele Statului rezultă că s-a preluat de la A.T., în temeiul Decretului

nr. 83/1949, un conac și 50 ha teren, însă, preluarea efectivă a acestora s-a făcut

de la soția defunctului, A.E., motivat de faptul că, la acea vreme, „femeile erau

mai ușor de speriat și semnau mai ușor actele prin care cedau statului proprietățile".

Faptul că în actul de proprietate este

trecută A.E., pentru simplul fapt că preluarea proprietății de către regimul comunist

s-a realizat de la aceasta, nu o transformă în proprietara imobilului, fiind cunoscut

disprețul autorităților comuniste pentru respectarea dreptului de proprietate și

a regimului juridic al acestora, pe care îl considerau un furt.

Documentele vremii atestă clar că proprietățile

au aparținut unchiului patern A.Th.T., provenind de la antecesorii acestuia, respectiv

de la străbunica maternă, A.Ec., astfel încât, este indubitabil că pe linia sa de

ascendență, apelanta nu poate face dovada dreptului de proprietate.

Se solicită admiterea apelului formulat

de pârâtă și desființarea sentinței nr. 1989/2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.

La data de 19 aprilie 2010, D.S. a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de A.L.N., arătând că s-a

făcut dovada că este nepoata defunctei A.E. și pe lângă această calitate de moștenitoare

legală, este și moștenitoare testamentară, astfel că, are dreptul să revendice bunurile

ce au aparținut autoarei sale.

Cu privire la faptul că bunurile imobile

în litigiu nu au fost menționate în testamentul ce a fost lăsat de mătușa sa, apelanta-intimată

arată că la data întocmirii testamentului nu a fost posibil să fie prevăzute bunuri

ce fuseseră luate de stat.

La data de 17 martie 2010, apelanta-intimată

A.L.N. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de D.S.A.,

pentru că aceasta nu este persoană îndreptățită de a-i fi recunoscut și restituit

vreun drept pentru imobilul „Conacul A." din comuna R., preluat abuziv de la

unchiul patern, dr. A.T.T., de regimul comunist și apoi de SC R. Valea Călugărească.

Susține intimata că A.E. nu a fost niciodată

proprietara imobilelor din comuna R., ci, dimpotrivă, au aparținut ca bunuri proprii

unchiului patern, dr. A.T.T., iar D.S.A. nu este persoana îndreptățită legal să

revendice bunurile imobile ce au aparținut familiei A., ea fiind numai urmașa E.C.,

căsătorită A.

Intimata SC R. SA Valea Călugărească nu

a formulat întâmpinare până la data judecății, deși a fost citată cu această mențiune.

Prin decizia nr. 108 din 19 mai 2010, Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelul declarat de pârâta A.L.N., împotriva sentinței civile nr. 1989 pronunțată

la 17 noiembrie 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta D.S.A.

și pârâta SC R. SA. A fost schimbată în tot sentința și pe fond a fost respinsă

acțiunea, ca neîntemeiată. A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta

D.S.A. împotriva sentinței civile nr. 1989 pronunțată la 17 noiembrie 2009 de Tribunalul

Prahova, în contradictoriu cu pârâta A.L.N. și pârâta SC R. SA Valea Călugărească.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a reținut în esență următoarele:

Cu privire la apelul formulat de D.S.A..

Curtea a reținut că acesta este nefondat, potrivit considerentelor de mai jos, în

sensul că este nefondată critica apelantei privitor la nelegalitatea hotărârii instanței

de fond în ceea ce privește admiterea acțiunii și anularea deciziilor emise întrucât,

prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a arătat că, de vreme ce s-a adoptat Legea nr. 10/2001 pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se poate susține că legea

specială s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun. Legea nr. 10/2001 a suprimat

practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, fără să se afecteze accesul la

justiție.

Având în vedere faptul că apelanta nu a

formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate solicita pe calea

dreptului comun restituirea imobilelor, astfel că, aceasta nu este îndreptățită

la restituirea nici măcar a ½ din aceste imobile.

Chiar dacă apelanta este moștenitoarea

defunctei A.E., aceasta nu a formulat notificare în baza legii speciale, astfel

că nu a fost repusă în dreptul de a solicita restituirea bunurilor confiscate.

Nefondată s-a reținut și critica referitoare

la faptul că A.L. are dreptul la cota de ½ din moștenire, întrucât numai

aceasta din urmă a formulat notificare, fiind repusă în dreptul de a solicita restituirea

bunurilor.

Apelanta A.L. are calitate de moștenitoare

a defunctei A.A.A., care era fiul defunctei A.T.A., la rându-i fiind fiul defuncților

A.T. și E., iar apelanta este moștenitoarea defunctei A.E., conform sentinței

nr. 3465/2009 a Judecătoriei Ploiești, dar aceasta din urmă nu s-a conformat dispozițiilor

legii speciale, pentru a beneficia de prevederile acesteia.

Rezultă că A.L. are calitatea de moștenitoare

a defuncților A.T. și E. și are dreptul de a solicita restituirea imobilelor preluate

abuziv, formulând notificare conform legii speciale, în schimb, apelanta D.S. nu

a formulat notificare potrivit legii speciale.

Deși Înalta Curte de Casație și Justiție

a arătat că cererea apelantei de anulare a deciziilor nr. 42 și nr. 45/2003 trebuie

să fie caracterizată ca o cerere de constatare a nulității absolute a deciziilor,

totuși, apelanta nu a arătat care sunt motivele de nulitate absolută care afectează

aceste decizii, pentru că emiterea acestor decizii s-a făcut ca urmare a notificării

formulate de A.L., care a dovedit calitatea de moștenitoare.

Ca urmare a celor expuse, s-a concluzionat

în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Cu privire la apelul formulat de A.L.,

Curtea a reținut că acesta este fondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Astfel, s-a arătat că este fondată critica

recurentei în sensul că, în mod greșit s-a admis acțiunea formulată de D.S. și s-au

anulat deciziile nr. 42 și nr. 45/2003, întrucât D.S. nu a formulat notificare potrivit

Legii nr. 10/2001 și nici nu a dovedit că este vreun caz de nulitate absolută a

acestor decizii.

Fondată a fost și susținerea apelantei

privitor la faptul că instanța de fond în mod greșit a constat că D.S. are dreptul

de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, întrucât nu

a formulat notificarea prevăzută de legea specială și nici nu există vreun caz de

nulitate absolută a acestor decizii.

Numai formularea notificării prevăzută

de Legea nr. 10/2001 repune partea în dreptul de a solicita bunurile succesiunii,

pentru că, în caz contrar, se consideră că este străină de succesiune. Ca atare,

reclamanta, neformulând notificarea mai sus menționată, aceasta este străină de

succesiunea la care ar fi avut dreptul, motiv pentru care, aceasta nu are dreptul

de a culege nimic din moștenirea defunctei C.E.

Din actele dosarului s-a reținut că, bunurile

au aparținut defuncților A.T. și E., față de care apelanta A.L. are calitate de

nepoată, iar aceasta, formulând notificare, a fost repusă în dreptul de a solicita

bunurile confiscate abuziv de regimul comunist.

În consecință s-a reținut că singura persoană

îndreptățită la restituirea bunurilor confiscate abuziv de la autorii apelantei

este A.L., motiv pentru care s-a ajuns la admiterea apelului, la schimbarea în tot

a sentinței, iar pe fond s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, în sensul dispozitivului

acestei decizii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată,

s-a concluzionat că acestea nu au fost solicitate de părți.

Împotriva deciziei civile nr. 108 din 19

mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în termen legal, a declarat recurs

reclamanta D.S.A., pe care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivele prevăzute

de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ.

În urma controlului judiciar a solicitat

să i se admită recursul, să fie modificată hotărârea recurată, în sensul că pe fond,

să i se admită acțiunea precizată și să se constate nulitatea absolută a deciziilor

nr. 42 din 07 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de pârâta SC R. SA Valea

Călugărească, urmând a i se restitui bunurile imobile în cotă de 1/1.

În dezvoltarea criticilor formulate se

susține că, hotărârea instanței de apel este nelegală pentru că s-a acordat ceea

ce nu s-a cerut, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Susține recurenta că nu s-a invocat ca

motiv de apel nedepunerea notificării de către recurentă în condițiile prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și nici că nu ar fi indicat motivele pentru constatarea nulității

absolute a deciziilor nr. 42/2003 și nr. 45/2003.

Menționează recurenta că, nedepunerea notificării

a fost clarificată și recunoscută prin motivarea situației în care s-a aflat familia

acesteia, aceea de refugiat politic, neavând posibilitatea să țină legătura cu organismele

specializate din România, că este persoană îndreptățită să revendice de la Stat

ceea ce s-a preluat abuziv de la A.E.

Mai arată că, nu i-a fost contestată calitatea

de moștenitoare legală și testamentară a mătușii sale A.E., situație în care este

îndreptățită la restituirea bunurilor imobile ce au aparținut acesteia.

Pretinde că, în mod greșit instanța de

apel a reținut că bunurile imobile, cuprinse în cele două decizii, au aparținut

familiei A. și nu mătușii sale A.E., după care este îndreptățită la restituirea

lor.

Se precizează că, A.T. și A.E., mătușa

recurentei, nu au avut copii și averea soțului a fost moștenită de soția supraviețuitoare.

Critica recurentei vizează și lipsa calității

de persoană îndreptățită a pârâtei A.L.N., care nu este moștenitoarea proprietarei

bunurilor, A.E.

Recurenta mai arată că, în recurs formulează

critici și cu privire la hotărârea instanței de fond, pe motivul că s-a reținut

subsidiarul acțiunii inițiale, formulată de fostul său mandatar N.A., subsidiar

pe care nu l-a mai susținut cu ocazia judecății în fond, menționând doar că A.L.N.

are obligația să facă dovada calității sale de moștenitor după defuncta A.E. și

nu a altei persoane din familia A.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține că este nefondat pentru considerentele ce urmează:

În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv prin prisma

căruia urmează să se analizeze hotărârea instanței de apel.

Trecând peste toate criticile formulate

de recurentă, se impune analiza cu prioritate a modului în care recurenta s-a adresat

organelor abilitate pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de la mătușa sa

A.E.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocate

de reclamantă inițial, în scopul pretenției de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul

litigiului, a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat

în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite

să obțină măsuri reparatorii în baza acestui act normativ, aveau obligația să formuleze

în termen legal notificare prin care învestea entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor

pe care înțelegea să le formuleze cu privire la anumite imobile.

Termenul de notificare, de 6 luni, calculat

de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit

prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002,

nu a suferit nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat

pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără nici

o altă distincție.

Acest termen s-a aplicat și persoanelor

care au pretins măsuri reparatorii (care puteau consta, fie în restituirea în natură,

fie în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensarea cu alte bunuri

sau de despăgubiri în echivalent) pentru imobilele având destinațiile prevăzute

de art. 16 alin. (1) din lege (anume, ocupate de unități bugetare din învățământ,

din sănătate, așezăminte social culturale sau de instituții publice, sedii ale reprezentanțelor

organizațiilor internaționale, interguvernamentale acreditate în România, precum

și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării

activității de interes public, social-cultural sau obștesc).

Nerespectarea de către persoana îndreptățită

a termenului de notificare, atrage pierderea dreptului acesteia de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Fiind un termen de decădere, regimul juridic

este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., dispoziții prin care se

reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru

efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică să poată

cere și obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.

Referitor la acest termen de notificare,

astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, conținutul

său nu a fost modificat nici explicit și nici implicit prin instituirea unui caz

legal de repunere în termen, astfel cum afirmă recurenta.

Pornind de la acest aspect, este evident

faptul că recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a solicita restituirea

unor imobile preluate abuziv de regimul comunist, atâta timp cât nu a făcut dovada

depunerii unor cereri de restituire în termenul prevăzut de art. 22 din Legea

nr. 10/2001.

Nerespectarea termenului imperativ a dus

la decăderea recurentei nu numai din dreptul de a solicita restituirea bunului,

ci și la pierderea dreptului de a solicita despăgubiri în natură sau în echivalent.

Din actele anexate cauzei nu rezultă că

ar fi fost împiedicată de vreun eveniment mai presus de voința sa, în ceea ce privește

depunerea unei notificări în termen și nici nu a cerut repunerea în termen.

Așa fiind, în mod legal a decis Curtea

de Apel că, din moment ce recurenta nu a formulat în termen notificarea, nu mai

poate beneficia de măsuri reparatorii, respectiv de restituirea în natură a imobilului.

Față de acest aspect, devine inutilă analiza

celorlalte critici aduse hotărârii instanței de apel și în consecință, Înalta Curte

de Casație și Justiție va menține decizia atacată, iar în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta D.S.A. împotriva deciziei nr. 108 din 19 mai 2010 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

martie 2011.