ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial la data de 11 martie 2004 la Tribunalul Prahova, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta D.S.A., în contradictoriu cu pârâții A.L.N. și SC R. Valea Călugărească, a solicitat anularea dispozițiilor din data de 7 iulie 2003 și din 25 iulie 2003. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este singura moștenitoare a autoarei sale A.E., care a avut pe raza comunei V.C. mai multe terenuri și construcții ce au trecut, abuziv și fără plata vreunei despăgubiri, în proprietatea statului, prin Legea nr. 187/1945. S-a mai arătat că în mod greșit deciziile de restituire au fost emise în favoarea pârâtei A.L.N., singura moștenitoare a defunctei A.E., fiind reclamanta.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1353 din 08 noiembrie 2006, a respins acțiunea, reținând că prin cele două decizii a căror anulare se solicită, a fost completată o decizie anterioară, cu nr. 31/2003, prin care s-a restituit pârâtei A.L.N., în natură, o parte din imobilul situat în comuna R., județul Prahova, decizie care a fost contestată de reclamantă în instanță, iar acțiunea a fost respinsă, motivat de faptul că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă în termenul instituit de Legea nr. 10/2001. Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentințe, solicitând ca acțiunea să fie calificată drept acțiune în constatarea nulității absolute a deciziilor nr. 42/2003 și nr. 45/2003, deoarece imobilul a fost restituit unei persoane neîndreptățite care nu este în grad de rudenie cu proprietara imobilului.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 86 din 23 februarie 2007, a respins apelul și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată. Recursul formulat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7952 pronunțată la 23 noiembrie 2007, care a casat decizia, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1353 din 08 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova, a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare la același tribunal. În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că cererea trebuia să fie caracterizată ca fiind o cerere în constatarea nulității absolute a deciziilor nr. 42/2003 și nr. 45/2003, iar instanța era obligată ca, ținând cont de intenția reală a părții și care rezultă din acțiune, să facă o calificare corectă a acesteia.

S-a mai reținut că era necesar ca instanța să califice cererea ca fiind formulată pe calea dreptului comun și nu să o analizeze în contextul Legii nr. 10/2001, iar în final să constate că nu sunt îndeplinite condițiile acestei legi. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4885/105/2008, iar prin sentința nr. 1989 pronunțată la 17 noiembrie 2009, s-a admis acțiunea și s-a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. SA Valea Călugărească SA și restituirea în natură, în cotă de ½ pentru reclamantă și pârâtă, a imobilului din comuna R., județul Prahova, compus din teren în suprafață de 3.897 m.p. și clădirile aferente terenului, înregistrate de societatea pârâtă la nr. de inventar 112-2224,112-2225,112-2228,112-2230.

Prin aceeași sentința, s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că deciziile nr. 42/2003 și nr. 45/2003, au completat decizia nr. 31/2003 emisă de pârâta SC R. SA Valea Călugărească, decizie prin care a fost restituit reclamantei A.L.N., în natură, o parte din imobilul situat în comuna R., precum și restul de teren și construcțiile aferente acestui imobil, iar reclamanta a solicitat să se dispună anularea acestor decizii, cu motivarea că au fost emise greșit în favoarea pârâtei A.L.N., întrucât singura moștenitoare a defunctei A.E. era reclamanta.

S-a mai reținut că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că atât reclamanta, cât și pârâta, au calitatea de moștenitoare ale defunctei A.E., în cote de ½ fiecare și că autoarea părților a avut mai multe terenuri și construcții pe raza comunei R., așa cum reiese din certificatul emis de Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, din Tabloul de moșieri expropriați conform Decretului nr. 83 din 2 martie 1949 și din adresa din 16 iunie 1992 emisă de Filiala Arhivelor Statului Prahova. Tribunalul a mai reținut că reclamanta a susținut că este unica moștenitoare a defunctei A.E., dar din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că atât reclamanta, cât și pârâta A.L.N., au calitatea de moștenitoare și sunt îndreptățite la restituirea imobilului ce a aparținut autoarei lor.

Constatând că cele două decizii au fost emise cu încălcarea prevederilor legale, având în vedere că ambele părți, respectiv reclamanta și pârâta A.L.N. au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilelor ce au aparținut autoarei lor, tribunalul a admis acțiunea și a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. SA Valea Călugărească. SA. Potrivit art. 480 C. civ., tribunalul a obligat pârâta SC R. SA Valea Călugărească să restituie, în natură, în cotă de ½ fiecare, pentru reclamantă și pârâta A.L.N., imobilul din comuna R., județul Prahova, compus din teren în suprafață de 3.897 m.p. și clădirile aferente terenului, înregistrate de societatea pârâtă la nr. de inventar 112-2224,112-2225,112-2228,112-2230.

Tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită, întrucât nu a fost depusă chitanța privind plata onorariului de avocat. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanta D.S.A. și pârâta A.L.N. În motivarea apelului, reclamanta D.S.A. a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică în ceea ce privește restituirea în natură a imobilelor, în cotă de ½ , pentru reclamantă și pârâta A.L. În dezvoltarea motivului de apel, reclamanta a susținut că, din actele și lucrările dosarului, rezultă că este unica moștenitoare a defunctei A.E., în calitate de nepoată, dar și în baza testamentului pe care defuncta i l-a lăsat.

A mai susținut apelanta că, instanța în mod greșit a reținut că A.L.N. și D.S. sunt moștenitoarele defunctei A.E., cu o cotă de ½ fiecare, întrucât, din actele dosarului, rezultă că pârâta A.L. este nepoata soțului defunctei, A.T., iar notificarea a fost formulată de aceasta în calitate de moștenitoare a defunctei A.E. și nu în altă calitate. Precizează apelanta că defuncta A.E. l-a moștenit pe soțul ei, A.T., decedat în anul 1947, iar din acte rezultă că imobilul (conacul și terenul aferent) a fost preluat de stat de la aceasta, care figura ca proprietar. Apelanta a mai arătat că prin acțiunea introductivă, care a fost formulată de mandatarul său, N.A., s-a solicitat anularea dispozițiilor din 7 iulie 2003 și din 25 iulie 2003 emise de SC R. Valea Călugărească și restituirea imobilelor menționate în aceste decizii, iar în subsidiar, în situația în care A.L.N.

ar face dovada calității de moștenitor, s-a solicitat retrocedarea în cotă de ½ pentru fiecare moștenitor. A mai arătat apelanta că, atât timp cât A.L.N. nu a făcut dovada calității de moștenitoare a defunctei A.E., instanța de fond nu se putea pronunța numai pe subsidiarul acțiunii, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia judecății cauzei în fond, acesta nu a mai fost susținut. Se solicită admiterea apelului și schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul de a se restitui reclamantei, în cotă de 1/1, bunurile imobile prevăzute în deciziile nr. 42 din 7 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. Valea Călugărească. Pârâta A.L.N., în motivarea apelului, a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât este dată fără să se țină cont de situația de drept din raportul juridic dedus judecății și nici de probele depuse la dosar.

În dezvoltarea motivului de apel, apelanta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea formulată de D.S.A. și a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 7 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. SA Valea Călugărească, considerând că reclamanta este îndreptățită la restituirea, în cotă de ½, a imobilului confiscat abuziv de regimul comunist și preluat de SC R. SA Valea Călugărească. Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7953/2007, a dispus casarea deciziei nr. 86/2007 a Curții de Apel Ploiești și a sentinței civile nr. 1353/2005 a Tribunalului Prahova, nu înseamnă, automat, că există motive pentru a se admite acțiunea formulată de reclamantă.

Pe cale de excepție, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate lipsa calității procesuale active a reclamantei, față de imobilele pe care aceasta le revendică, în calitate de nepoată a defunctei A.E. A mai arătat apelanta-pârâtă că în mod greșit instanța de fond a constatat că reclamanta are calitate procesuală activă, considerând-o succesoare, cu o cotă de ½ din imobilul revendicat, întrucât, în realitate, reclamanta are calitatea de succesor testamentar cu titlu particular, iar din această calitate nu poate revendica un imobil care nu face obiectul legatului cu titlu particular.

Se mai susține că masa succesorală indicată în testamentul olograf și în certificatul de moștenitor, se compunea dintr-un apartament situat în București și din unele bunuri ce se găseau într-o parte a acestui imobil, astfel încât, vocația succesorală se rezumă doar la aceste bunuri, neputând fi extinsă asupra unor bunuri viitoare, atât timp cât în testament nu există nicio mențiune privind universalitatea de bunuri de tipul „precum și orice alte bunuri, prezente sau viitoare, ce se vor găsi asupra mea la momentul morții". Apreciază apelanta că și în situația în care s-ar accepta unirea calității de succesor testamentar, cu calitatea de succesor legal, ca nepoată de soră predecedată, D.S. tot nu ar avea calitate procesuală activă, întrucât, nefiind succesor sezinar, aceasta avea obligația de a accepta moștenirea defunctei A.E.

în termen de 6 luni de la decesul acesteia, conform art. 700 alin. (1) din C. civ., lucru care nu a fost dovedit. Apelanta-pârâtă a mai arătat că un alt motiv pentru care solicită să se constate că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea dreptului de proprietate, este legat de raportul juridic al antecesoarei acesteia cu proprietatea care a fost restituită în baza deciziilor mai sus arătate. Astfel, arată apelanta, reclamanta revendică proprietatea antecesoarei sale, A.E., care ar fi deținut pe raza comunei R. o suprafață de 50 ha, primită ca dotă din partea familiei C., dar afirmațiile acesteia nu sunt susținute de niciun act depus la dosar.

Susține apelanta că din certificatul nr. AA/1991 emis de Arhivele Naționale, rezultă că bunica pârâtei a deținut pe raza comunei R. o suprafață de 338,19 ha teren, din care, așa cum rezultă din actul de donație datat 19 februarie 1921, a donat fiului său A.T., anterior căsătoriei cu C.E., trei corpuri de proprietate care făceau parte din Moșia M. - R., totalizând 51 ha și 4.800 m.p.

Se mai arată că, din adeverința nr. BB/1992 emisă de Arhivele Statului rezultă că s-a preluat de la A.T., în temeiul Decretului nr. 83/1949, un conac și 50 ha teren, însă, preluarea efectivă a acestora s-a făcut de la soția defunctului, A.E., motivat de faptul că, la acea vreme, „femeile erau mai ușor de speriat și semnau mai ușor actele prin care cedau statului proprietățile". Faptul că în actul de proprietate este trecută A.E., pentru simplul fapt că preluarea proprietății de către regimul comunist s-a realizat de la aceasta, nu o transformă în proprietara imobilului, fiind cunoscut disprețul autorităților comuniste pentru respectarea dreptului de proprietate și a regimului juridic al acestora, pe care îl considerau un furt.

Documentele vremii atestă clar că proprietățile au aparținut unchiului patern A.Th.T., provenind de la antecesorii acestuia, respectiv de la străbunica maternă, A.Ec., astfel încât, este indubitabil că pe linia sa de ascendență, apelanta nu poate face dovada dreptului de proprietate. Se solicită admiterea apelului formulat de pârâtă și desființarea sentinței nr. 1989/2009 pronunțată de Tribunalul Prahova. La data de 19 aprilie 2010, D.S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de A.L.N., arătând că s-a făcut dovada că este nepoata defunctei A.E. și pe lângă această calitate de moștenitoare legală, este și moștenitoare testamentară, astfel că, are dreptul să revendice bunurile ce au aparținut autoarei sale.

Cu privire la faptul că bunurile imobile în litigiu nu au fost menționate în testamentul ce a fost lăsat de mătușa sa, apelanta-intimată arată că la data întocmirii testamentului nu a fost posibil să fie prevăzute bunuri ce fuseseră luate de stat. La data de 17 martie 2010, apelanta-intimată A.L.N. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de D.S.A., pentru că aceasta nu este persoană îndreptățită de a-i fi recunoscut și restituit vreun drept pentru imobilul „Conacul A." din comuna R., preluat abuziv de la unchiul patern, dr. A.T.T., de regimul comunist și apoi de SC R. Valea Călugărească. Susține intimata că A.E. nu a fost niciodată proprietara imobilelor din comuna R., ci, dimpotrivă, au aparținut ca bunuri proprii unchiului patern, dr.

A.T.T., iar D.S.A. nu este persoana îndreptățită legal să revendice bunurile imobile ce au aparținut familiei A., ea fiind numai urmașa E.C., căsătorită A. Intimata SC R. SA Valea Călugărească nu a formulat întâmpinare până la data judecății, deși a fost citată cu această mențiune. Prin decizia nr. 108 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâta A.L.N., împotriva sentinței civile nr. 1989 pronunțată la 17 noiembrie 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta D.S.A. și pârâta SC R. SA. A fost schimbată în tot sentința și pe fond a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta D.S.A.

împotriva sentinței civile nr. 1989 pronunțată la 17 noiembrie 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta A.L.N. și pârâta SC R. SA Valea Călugărească. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență următoarele: Cu privire la apelul formulat de D.S.A.. Curtea a reținut că acesta este nefondat, potrivit considerentelor de mai jos, în sensul că este nefondată critica apelantei privitor la nelegalitatea hotărârii instanței de fond în ceea ce privește admiterea acțiunii și anularea deciziilor emise întrucât, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că, de vreme ce s-a adoptat Legea nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se poate susține că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun.

Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, fără să se afecteze accesul la justiție. Având în vedere faptul că apelanta nu a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate solicita pe calea dreptului comun restituirea imobilelor, astfel că, aceasta nu este îndreptățită la restituirea nici măcar a ½ din aceste imobile. Chiar dacă apelanta este moștenitoarea defunctei A.E., aceasta nu a formulat notificare în baza legii speciale, astfel că nu a fost repusă în dreptul de a solicita restituirea bunurilor confiscate. Nefondată s-a reținut și critica referitoare la faptul că A.L. are dreptul la cota de ½ din moștenire, întrucât numai aceasta din urmă a formulat notificare, fiind repusă în dreptul de a solicita restituirea bunurilor.

Apelanta A.L. are calitate de moștenitoare a defunctei A.A.A., care era fiul defunctei A.T.A., la rându-i fiind fiul defuncților A.T. și E., iar apelanta este moștenitoarea defunctei A.E., conform sentinței nr. 3465/2009 a Judecătoriei Ploiești, dar aceasta din urmă nu s-a conformat dispozițiilor legii speciale, pentru a beneficia de prevederile acesteia. Rezultă că A.L. are calitatea de moștenitoare a defuncților A.T. și E. și are dreptul de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, formulând notificare conform legii speciale, în schimb, apelanta D.S. nu a formulat notificare potrivit legii speciale.

Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că cererea apelantei de anulare a deciziilor nr. 42 și nr. 45/2003 trebuie să fie caracterizată ca o cerere de constatare a nulității absolute a deciziilor, totuși, apelanta nu a arătat care sunt motivele de nulitate absolută care afectează aceste decizii, pentru că emiterea acestor decizii s-a făcut ca urmare a notificării formulate de A.L., care a dovedit calitatea de moștenitoare. Ca urmare a celor expuse, s-a concluzionat în sensul respingerii apelului ca nefondat. Cu privire la apelul formulat de A.L., Curtea a reținut că acesta este fondat, potrivit considerentelor ce urmează. Astfel, s-a arătat că este fondată critica recurentei în sensul că, în mod greșit s-a admis acțiunea formulată de D.S.

și s-au anulat deciziile nr. 42 și nr. 45/2003, întrucât D.S. nu a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001 și nici nu a dovedit că este vreun caz de nulitate absolută a acestor decizii. Fondată a fost și susținerea apelantei privitor la faptul că instanța de fond în mod greșit a constat că D.S. are dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, întrucât nu a formulat notificarea prevăzută de legea specială și nici nu există vreun caz de nulitate absolută a acestor decizii. Numai formularea notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001 repune partea în dreptul de a solicita bunurile succesiunii, pentru că, în caz contrar, se consideră că este străină de succesiune.

Ca atare, reclamanta, neformulând notificarea mai sus menționată, aceasta este străină de succesiunea la care ar fi avut dreptul, motiv pentru care, aceasta nu are dreptul de a culege nimic din moștenirea defunctei C.E. Din actele dosarului s-a reținut că, bunurile au aparținut defuncților A.T. și E., față de care apelanta A.L. are calitate de nepoată, iar aceasta, formulând notificare, a fost repusă în dreptul de a solicita bunurile confiscate abuziv de regimul comunist. În consecință s-a reținut că singura persoană îndreptățită la restituirea bunurilor confiscate abuziv de la autorii apelantei este A.L., motiv pentru care s-a ajuns la admiterea apelului, la schimbarea în tot a sentinței, iar pe fond s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, în sensul dispozitivului acestei decizii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, s-a concluzionat că acestea nu au fost solicitate de părți. Împotriva deciziei civile nr. 108 din 19 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în termen legal, a declarat recurs reclamanta D.S.A., pe care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ. În urma controlului judiciar a solicitat să i se admită recursul, să fie modificată hotărârea recurată, în sensul că pe fond, să i se admită acțiunea precizată și să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003 și nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de pârâta SC R. SA Valea Călugărească, urmând a i se restitui bunurile imobile în cotă de 1/1.

În dezvoltarea criticilor formulate se susține că, hotărârea instanței de apel este nelegală pentru că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Susține recurenta că nu s-a invocat ca motiv de apel nedepunerea notificării de către recurentă în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nici că nu ar fi indicat motivele pentru constatarea nulității absolute a deciziilor nr. 42/2003 și nr. 45/2003. Menționează recurenta că, nedepunerea notificării a fost clarificată și recunoscută prin motivarea situației în care s-a aflat familia acesteia, aceea de refugiat politic, neavând posibilitatea să țină legătura cu organismele specializate din România, că este persoană îndreptățită să revendice de la Stat ceea ce s-a preluat abuziv de la A.E.

Mai arată că, nu i-a fost contestată calitatea de moștenitoare legală și testamentară a mătușii sale A.E., situație în care este îndreptățită la restituirea bunurilor imobile ce au aparținut acesteia. Pretinde că, în mod greșit instanța de apel a reținut că bunurile imobile, cuprinse în cele două decizii, au aparținut familiei A. și nu mătușii sale A.E., după care este îndreptățită la restituirea lor. Se precizează că, A.T. și A.E., mătușa recurentei, nu au avut copii și averea soțului a fost moștenită de soția supraviețuitoare. Critica recurentei vizează și lipsa calității de persoană îndreptățită a pârâtei A.L.N., care nu este moștenitoarea proprietarei bunurilor, A.E. Recurenta mai arată că, în recurs formulează critici și cu privire la hotărârea instanței de fond, pe motivul că s-a reținut subsidiarul acțiunii inițiale, formulată de fostul său mandatar N.A., subsidiar pe care nu l-a mai susținut cu ocazia judecății în fond, menționând doar că A.L.N.

are obligația să facă dovada calității sale de moștenitor după defuncta A.E. și nu a altei persoane din familia A. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că este nefondat pentru considerentele ce urmează: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv prin prisma căruia urmează să se analizeze hotărârea instanței de apel. Trecând peste toate criticile formulate de recurentă, se impune analiza cu prioritate a modului în care recurenta s-a adresat organelor abilitate pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de la mătușa sa A.E.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, invocate de reclamantă inițial, în scopul pretenției de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul litigiului, a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în baza acestui act normativ, aveau obligația să formuleze în termen legal notificare prin care învestea entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze cu privire la anumite imobile. Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără nici o altă distincție. Acest termen s-a aplicat și persoanelor care au pretins măsuri reparatorii (care puteau consta, fie în restituirea în natură, fie în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensarea cu alte bunuri sau de despăgubiri în echivalent) pentru imobilele având destinațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege (anume, ocupate de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social culturale sau de instituții publice, sedii ale reprezentanțelor organizațiilor internaționale, interguvernamentale acreditate în România, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activității de interes public, social-cultural sau obștesc).

Nerespectarea de către persoana îndreptățită a termenului de notificare, atrage pierderea dreptului acesteia de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. Fiind un termen de decădere, regimul juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică să poată cere și obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal. Referitor la acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, conținutul său nu a fost modificat nici explicit și nici implicit prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, astfel cum afirmă recurenta.

Pornind de la acest aspect, este evident faptul că recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a solicita restituirea unor imobile preluate abuziv de regimul comunist, atâta timp cât nu a făcut dovada depunerii unor cereri de restituire în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Nerespectarea termenului imperativ a dus la decăderea recurentei nu numai din dreptul de a solicita restituirea bunului, ci și la pierderea dreptului de a solicita despăgubiri în natură sau în echivalent. Din actele anexate cauzei nu rezultă că ar fi fost împiedicată de vreun eveniment mai presus de voința sa, în ceea ce privește depunerea unei notificări în termen și nici nu a cerut repunerea în termen.

Așa fiind, în mod legal a decis Curtea de Apel că, din moment ce recurenta nu a formulat în termen notificarea, nu mai poate beneficia de măsuri reparatorii, respectiv de restituirea în natură a imobilului. Față de acest aspect, devine inutilă analiza celorlalte critici aduse hotărârii instanței de apel și în consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va menține decizia atacată, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.S.A. împotriva deciziei nr. 108 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.