ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7319/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7319/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Prahova, prin Sentința civilă nr.

537 din 8 mai 2003, a respins ca prematur introdusă cererea prin care

reclamanta M.A. a chemat în judecată pârâtele Primăria Municipiului Ploiești,

Administrația Financiară a Municipiului Ploiești, Comisia de Evaluare a

despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru a se dispune obligarea acestora la plata contravalorii celor patru

apartamente situate în Ploiești precum și daune materiale și morale.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă, prin Decizia nr. 175 din 03 septembrie 2003 a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reținând că aceasta a notificat

pârâta Primăria Municipiului Ploiești, dar nu s-a emis o dispoziție sau

decizie, astfel că acțiunea în justiție este prematur introdusă.

Prin Decizia nr. 4674

din 2 iunie 2005, instanța supremă a admis recursul declarat de reclamanta

M.A., a casat decizia și a trimis cauza la aceeași instanță de apel pentru

rejudecarea apelului, motivat de faptul că nu se poate refuza persoanei

îndreptățite accesul liber la justiție pe motiv că unitatea deținătoare trebuia

mai întâi să emită o decizie sau după caz o dispoziție motivată.

În rejudecare, Curtea

de Apel Ploiești, prin încheierea de ședință din data de 27 ianuarie 2006, a

dispus suspendarea judecării cauzei în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.

proc. civ. până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului 8609/2005

al Tribunalului Prahova, având ca obiect contestația formulată împotriva

Dispoziției nr. 8018/2005 emisă de Primăria Ploiești, ulterior promovării

cererii ce face obiectul litigiului de față.

Prin Sentința civilă

nr. 483 din 22 martie 2007, pronunțată în dosarul nr. 8609/2005, Tribunalul

Prahova a admis în parte contestația, a anulat Dispoziția nr. 8018/2005 emisă

de Primarul Municipiului Ploiești și a constatat dreptul contestatoarelor de a

beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

Împotriva Sentinței

nr. 483/2007 a formulat apel intimata Primăria Ploiești prin primar, cerere

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 8604/105/2005.

Între timp,

contestatoarele au solicitat și repunerea pe rol a dosarului nr. 9889/2005

suspendat la data de 27 ianuarie 2006, până la soluționarea dosarului 8609/2005

al Tribunalului Prahova.

La termenul de

judecată din data de 12 octombrie 2007, Curtea, în conformitate cu dispozițiile

art. 164 alin. (1) C. proc. civ. a dispus conexarea dosarului nr. 8604/100/2005

al Curții de Apel Ploiești la dosarul nr. 9889/2005 al aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 430

din 19 octombrie 2007 Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de

Primăria Municipiului Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 483 din 22 martie

2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, a admis apelul declarat de reclamantă, a

schimbat în tot această sentință în sensul că a respins excepția prematurității

acțiunii, iar pe fond a respins acțiunea precizată, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, chiar dacă nu s-a depus la dosar titlul de

proprietate al defunctului G.A., acesta este prezumat a fi fost proprietarul

imobilului naționalizat prin Decretul 92/1950, fiind indicat în mod

corespunzător în anexa la acest decret poziția nr. 322.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs Primăria municipiului Ploiești.

La data de 23 mai

2008 S.M.E., I.M. și T.V.I. au formulat cerere de intervenție în interesul

Primăriei municipiului Ploiești, arătând că reclamantele nu au făcut dovada

dreptului de proprietate, ci s-au prevalat de Decretul nr. 92/1950, în ale

căror anexe figurează autorul lor, G.Gh.A., și nu a autorului reclamantelor

G.A., zis D.

Prin Decizia nr. 770

pronunțată la 9 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul, a casat Decizia nr. 430 din 19 octombrie 2007 a Curții de Apel

Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că reclamantele nu și-au dovedit

legitimitatea procesuală activă, susținerile acestora cu privire la calitatea

de proprietare fiind contrazise de intervenientele S.M.E., I.M. și T.V.I., care

au afirmat că ele sunt moștenitoarele autorului G.A., de profesie

meșteșugar-croitor, soțul proprietarei G.A.E., cea care a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, reclamantele nefăcând dovada acestui

drept real.

În rejudecare,

instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize care a relevat că petentele

nu au prezentat acte în susținerea notificării lor; pentru imobilul în litigiu

au existat ca moștenitori legali I.M., T.V. și S.M.E. de pe urma defunctului

G.Gh.A., iar în situația în care instanța va admite pentru M.A. acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce a aparținut autorului

indicat, aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului,

solicitat prin înscrisuri.

Prin Decizia civilă

nr. 244 din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și familie a fost admis apelul declarat de Primăria

municipiului Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 483 pronunțată la 22

martie 2007 de Tribunalul Prahova, a fost schimbată în parte această sentință,

în sensul că s-a respins în tot contestația formulată de reclamantă împotriva

Dispoziției nr. 8018 din 21 noiembrie 2005 emisă de Primarul municipiului

Ploiești, s-au menținut restul dispozițiilor sentinței referitoare la

respingerea acțiunii. Totodată a fost respins apelul conex declarat de

contestatoare împotriva Sentinței civile nr. 537 pronunțată la 8 mai 2003 de

Tribunalul Prahova, aceasta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia a fost

pronunțată în considerarea faptului că, din probatoriile administrate a

rezultat că reclamantele nu sunt moștenitoarele autorului ce a deținut imobilul

preluat de stat.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta M.A., în nume propriu și ca mandatar al

surorilor sale, S.E. și M.N., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei

atacate și menținerea Sentinței civile nr. 483/2007 a Tribunalului Prahova. Se

susține că decizia atacată a fost semnată doar de 2 judecători, în loc de trei,

astfel cum este menționat în încheierea de amânare a pronunțării pronunțată în

10 noiembrie 2010. Mai arată că instanța de apel a soluționat litigiul fără a

respecta prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fiind

neglijate probele depuse de reclamante. Decizia atacată este ”plină de

confuzii”, întrucât dispoziția nr. 7798 emisă de Primarul municipiului Ploiești

nu a fost cuprinsă în motivele de apel formulate de acest pârât împotriva

Sentinței civile nr. 483/2007 a Tribunalului Prahova. Nici una dintre

judecătoare nu a încercat ”să facă lumină” în dosar, iar pârâții și

intervenientele au indus în eroare instanța prin informații și declarații

false. Decizia 1036/2009 a Tribunalului Prahova nu are nicio legătură cu

prezentul litigiu, întrucât se referă la un alt titlu de proprietate.

Mai arată că, în mod

greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul

din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

caracterul nefondat al acestora.

###Prima critică a

recursului vizează greșita compunere a completului de judecată. Prin compunerea

instanței se înțelege alcătuirea sau formarea acesteia cu numărul de judecători

prevăzut de lege. Potrivit art. 54 Legea nr. 304/2004

(r):

„cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei,

tribunalului și curții de apel se judecă de un singur judecător. Apelurile se

judecă în complet format din 2 judecători”.

Prin Încheierea din

10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a amânat pronunțarea asupra

apelurilor declarate pentru data de 17 noiembrie 2010, când același complet, cu

aceeași compunere, a pronunțat decizia atacată. Ambele hotărâri sunt semnate de

ambii judecători care le-au pronunțat, astfel că nu poate fi primită critica

reclamantei relativ la acest aspect.

Reclamanta susține că

instanța de apel nu a analizat înscrisurile depuse de reclamantă și nu a

stăruit în aflarea adevărului, interpretând greșit dispozițiile legii speciale

de reparație. Această afirmație este nefondată având în vedere că, pentru a fi

persoană îndreptățită la măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001,

trebuie mai întâi să dovedești legitimitatea procesuală activă.

Prin decizia de

casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca instanța de trimitere

să elucideze și cine este proprietarul imobilului, raportat la anexa decretului

de naționalizare, pentru a stabili fără dubiu dacă G.A. figurează sau nu

înscris ca proprietar la data preluării imobilului, în temeiul Decretului nr.

92/1950.

Totodată, au fost

date indicații cu privire la necesitatea depunerii de înscrisuri care să ateste

calitatea de succesori cu privire la persoanele ce se pretind moștenitoarele

dreptului de proprietate, în raport de stabilirea care au stăpânit imobilul cu

acest titlu, la data preluării de către stat.

S-a mai arătat că, în

rejudecare, instanța de trimitere va analiza și dacă coexistă o dublă

despăgubire dată prin hotărârea judecătorească în favoarea contestatorilor,

precum și prin Dispoziția nr. 7798/2005 emisă de Primăria municipiului

Ploiești, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, constând

în despăgubiri pentru imobilul construcție imposibil de restituit în natură, către

interveniente.

Conformându-se

deciziei de casare, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru

a se identifica imobilul solicitat și să se stabilească regimul juridic al

acestuia la data preluării de către stat, precum și la data depunerii

notificărilor; să se stabilească, raportat la toate actele și lucrările

dosarului, la actele de proprietate prezentate de părți, precum și la actele de

preluare a imobilului de către stat, respectiv anexa la Decretul 92/1950, dacă

imobilul litigios a aparținut lui G.A. - autorul reclamantei sau lui G.A. -

autorul intervenientelor, dacă a făcut obiectul unor legi speciale de reparație

și către cine și în ce modalitate pot fi acordate măsurile reparatorii

prevăzute de legea 10/2001; să se precizeze dacă coexistă o dublă despăgubire

cu cea stabilită prin Dispoziția nr. 7798 din 2 noiembrie 2005 emisă de

Primăria Municipiului Ploiești, prin care au fost acordate măsuri reparatorii

în echivalent.

La data de 23 iunie

2010 instanța a abilitat intervenienta S.M.E. pentru a obține copie de pe actul

de stare civilă privind-o pe aceasta de la Registrul Stării Civile din cadrul

Primăriei Municipiului Ploiești.

Din probatoriile

administrate în dosar a rezultat că autorul reclamantelor nu a avut nicio

legătură cu imobilul în cauză, ci acesta a aparținut bunicii intervenientelor -

G.E. născută D., situație ce reiese din foaia matricolă nr. 218 și planul

cadastral din anul 1934 în care aceasta figurează ca proprietar.

Raportat la Decretul

de naționalizare nr. 92/1950, s-a reținut că, la nivelul anului 1950 existau în

Ploiești două persoane cu același nume, respectiv autorii intervenientelor:

G.Gh.A. (născut la 08 martie 1875 în Ceptura, meșteșugar-croitor, decedat la

data de 13 aprilie 1953) și G.A.E. (cum rezultă din dovada eliberată de

Primăria comunei Ceptura) și unchiul intimatelor G.A., zis și D., născut la 12

decembrie 1898, în comuna Drajna de Sus, necăsătorit, horticultor, decedat la

12 mai 1961.

Prin urmare,

analizând în mod corect totalitatea probatoriilor administrate, instanța de

apel a constatat că reclamantele nu sunt moștenitoare ale adevăratului

proprietar al imobilului ce a făcut obiectul naționalizării, acestea nefiind

persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii.

Mai mult,

reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor

asupra imobilului în litigiu, fapt ce rezultă și din expertiza efectuată în

cauză de către experta N.M., care a concluzionat că contestatoarea nu a depus

nici un act de proprietate sau orice alt document anterior anului

naționalizării prin care să facă dovada că imobilul a aparținut autorului său

G.A., zis și D., de profesie horticultor.

Referirile instanței

de apel la Dispoziția nr. 7798/2005 emisă de Primarul municipiului Ploiești nu

sunt străine de prezentul litigiu, cum susține recurenta, ci au o strânsă

legătură cu soluționarea acestuia întrucât prin aceasta s-au propus măsuri

reparatorii pentru interveniente, moștenitoarele adevăratului proprietar al

imobilului. Însuși expertul în lucrarea efectuată a arătat că, prin emiterea

unei dispoziții pentru contestatoare, în condițiile în care deja a fost emisă

dispoziția de măsuri reparatorii pentru interveniente, s-ar realiza o dublă

despăgubire pentru același imobil.

Alegațiile recurentei

cu privire la cererea de intervenție, hotărârile judecătorești pronunțate în

celelalte faze procesuale, despăgubirile acordate prin Dispoziția nr. 7798/2005

nu pot constitui motiv al analizei instanței de recurs, având în vedere că, în

mod corect instanța a dat eficiență dispozițiilor procedurale care

reglementează excepția de conexitate prevăzută în art. 164 C. proc. civ. Prin

conexare acțiunile sunt și rămân distincte, doar judecata lor s-a făcut de

aceeași instanță, pentru evitarea unor hotărâri contradictorii. Ca atare, pretențiile

formulate în cele două acțiuni nu trebuie să fie sprijinite cu necesitate pe

aceleași motive de fapt și de drept, fiind suficient un izvor comun juridic sau

numai același obiect ori numai aceeași cauză.

În ceea ce privește

obstrucționarea judecății prin înscrisurile și declarațiile false depuse de

pârâți și interveniente, recurenta ar fi avut la îndemână procedura înscrierii

în fals sau alte metode pentru a dovedi cele susținute, însă aceasta nu a uzat

de acestea.

În privința

cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, deși reclamanta critică

obligarea sa la plata acestora, omite dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care

prevăd că partea care a pierdut procesul, cade în pretenții.

Față de cele ce

preced Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantele M.A., S.E. și M.N. împotriva Deciziei civile nr. 244

din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.