ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2015

În motivarea apelului său, reclamantul a criticat sentința cu privire la soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la devierea conductei de gaze pe domeniul public, pe cheltuiala sa, solicitând admiterea acestuia, în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de deviere a conductei de gaze de pe domeniul privat pe spațiul public adiacent. S-a arătat că, deși terenul expropriat era înscris pentru retrocedare în conformitate cu Legea nr. 10/2001 încă din luna aprilie 2001, Primăria Buzău, în colaborare cu Societatea D.S., a acordat avizul de începerea lucrărilor din 16 martie 2005 pe un teren notificat, deși în vecinătate exista un spațiu public de amplasare a conductei. Recurentul-reclamant a precizat că la data "începerii lucrărilor de amplasare a unei noi conducte pe acest teren notificat de către Societate D.S., pe rolul instanțelor se afla cererea de retrocedare a acestuia încă din luna octombrie 2004, iar prin Decizia nr. 1330 din 13 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție terenul a fost retrocedat. Fără a ține cont de acest fapt, SC D.S. a amplasat o nouă conductă ce traversează mijlocul terenului retrocedat, lăsând în același timp pe același teren vechea conductă dezafectată.

În motivarea apelului, pârâtele SC D.S.R. SRL și G.S.E. România SA Galați au arătat că, urmare a dobândirii calității de concesionar al serviciului public privind distribuția gazelor naturale, autoarea, SC D.S. SA a amplasat mai multe conducte de gaze, printre care și conducta situată pe terenul din Bd. U., Buzău, jud. Buzău, teren față de care reclamantul susține că are un drept de proprietate privată. În vederea efectuării lucrării în litigiu, a fost obținută documentația specifică, respectiv autorizația de construire nr. 34 din 05 august 2003, aceasta fiind însoțită de Avizul pentru începerea lucrărilor, în cuprinsul căruia se arată expres că terenul asupra cărora au fost efectuate lucrările aparținea domeniului public. Conducta a fost pusă în funcțiune în anul 2006, iar autorizația de construire din 05 august 2003 nu a fost niciodată contestată, aceasta fiind emisă cu deplina respectare a legii. Cu privire la obținerea ulterioară de către reclamant a hotărârii de restituire în natură a terenului, s-a arătat că amplasarea conductei pe un teren aflat în proprietatea publică a statului este de necontestat, inclusiv raportat la argumentele reclamantului și înscrisurile depuse în probațiune, din care rezultă că data dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului este 13 februarie 2007, data pronunțării Deciziei nr. 1338 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care este amplasată lucrarea a cărei deviere se solicită în starea în care acesta era la data de 13 februarie 2007, afectat de o lucrare de utilitate publică amplasată cu deplina respectare a legii, cu toate consecințele legale ce decurg din această împrejurare. Contextul în care o astfel de retrocedare a fost posibilă excede prezentei cauze, însă nu le este în niciun caz imputabilă, la momentul pronunțării hotărârii de retrocedare lucrarea fiind deja analizată și recepționată, ca lucrare amplasată pe un teren proprietate publică. Cu privire la hotărârea pronunțată de prima instanță, s-a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu greșita interpretare și aplicare a legii la situația de fapt dedusă judecății, interpretând greșit prevederile art. 96 din Legea gazelor nr. 351/2004. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada că edificarea unei construcții pe terenul afectat de conducta de gaz ar fi necesară, simpla obținere a unui certificat de urbanism nefiind de natură să înlăture sarcina probei care îi incumbă acestuia în ceea ce privește caracterul necesar al unei eventuale construcții. Cu privire la cuantumul excesiv al despăgubirilor acordate de instanța de fond reclamantului, apelantele au precizat că instanța a acordat reclamantului despăgubiri într-un cuantum disproporționat față de valoarea de circulație a terenului, probatoriul administrat în cauză nefiind analizat corespunzător, că prin precizarea la cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în cuantum de 600 lei/lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe care este amplasată conducta de gaze ce face obiectul litigiului, iar la dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză întocmit de expert T.M., în cuprinsul căruia s-a reținut o valoare de 993,50 lei/lună, valoare pe care reclamantul și-a însușit-o și pentru care a achitat taxa de timbru corespunzătoare. Această valoare a lipsei de folosință a fost omologată de instanța de fond fără a fi analizate obiecțiunile formulate de pârâte, raportul de opinie separată întocmit de expertul-parte al acestora, B.G., din cuprinsul căruia a rezultat, cu luarea în calcul de către expertul-parte a acelorași elemente și cu utilizarea acelorași metode de calcul, o valoare a lipsei de folosință de 111 RON/lună, așadar, o valoare de aproape nouă ori mai mică decât cea calculată de expertul desemnat. Cu toate acestea, instanța de fond nu a aplicat nicio cenzură concluziilor expertului desemnat, omologând o valoare a folosinței terenului vădit superioară valorii de circulație a acestuia. Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a Sentinței civile nr. 480 din 03 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Buzău, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia civilă nr. 289 din 24 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.C. împotriva Sentinței civile nr. 480 din 03 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău - prin Primar. Prin aceeași hotărâre a fost admis apelul declarat de pârâtele SC D.S.R. SRL, cu sediul în București, B-dul M., sector 4 și G.S.E. împotriva Sentinței civile nr. 480 din 03 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău - prin Primar și, în consecință: A fost schimbată sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea precizată, ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată în sumă de 11.312,3 lei pentru prima instanță, precum și la plata sumei de 1.866,5 lei în apel. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Instanța de apel a constatat că respectiva conductă de gaz a fost inițial amplasată pe terenul restituit în natură reclamantului cu mult înainte de momentul invocat de către acesta. Această concluzie se fundamentează pe împrejurarea că în cadrul autorizației de construire nr. 34 din 5 august 2003 s-a menționat expres că lucrarea pentru care aceasta a fost eliberată constă în "înlocuire și sistematizare conducte", pe faptul că existența conductei dezafectate pe terenul reclamantului rezultă din înscrisurile de la dosar și din rapoartele de expertiză întocmite de către experții G.A.I. și V.T. - această împrejurare fiind invocată, de altfel, și de către reclamant în cadrul cererii introductive -, precum și pe prezumția simplă, conform căreia, de vreme ce în anul 2003 s-au demarat demersurile legale de înlocuire a conductei, se poate lesne presupune că aceasta a fost instalată cu mult înaintea acestui moment. S-a confirmat susținerea reclamantului - referitoare la faptul că la data edificării lucrărilor de montare a noii conducte (2005 - 2006) exista pe rolul instanțelor litigiul său privind restituirea în natură a terenului, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 -, însă, din înscrisurile aflate la dosar și considerentele Deciziei nr. 1338/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, instanța de apel a constatat că inițial terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 27/1975 pentru construcția de locuințe, iar prin H.G. nr. 1348/2001 a fost trecut în domeniul public - aceasta fiind situația juridică a terenului la momentul emiterii Autorizației de construire nr. 34/2003 și al efectuării lucrărilor. De altfel, în avizul pentru începerea lucrărilor de înlocuire și sistematizare a conductei de gaz din 16 martie 2005 se precizează expressis verbis că lucrările se desfășoară "în domeniul public". Având în vedere și faptul că dreptul de proprietate asupra terenului a fost recunoscut reclamantului abia în anul 2007, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție anterior precizată - moment la care lucrările de înlocuirea conductei de gaz fuseseră deja finalizate -, instanța de apel a considerat că nu pot fi reținute abuzul pârâtelor sau reaua credință invocate apelantul reclamant. S-a reținut că actele administrative în baza cărora s-au executat lucrările de schimbare și sistematizare a conductei de gaze naturale nu au fost legal revocate, anulate sau desființate în alt mod, iar reclamantul nu a făcut o astfel de dovadă, așa încât instanța de apel a considerat că pârâtele nu au nicio culpă. Cât privește solicitarea de mutare a amplasamentului conductei de gaz, instanța de apel a constatat că sunt corecte susținerile apelantelor pârâte, vizând greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor Legii gazelor nr. 351/2004, în vigoare la data formulării prezentei acțiuni. Instanța de apel a apreciat că reclamantul nu se găsește în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale în materie și a avut în vedere reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunui motiv ieșit din comun/deosebit care să impună edificarea acestor construcții. Cum reclamantului îi revenea sarcina acestei probe, conform dispozițiilor art. 1169 din fostul C. civ., în vigoare la data introducerii acțiunii, instanța de apel a statuat neincidența dispozițiilor art. 96 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 351/2004. Așa fiind, instanța de apel a constatat greșita interpretare a primei instanțe sub acest aspect. De asemenea, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a observat că în cauză nu erau îndeplinite nici condițiile reglementate în cadrul dispozițiile art. 96 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 351/2004, întrucât reclamantul - în calitate de titular al actului de sesizare și căruia îi revenea sarcina probei, conform adagiului actori incumbit probatio - nu a făcut dovada existenței acordurilor proprietarilor sau ale deținătorilor legali ai terenului de pe traseul unde urma să fie plasată noua conductă, precum și a avizelor autorităților competente și a autorizației de construire, la dosar neexistând vreo probă în acest sens, astfel că susținerile apelantelor pârâte referitoare la acest aspect sunt întemeiate. În aceste condiții, instanța de apel a concluzionat în sensul că, cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză au tratat cu superficialitate aspectul mutării amplasamentului conductei de gaze. în acest context, instanța de apel a expus pe larg de ce expertizele efectuate în cauză nu sunt edificatoare. De asemenea, instanța de apel a considerat că soluția pronunțată de către instanța de fond, referitoare la mutarea amplasamentului conductei de gaze naturale, este nelegală și netemeinică, apelul pârâtelor, privind acesta aspect, fiind întemeiat. Pe cale de consecință, apelul reclamantului - vizând suportarea contravalorii operațiunii de mutare de către pârâte -, apare ca fiind nefondat. Referitor la cererea, ulterior precizată de către reclamant, de obligare a pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru perioada 21 decembrie 2007 - 31 decembrie 2013, instanța de apel a constatat următoarele: S-a avut în vedere faptul că, atât la data demarării procedurii în baza Legii nr. 10/2001, cât și la cea a obținerii Deciziei nr. 1338/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, terenul reclamantului era deja afectat de existența conductei de gaze naturale - conductă care alimentează Cartierul Micro III din municipiul Buzău și care constituia la data edificării ei un bun aparținând domeniului public al Orașului Buzău, ca urmare a faptului că aceasta era de utilitate și de interes public -, precum și că reclamantul a avut cunoștință despre această împrejurare, consemnată inclusiv în decizia menționată a instanței supreme, care a consfințit dreptul de proprietate al reclamantului. Pe parcursul derulării prezentului proces au intervenit anumite modificări legislative, în sensul că Legea nr. 351/2014 a fost abrogată prin Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, iar vechiul C. civ. a fost abrogat ca urmare a intrării în vigoare a noului C. civ., însă consideră că în prezenta cauză trebuie avut în vedere contextul legislativ în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv 21 decembrie 2010, moment la care erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 351/2004 și ale Codului civil din 1864. S-a reținut că garantarea dreptului de proprietate privată constituie un principiu constituțional, dispozițiile art. 44 alin. (2), (5) - (7) din Constituția României statuând că "(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (...) (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție. (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". Existența limitelor/sarcinilor dreptului de proprietate privată rezultă și din dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ., în vigoare la data introducerii acțiunii, conform cărora "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege" În categoria limitelor legale ale dreptului de proprietate se numără și drepturile reglementate de dispozițiile art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, conform cărora "asupra terenurilor, proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, (...), concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților respective, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacității; b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; c) dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; d) dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activități care ar putea pune în pericol persoane și bunuri; e) dreptul de acces la utilitățile publice." Referitor la exercitarea acestor drepturi, dispozițiile art. 90 din același act normativ prevăd că "drepturile de uz și de servitute legală, prevăzute la art. 86, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie. Exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația de a plăti despăgubiri în condițiile legii". Prin urmare, instanța de apel a considerat că sunt corecte susținerile apelantelor pârâte, în sensul că nu datorează despăgubiri reclamantului pentru lipsa de folosință a terenului, ca urmare a faptului că dreptul de servitute de trecere subterană a celor două conducte (cea veche și cea nouă) de alimentare cu gaze naturale pe terenul proprietatea reclamantului este gratuit. În sensul celor învederate, instanța de apel face referire și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul Deciziei cu privire la admisibilitatea cererii nr. 10307/04, în cauza Cernea și alții împotriva României, ocazie cu care s-a analizat detaliat în ce măsură lipsirea reclamanților de folosința terenului lor, ca urmare a existenței pe acesta a unor stâlpi de înaltă tensiune, constituie sau nu o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1. în același sens, instanța de apel redă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în asemenea spețe, precum și Decizia nr. 200/2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004. S-a mai constatat că reclamantul nu a invocat și dovedit existența vreunui prejudiciu cauzat de către pârâte cu ocazia efectuării lucrărilor de înlocuire și sistematizare a conductei sau cu prilejul întreținerii, reviziei sau asigurării funcționării acesteia - prejudiciu la repararea căruia ar fi fost îndreptățit, așa cum s-a arătat anterior. Totodată, Curtea a considerat că prejudiciul invocat de către el - lipsa de folosință a terenului afectat de conducta de gaze naturale, amplasată la adâncimea de 1 metru - nu se încadrează în categoria arătată anterior, ci, fie se circumscrie sferei gratuității dreptului de servitute, acordat prin lege pârâtelor, fie constituie un prejudiciu eventual și incert, la repararea căruia pârâtele nu pot fi obligate. S-a mai constatat că acest prejudiciul este unul incert și eventual, în condițiile în care reclamantul nu a făcut absolut nicio dovadă din care să rezulte că ar fi putut îndeplini toate condițiile legale necesare edificării construcțiilor, că ar fi avut resursele necesare construirii propriu-zise a acestora, precum și că ar fi putut obține veniturile calculate pur matematic de către expertul contabil. În plus, expertul s-a raportat la veniturile obținute din închirierea pentru garaje pentru suprafața de 277 mp pretins afectată de conducta de gaze naturale, în condițiile în care reclamantul nu a susținut și dovedit că intenționa să construiască mai multe astfel de garaje pe care să le închirieze, certificatul de urbanism depus la dosar atestând intenția de edificare a unui singur garaj. În consecință, Curtea a considerat că soluția primei instanțe - de obligare a pârâtelor la plata sumei de 77620 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada 21 decembrie 2007 - 31 decembrie 2013 - este nelegală și netemeinică, concluzie ce se impune față de întreaga acțiune precizată a reclamantului. Ca urmare, nu s-a mai analizat criticile apelantelor pârâte, vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, întrucât acestea sunt inutile În temeiul art. 274 C. proc. civ., la cererea apelantelor pârâte, instanța de apel a obligat reclamantul, ca parte căzută în pretenții, să plătească pârâtelor cheltuielile de judecată efectuate în fața instanței de fond, în sumă totală de 11.312, 3 lei - respectiv 500 lei onorariul de expert, achitat prin virament bancar, conform dovezii de la dosarul Tribunalului Buzău, precum și 10.812,3 lei onorariul de apărător, achitat potrivit facturii nr. 2003641 și extrasului de cont. Instanța de apel nu a acordat cheltuielile atestate de extrasul de cont de la dosar, pentru suma de 18.505,14 lei, nefiind depuse înscrisuri doveditoare, care să ateste sumele cerute și pretins achitate. Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamantul și pârâtele SC D.S.R. S.R.L. București și SC G.S.E. România SA București au declarat recurs. I. Prin recursul declarat de reclamant se critică decizia atacată pentru nelegalitate, în a căruia argumentare aduce "considerente juridice de care instanța de apel nu a ținut cont" - subsumate punctului A din cererea de recurs - și "analiza concretă a lipsei de temei legal, de interpretare greșită, arbitrară, a documentelor juridice înscrise" în hotărârea atacată; acestea din urmă fiind subsumate punctului B. În ce privește considerentele juridice subsumate punctului A din cererea de recurs, reclamantul arată că instanța de apel nu a ținut cont: 1. Principiul de drept privind dreptul de servitute legală. 2. Codul civil a) art. 480 - proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut, în limitele legii b) art. 481 nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea, afară numai pentru cauze de utilitate publică primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Dreptul român - Nu se prevede ca un bun să fie proprietate privată și în același timp proprietate publică.

Constituția României: a) art. 44 dreptul de proprietate private, alineatele 2, 3, 4 și 5; b) art. 136, alin. (5) Proprietatea - Proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice.

Declarația universală a Drepturilor Omului Art. 17 (1) Orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociație cu alții. (2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului Protocolul nr. 1 art. 1: Orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și principiile dreptului internațional.

Legea gazelor - Art. 90 (2) Dacă cu ocazia intervenției pentru retehnologizare reparații, revizii se produc pagube proprietarului, concesionarii au obligația de a face despăgubiri. Art. 91 (1) Criterii: suprafața afectată și valoarea de circulație a bunurilor. La punctul B din cererea de recurs reclamantul susține următoarele: În opinia recurentului-reclamant, în mod greșit s-a apreciat că pârâtele nu au culpă, întrucât, s-a intervenit pe un teren notificat în curs de a fi retrocedat, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevede: "Sub sancțiunea nulității absolute până la soluționarea procedurilor administrative este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, grevarea sub orice formă a bunurilor imobiliare, terenuri și/sau construcții notificate". În acest sens, reclamantul invocă din considerentele Deciziei nr. 1338 din 13 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit căreia, citează recurentul: "chiar dacă terenul expropriat a trecut în domeniul public conform H.G. nr. 1348/2001, acest act juridic are o forță juridică inferioară Legii nr. 10/2001 ale căror dispoziții trebuie să fie respectate." În continuare recurentul critică considerentele deciziei atacate, respectiv: "Prima instanță a apreciat eronat ca fiind întemeiată cererea de mutare a amplasamentului conductei de gaze, nefiind justificată necesitatea, construcțiilor arătate." În opinia recurentului este o interpretare greșită, întrucât a obținut un certificat de urbanism tocmai din necesitatea de edificare a acestor construcții, dar societatea a refuzat să-i dea avizul, nici măcar pentru împrejmuirea terenului, cerință înscrisă în dispozițiile legale. Or, în calitate de proprietar, plătitor de impozit, putea să construiască pe terenul proprietate fără un impuls din partea unei autorități civile sau juridice, pe care să-l închirieze sau să îl înstrăineze; în acest context, reclamantul face trimitere la prevederile Codului civil și Constituției, ceea ce conduce la necesitatea ca mutarea conductei să fie efectuată de societatea care a instalat-o ilegal pe un teren notificat împiedicând proprietarul să-și exercite atributele legale. Reclamantul mai arată greșita reținere a instanței anterioare cu privire la faptul că nu a făcut dovada existenței acordurilor proprietarilor sau deținătorilor legali de pe traseu unde urma să fie amplasată noua conductă, deoarece spațiul respectiv este un spațiu adiacent, fapt dovedit în urma expertizelor, unde se putea efectua lucrarea cu ocazia retehnologizării. Un alt aspect îl critică reclamantul și anume afirmația, citează: "Conducta va trece printr-o stație de autobuz și prin colțul unui magazin" este falsă pentru că traseul propus de expert a fost bine analizat, fiind răspunzător de cele prezentate. Menționez că la fața locului a fost și reprezentantul instanței de fond pentru a aprecia concret posibilitatea acestei mutări. în instanță se vor prezenta și alte probe." Referitor la reținerea instanței de apel cu privire la prețul lucrării de înlocuire a conductei efectuată în perioada 2005 - 2006 estimat la peste 12 miliarde ROL, recurentul contestă acest aspect, sub aspectul că nu trebuie confundat costul conductei care trece pe terenul proprietate cu lucrările executate în tot cartierul sau orașul. Reclamantul reproșează instanței de apel modul eronat în care s-a apreciat că mutarea este nelegală și netemeinică, în condițiile în care amplasamentul conductei s-a făcut pe terenul notificat în mod ilegal. Nici constatările instanței referitoare la faptul că terenul era afectat de existența conductei de gaze și reclamantul a avut cunoștință de această împrejurare, nu au nicio relevanță, întrucât societatea a intervenit pe teren după anul 2001 când se afla în curs de soluționare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a se fi interesat de situația juridică a terenului. În susținerea celor învederate, reclamantul invocă dispozițiile art. 44 din Constituția României, potrivit cărora trebuie respectat dreptul de proprietate private și obligația de despăgubire a proprietarului; în considerarea acestui drept, reclamantul arată că a cerut plata unei chirii pentru perioada 21 decembrie 2007 și până la devierea conductei, suma fiind stabilită conform normelor în vigoare. Reclamantul mai critică soluția din apel, sub aspectul că în mod greșit a statuat că pârâtele nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, dat fiind că dreptul de servitute subterană a celor două conducte de alimentare cu gaze natural pe proprietatea sa este gratuită. Așa fiind, au fost nesocotite dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004. în susținerea acestora, reclamantul invocă prevederile art. 44 din Constituția României, art. 481 C. civ. și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. În sfârșit, recurentul arată, de asemenea, că în mod greșit s-a constatat că nu a invocat și dovedit existența vreunui prejudiciu cauzat de către pârâtele din prezenta cauză, cu ocazia efectuării lucrărilor de montare a conductei. Sub acest aspect, în opinia sa, recurentul învederează că instanța de apel a dat o interpretare arbitrară și subiectivă, atâta timp cât proprietarul are dreptul de a se bucura de întreaga proprietate, dreptul de a valorifica suprafața întregii proprietăți pe piața imobiliară prin pierderea valorii de circulație a acesteia, pierderea drepturilor înscrise în toate actele juridice interne și internaționale. Faptul că s-a statuat ca pârâtele să nu-l despăgubească, s-au ignorant toate drepturile sale în calitate de proprietar, inclusive ale art. 90 alin. (2) din Legea nr. 35/2004 precum și actele normative invocate și, nu numai dar, au fost puse la îndoială concluziile expertului de specialitate T.M., în sensul că expertiza efectuată este eronată. Or, expertul răspunde în fața legii pentru cele constatate și, de asemenea, să ignore certificatul de urbanism. Reclamantul invocă ca temei de drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Prin recursul declarat de pârâtele SC D.S.R. S.R.L. București și SC G.S.E. România SA București se critică decizia atacată sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, în sensul că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ., critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâta arată că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile doveditoare pentru acordarea cheltuielilor de judecată. Astfel, factura din 25 ianuarie 2011, emisă pentru suma de 10.585,63 RON, reprezentând "servicii avocațiale conform actului adițional din 14 ianuarie 2011 la contractul din 13 noiembrie 2009", extrasul de cont din data de 28 februarie 2011, din care rezultă achitarea de către G.S.E. România SA a sumei de 18.505,14 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. "F1" și a facturii nr. "F2". Ca o consecință a limitărilor tehnice de afișare în cuprinsul extrasului de cont depus în probațiune, numărul facturii din 25 ianuarie 2011 nu a încăput integral, apărând doar jumătate din acesta, respectiv, fragmentul "2002". Este însă dincolo de orice îndoială că valoarea corespunzătoare facturii nr. F1, respectiv, 10.585,63 RON, se regăsește în cuantumul achitat conform extrasului de cont depus în probațiune, respectiv, 18.505,14 RON. Din scăderea celor două sume rezultă o diferență de 7.919,51 RON, corespunzătoare facturii nr. F2, care, într-adevăr, nu a fost depusă în probațiune, aceasta nefiind corespunzătoare serviciilor avocațiale prestate în prezenta cauză. Prin urmare, recurentele susțin că au înțeles să facă dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 10.585,63 RON cu factura și extrasul de cont care dovedește plata acestei sume. Indicarea incompletă a numărului facturii în cuprinsul extrasului de cont nu le sunt imputabile și nu reprezintă un impediment pentru verificarea achitării facturii F2, în condițiile în care suma pentru care a fost emisă factura se regăsește în suma achitată. În consecință, recurentele învederează că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Recurentele mai arată că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ. pentru ca onorariul să fie redus cu suma de 10.585,63 RON ca urmare a pretinsei nedovediri a achitării acestei sume. Or, astfel cum au arătat mai sus în motivarea recursului, extrasul de cont din data de 28 februarie 2011, depus la dosarul cauzei, face dovada achitării facturii din 25 ianuarie 2011, neexistând niciun motiv ca instanța să ignore acest înscris, cu atât mai mult cu cât suma facturată se regăsește în suma plătită, iar numărul facturii este trecut, chiar dacă parțial, în descrierea operațiunii. Prin urmare, în mod greșit a respins instanța de apel cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform facturii din 25 ianuarie 2011, dovada achitării acestei facturi fiind făcută cu extrasul de cont din data de 28 februarie 2011. Pentru toate aceste motive, recurentele-pârâte solicită admiterea recursului, modificarea în parte a Deciziei nr. 289 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 1230/114/2012, în sensul admiterii cererii formulată de pârâte de obligare a reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.585,63 RON, reprezentând onorariu de avocat. Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: 1. În ce privește recursul declarat de reclamant Prealabil examinării criticilor formulate de recurentul-reclamant este de remarcat că, deși se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., singurele critici ale acestuia din perspectiva controlului de legalitate a deciziei atacate sunt cele privind nesocotirea art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, motiv pentru care se va analiza acesta, urmând celelalte critici să fie analizate, ulterior. În mod corect judecătorul apelului a reținut că acea conductă de gaze este bun de utilitate și interes public, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă, judecătorul a reținut că, conducta a fost amenajată ulterior soluționării procesului de revendicare a terenului reclamantului, la momentul dobândirii reclamantul având cunoștință de existența acestora și de restrângerea implicită a dreptului de proprietate. A mai reținut, în raport de prevederile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, că legiuitorul a instituit cu privire la aceste conducte de gaze, o servitute legală ce apasă asupra terenurilor ocupate de aceste instalații. Este înlăturată și critica reclamantei privind aplicarea retroactivă a prevederilor Legii nr. 351/2004. Legea a fost corect aplicată în cauză, în raport de data introducerii acțiunii. Nu are relevanță sub aspectul legii aplicabile împrejurarea că respectiva instalație a fost edificată pe terenul reclamantei la un moment anterior adoptării acestei legi, nici faptul că acesta exista la momentul achiziționării terenului, relevantă fiind existența legii la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. De reamintit jurisprudența Curții Constituționale și a Curții de la Strassbourg cu privire la dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, respective, cităm: Prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toata durata existentei acestora. Dreptul de uz și dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al acestui articol, privesc utilitatea publica, au caracter legal și se exercita pe toata durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacități din domeniul gazelor naturale este determinata de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanta cu dispozițiile constituționale. Cu privire la exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra unor terenuri afectate de capacități care au ca obiect utilități publice, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 249/22.03.2004, și Decizia nr. 167 din 1 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 438/17.05.2004, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (4), art. 18 și art. 37 alin. (4) și (7) din Legea energiei electrice nr. 318/2003. În aceste decizii Curtea a reținut că, în argumentarea criticii sale, autorul excepției pleacă de la o premisă greșită, constând în absolutizarea exercițiului prerogativelor dreptului său de proprietate, făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia "conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, "în condițiile legii organice". Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale. În ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. În cauza "James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei", 1986, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilități publice", așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în această materie, legea română respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a mai reținut ca art. 44 alin. (5) din Constituție prevede expres dreptul autorităților de a folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general, în condițiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru "daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității". Pe de altă parte, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, "dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". Art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 instituia regula că dreptul de uz și de servitute asupra terenurilor proprietatea terților se exercită gratuit, despăgubirile acordându-se numai pentru pagubele provocate cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, revizii, avarii, după criteriile prevăzute de art. 91. Trebuie subliniat faptul că, art. 96 din actul normativ menționat, are în vedere că, în zona de siguranță a conductelor de gaze naturale este interzisă realizarea de construcții de orice fel, însă nu este prevăzută acordarea de despăgubiri. Potrivit dispozițiilor art. 44 din Constituția României, limitarea exercițiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a subsolului unei proprietăți trebuie justificată de un interes general. Pe de altă parte, este adevărat că obligația autorității publice de a-l despăgubi pe proprietar se referă la daunele provocate solului, plantațiilor sau construcțiilor dar și la alte daune imputabile, sintagmă care poate include imposibilitatea proprietarului de a realiza construcții pe terenul afectat. însă, în cauză, așa cum corect a reținut și constatat instanța anterioară, că respectiva conductă de gaz a fost inițial amplasată pe terenul restituit în natură reclamantului cu mult înainte de momentul invocat de către acesta, precum și faptul că, inițial terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 27/1975 pentru construcția de locuințe, iar prin H.G. nr. 1348/2001 a fost trecut în domeniul public - aceasta fiind situația juridică a terenului la momentul emiterii Autorizației de construire nr. 34/2003 și al efectuării lucrărilor. Mai mult decât atât, trebuie subliniat faptul că instanța de apel a interpretat corect și legal dispozițiile art. 96 din Legea gazelor nr. 351/2004 posibilitatea de a modifica traseul conductei de gaz intervine în situația în care proprietarul terenului dorește să execute o construcție, situație ce se regăsește în prezenta cauză, întrucât reclamantului i-a fost eliberat un certificat de urbanism în vederea efec