ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial sub nr.

17333/200/2010 pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamantul SC a chemat în judecată

pe SC D.S.R. SRL și G.S.E. România SA Galați, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele la devierea conductei de

gaz secundar de pe terenul proprietatea sa pe spațiul aparținând domeniului

public, la plata chiriei pentru suprafața afectată de conductă începând cu luna

februarie 2007 și până la devierea acesteia pe domeniul public, precum și la acordarea

avizului solicitat pentru împrejmuiri teren conform certificatului de urbanism

din 23 noiembrie 2009 cu o prelungire de încă un an, cu obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

reclamantul a arătat că se află în imposibilitatea de a beneficia de terenul

proprietatea sa, care este traversat de o conductă de gaz secundară și de încă

o conductă de gaz dezafectată.

A susținut

reclamantul că a notificat pârâtele încă din luna aprilie 2001 cu privire la

amplasarea conductei de gaz, notificare ce nu a fost avută în vedere,

intervenția fiind efectuată de pârâtă în două etape și anume în 2003 prin

înlocuirea și sistematizarea amplasamentului și în 2005 prin mutarea

amplasamentului conductei și înlocuirea vechii conducte cu o a doua pe același

teren, lăsând pe teren atât vechea conductă dezafectată cât și noua conductă cu

noul amplasament, fiindu-i astfel afectat de două terenul proprietatea sa.

Reclamantul a arătat

că în această modalitate îi este încălcat dreptul de proprietate, că dreptul de

servitute susținut de către pârâte este nul când există o altă cale de trecere

și terenul nu este în indiviziune, reclamantul fiind singurul plătitor de

impozite.

Prin întâmpinare

pârâta SC G.S.E. România SA a invocat excepția prescripției dreptului material

la acțiune în ceea ce privește solicitarea chiriei pentru perioada februarie

2007 - noiembrie 2007 și respingerea acestui capăt de cerere, precum și

respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de

judecată. De asemenea a precizat că cel de al treilea capăt de cerere nu îi

este opozabil, neavând calitatea acordării unui aviz pentru împrejmuiri,

conform certificatului de urbanism.

Pe fondul cauzei s-a

arătat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi obligată la plata

chiriei/lipsă de folosință pentru terenul proprietatea reclamantului, întrucât

prevederile Legii nr. 351/2004 recunosc dreptul concesionarilor de a exercita

în mod gratuit și pe toată durata de existență a capacităților din domeniul gazelor

naturale drepturile de uz și servitute legală, fără a fi necesară plata vreunei

despăgubiri.

Cu privire la capătul

de cerere privind modificarea/devierea traseului conductei de gaze, pârâta a

arătat că nu poate fi obligată la efectuarea unei astfel de lucrări, întrucât,

potrivit art. 96 din Legea gazelor nr. 351/2004, nu sunt îndeplinite condițiile

pentru a efectuarea acestei lucrări, care se poate realiza numai în mod

excepțional.

Pârâta a mai arătat

că, în considerarea importanței serviciului public pe care îl desfășoară,

legiuitorul a stabilit prin norme speciale o serie de obligații în sarcina

proprietarului terenului afectat de rețelele de gaze naturale, suplimentar

recunoașterii dreptului de uz și de servitute gratuită.

La termenul din 26

mai 2011, reclamantul și-a precizat și completat acțiunea, arătând că al doilea

capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâtelor la plata de daune pentru

lipsa de folosință a terenului, în cuantum de 600 lei/lună, pentru perioada 20

decembrie 2007 - 20 decembrie 2010 și în viitor, până la momentul devierii

conductei de gaze, iar capătul trei de cerere are ca obiect obligarea SC D.S.R.

SRL la avizarea favorabila a obiectivului "lucrări de împrejmuire teren,

chioșc alimentar, garaj, str. U. Buzău", precum și că înțelege să cheme în

judecată în calitate de pârât și pe Municipiul Buzău, prin Primar, întrucât

acestuia îi revine răspunderea pentru emiterea autorizației de construire a

conductei de gaz în litigiu pe terenul notificat în baza Legii nr. 10/2001,

teren indisponibilizat de la data intrării în vigoare a acestei legi.

În consecință, la

același termen instanța a dispus introducerea în cauză a Primăriei Buzău, care

a formulat în cauză întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității

sale procesual pasive față de cererea de acordare a despăgubirilor, care pot fi

cerute doar de la persoanele care împiedică folosința terenului.

Prin Sentința nr. 1CC

din 16 ianuarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 1022/42/2011 al Curții de Apel

Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost

stabilită competența materială de soluționare a cauzei formulată de reclamantul

SC în favoarea Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Pe rolul Tribunalului

Buzău cauza a fost înregistrată sub nr. 1230/114/2012, iar la termenul de

judecată din data de 16 mai 2012 reclamantul a învederat că înțelege să renunțe

la judecata capătului trei de cerere, formulat în contradictoriu cu Municipiul

Buzău prin Primar, referitor la obligarea acordării avizului, conform

certificatului de urbanism.

De asemenea, la

termenul de judecată din data de 16 octombrie 2013, reclamantul a precizat că,

în ceea ce privește despăgubirile privind lipsa de folosință a terenului,

înțelege să le solicite începând cu data de 21 decembrie 2007.

La solicitarea

părților, tribunalul a administrat probatoriul cu înscrisuri, cercetare locală

și cu expertiză de specialitate care să identifice suprafața de teren

proprietatea reclamantului, a conductei de gaz în funcțiune, a traseului și

suprafața acesteia și a identificării posibilității de deviere, precum și

expertiză contabilă care să stabilească cuantumul lipsei de folosință pentru

suprafața de teren în discuție, raportat la nivelul chiriei stabilit pentru

suprafețe similare de teren prin hotărâri ale Consiliului Local Buzău.

Prin Sentința civilă

nr. 480 din 03 martie 2014, Tribunalul Buzău a admis în parte, astfel cum a

fost restrânsă, acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtele SC D.S.R.

SRL și G.S.E. România SA Galați la devierea conductei de gaz ce traversează

terenul proprietatea reclamantului pe un alt amplasament pe domeniul public, pe

cheltuiala reclamantului, a obligat pârâtele SC D.S.R. SRL și G.S.E. România SA

Galați la plata către reclamant a sumei de 77.620 lei reprezentând lipsa de

folosință asupra terenului pentru perioada 21 decembrie 2007 - 31 decembrie

2013, precum și la 3.078 lei cheltuieli de judecată către reclamant,

reprezentând taxa de timbru și onorariu expert.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul SC a formulat în

temeiul Legii nr. 10/2001 cerere de retrocedare a unei suprafețe de teren

situată în Buzău, strada U,, iar prin Decizia nr. 1338 din 13 iulie 2007

pronunțată în Dosarul nr. 14126/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă contestația

acestuia, a fost anulată în parte Dispoziția nr. 190 din 20 aprilie 2004 emisă

de Primarul Municipiului Buzău și a dispus restituirea în natură a terenului în

suprafață de 805 m.p., astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză

între punctele 01-02-04-05-06-07-08-09-10-11-12-13-14.

Niciuna dintre pârâte

nu a contestat faptul că reclamantul este unic proprietar al terenului în

suprafață de 805 m.p. situat în Buzău, b-dul U., județul Buzău și că acest

teren este afectat de existența unor conducte de gaz.

Chiar înainte de

retrocedarea efectivă în natură a terenului proprietatea sa, reclamantul a

făcut demersuri în vederea devierii conductelor de gaze de pe terenul său, așa

cum rezultă din adresa din 22 septembrie 2006, prin care D.S. SA București -

Sucursala Buzău a răspuns reclamantului cu privire la notificarea efectuată,

demersuri reluate ulterior după retrocedarea în natură a terenului, față de

succesoarele acestei societăți comerciale, respectiv SC D.S.R. SRL și G.S.E.

România SA Galați.

A constatat

tribunalul că, într-adevăr, pârâtele desfășoară o activitate având ca obiect o

utilitate publică, însă acest fapt nu poate afecta dreptul de proprietate al

reclamantului asupra terenului în discuție, ceea ce ar face în final lipsită de

eficiență retrocedarea în natură a acestuia.

Într-adevăr,

autorizațiile de construcție în temeiul cărora au fost efectuate în anul 2003

și 2006 lucrările de sistematizare, de înlocuire a vechii conducte și

amplasarea noilor conducte de gaze și a noilor branșamente nu au fost anulate,

iar lucrările au fost efectuate conform acestora, însă acest fapt nu îi poate

fi opus reclamantului în îngrădirea drepturilor sale.

Tribunalul a apreciat

că în cauză reclamantul este îndreptățit să solicite devierea conductei de gaz

de pe terenul proprietatea sa pe un alt amplasament aflat pe domeniul public,

din cuprinsul expertizei tehnice de specialitate efectuată în cauză de către expert

G.A.I. rezultând că există posibilitatea devierea conductei la limita terenului

spre blocurile de locuință, putând fi amplasată pe domeniul public, conform

anexei 4 ce face parte integrantă din expertiză.

Lucrările de deviere

a conductei de gaze urmează însă a fi efectuate de către pârâte, singurele

abilitate în a realiza astfel de lucrări de specialitate, pe cheltuiala

reclamantului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 96 lit. "a" din

Legea nr. 351/2004.

Tribunalul a

considerat că reclamantul, care în toată această perioadă nu a putut să își

exercite neîngrădit dreptul de proprietate asupra terenului, este îndreptățit,

de asemenea, și la despăgubiri constând în lipsa de folosință parțială a

terenului identificat conform expertizei topo întocmită de expertul V.T.,

despăgubiri în sumă de 77.620 lei calculate prin expertiza întocmită de expert

T.M. în raport de chiria stabilită prin hotărâre de consiliu local pentru

terenuri similare.

Împotriva sentinței

tribunalului au formulat apel reclamantul SC și pârâtele SC D.S. SRL și G.S.E.

România SA Galați.

apelului său, reclamantul a criticat sentința cu privire la soluționarea

capătului de cerere privind obligarea pârâtei la devierea conductei de gaze pe

domeniul public, pe cheltuiala sa, solicitând admiterea acestuia, în sensul

obligării pârâtei la plata cheltuielilor de deviere a conductei de gaze de pe

domeniul privat pe spațiul public adiacent.

S-a arătat că, deși

terenul expropriat era înscris pentru retrocedare în conformitate cu Legea nr.

10/2001 încă din luna aprilie 2001, Primăria Buzău, în colaborare cu Societatea

D.S., a acordat avizul de începerea lucrărilor din 16 martie 2005 pe un teren

notificat, deși în vecinătate exista un spațiu public de amplasare a conductei.

Recurentul-reclamant a

precizat că la data "începerii lucrărilor de amplasare a unei noi conducte

pe acest teren notificat de către Societate D.S., pe rolul instanțelor se afla

cererea de retrocedare a acestuia încă din luna octombrie 2004, iar prin

Decizia nr. 1330 din 13 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

terenul a fost retrocedat.

Fără a ține cont de

acest fapt, SC D.S. a amplasat o nouă conductă ce traversează mijlocul

terenului retrocedat, lăsând în același timp pe același teren vechea conductă

dezafectată.

apelului, pârâtele SC D.S.R. SRL și G.S.E. România SA Galați au arătat că,

urmare a dobândirii calității de concesionar al serviciului public privind

distribuția gazelor naturale, autoarea, SC D.S. SA a amplasat mai multe

conducte de gaze, printre care și conducta situată pe terenul din Bd. U.,

Buzău, jud. Buzău, teren față de care reclamantul susține că are un drept de

proprietate privată.

În vederea efectuării

lucrării în litigiu, a fost obținută documentația specifică, respectiv autorizația

de construire nr. 34 din 05 august 2003, aceasta fiind însoțită de Avizul

pentru începerea lucrărilor, în cuprinsul căruia se arată expres că terenul

asupra cărora au fost efectuate lucrările aparținea domeniului public.

Conducta a fost pusă

în funcțiune în anul 2006, iar autorizația de construire din 05 august 2003 nu

a fost niciodată contestată, aceasta fiind emisă cu deplina respectare a legii.

Cu privire la

obținerea ulterioară de către reclamant a hotărârii de restituire în natură a

terenului, s-a arătat că amplasarea conductei pe un teren aflat în proprietatea

publică a statului este de necontestat, inclusiv raportat la argumentele

reclamantului și înscrisurile depuse în probațiune, din care rezultă că data

dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra terenului ce face

obiectul litigiului este 13 februarie 2007, data pronunțării Deciziei nr. 1338

de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare,

reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care este amplasată

lucrarea a cărei deviere se solicită în starea în care acesta era la data de 13

februarie 2007, afectat de o lucrare de utilitate publică amplasată cu deplina

respectare a legii, cu toate consecințele legale ce decurg din această

împrejurare.

Contextul în care o

astfel de retrocedare a fost posibilă excede prezentei cauze, însă nu le este

în niciun caz imputabilă, la momentul pronunțării hotărârii de retrocedare

lucrarea fiind deja analizată și recepționată, ca lucrare amplasată pe un teren

proprietate publică.

Cu privire la

hotărârea pronunțată de prima instanță, s-a arătat că instanța de fond a

pronunțat hotărârea cu greșita interpretare și aplicare a legii la situația de

fapt dedusă judecății, interpretând greșit prevederile art. 96 din Legea gazelor

nr. 351/2004.

Or, în speță,

reclamantul nu a făcut dovada că edificarea unei construcții pe terenul afectat

de conducta de gaz ar fi necesară, simpla obținere a unui certificat de

urbanism nefiind de natură să înlăture sarcina probei care îi incumbă acestuia

în ceea ce privește caracterul necesar al unei eventuale construcții.

Cu privire la

cuantumul excesiv al despăgubirilor acordate de instanța de fond reclamantului,

apelantele au precizat că instanța a acordat reclamantului despăgubiri într-un

cuantum disproporționat față de valoarea de circulație a terenului, probatoriul

administrat în cauză nefiind analizat corespunzător, că prin precizarea la

cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la

plata despăgubirilor în cuantum de 600 lei/lună, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a terenului pe care este amplasată conducta de gaze ce face

obiectul litigiului, iar la dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză

întocmit de expert T.M., în cuprinsul căruia s-a reținut o valoare de 993,50

lei/lună, valoare pe care reclamantul și-a însușit-o și pentru care a achitat

taxa de timbru corespunzătoare.

Această valoare a

lipsei de folosință a fost omologată de instanța de fond fără a fi analizate

obiecțiunile formulate de pârâte, raportul de opinie separată întocmit de

expertul-parte al acestora, B.G., din cuprinsul căruia a rezultat, cu luarea în

calcul de către expertul-parte a acelorași elemente și cu utilizarea acelorași

metode de calcul, o valoare a lipsei de folosință de 111 RON/lună, așadar, o

valoare de aproape nouă ori mai mică decât cea calculată de expertul desemnat.

Cu toate acestea,

instanța de fond nu a aplicat nicio cenzură concluziilor expertului desemnat,

omologând o valoare a folosinței terenului vădit superioară valorii de

circulație a acestuia.

Pentru aceste motive,

s-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a Sentinței civile nr.

480 din 03 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Buzău, în sensul respingerii în

tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, cu obligarea

acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 289 din 24 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantul S.C. împotriva Sentinței civile nr. 480 din 03

martie 2014 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Buzău - prin Primar.

Prin aceeași hotărâre

a fost admis apelul declarat de pârâtele SC D.S.R. SRL, cu sediul în București,

B-dul M., sector 4 și G.S.E. împotriva Sentinței civile nr. 480 din 03 martie

2014 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

Buzău - prin Primar și, în consecință:

A fost schimbată

sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

A fost obligat

reclamantul la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată în sumă de

11.312,3 lei pentru prima instanță, precum și la plata sumei de 1.866,5 lei în

apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Instanța de apel a

constatat că respectiva conductă de gaz a fost inițial amplasată pe terenul

restituit în natură reclamantului cu mult înainte de momentul invocat de către

acesta.

Această concluzie se

fundamentează pe împrejurarea că în cadrul autorizației de construire nr. 34

din 5 august 2003 s-a menționat expres că lucrarea pentru care aceasta a fost

eliberată constă în "înlocuire și sistematizare conducte", pe faptul

că existența conductei dezafectate pe terenul reclamantului rezultă din

înscrisurile de la dosar și din rapoartele de expertiză întocmite de către

experții G.A.I. și V.T. - această împrejurare fiind invocată, de altfel, și de

către reclamant în cadrul cererii introductive -, precum și pe prezumția

simplă, conform căreia, de vreme ce în anul 2003 s-au demarat demersurile

legale de înlocuire a conductei, se poate lesne presupune că aceasta a fost

instalată cu mult înaintea acestui moment.

S-a confirmat

susținerea reclamantului - referitoare la faptul că la data edificării

lucrărilor de montare a noii conducte (2005 - 2006) exista pe rolul instanțelor

litigiul său privind restituirea în natură a terenului, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 -, însă, din înscrisurile aflate la dosar și considerentele

Deciziei nr. 1338/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, instanța de apel a constatat că inițial terenul a

fost expropriat în baza Decretului nr. 27/1975 pentru construcția de locuințe,

iar prin H.G. nr. 1348/2001 a fost trecut în domeniul public - aceasta fiind

situația juridică a terenului la momentul emiterii Autorizației de construire

nr. 34/2003 și al efectuării lucrărilor. De altfel, în avizul pentru începerea

lucrărilor de înlocuire și sistematizare a conductei de gaz din 16 martie 2005

se precizează expressis verbis că lucrările se desfășoară "în domeniul

public".

Având în vedere și

faptul că dreptul de proprietate asupra terenului a fost recunoscut

reclamantului abia în anul 2007, prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție anterior precizată - moment la care lucrările de înlocuirea conductei

de gaz fuseseră deja finalizate -, instanța de apel a considerat că nu pot fi

reținute abuzul pârâtelor sau reaua credință invocate apelantul reclamant.

S-a reținut că actele

administrative în baza cărora s-au executat lucrările de schimbare și

sistematizare a conductei de gaze naturale nu au fost legal revocate, anulate

sau desființate în alt mod, iar reclamantul nu a făcut o astfel de dovadă, așa

încât instanța de apel a considerat că pârâtele nu au nicio culpă.

Cât privește

solicitarea de mutare a amplasamentului conductei de gaz, instanța de apel a

constatat că sunt corecte susținerile apelantelor pârâte, vizând greșita

interpretare de către prima instanță a dispozițiilor Legii gazelor nr.

351/2004, în vigoare la data formulării prezentei acțiuni.

Instanța de apel a

apreciat că reclamantul nu se găsește în ipoteza prevăzută de dispozițiile

legale în materie și a avut în vedere reclamantul nu a făcut dovada existenței

vreunui motiv ieșit din comun/deosebit care să impună edificarea acestor

construcții.

Cum reclamantului îi

revenea sarcina acestei probe, conform dispozițiilor art. 1169 din fostul C.

civ., în vigoare la data introducerii acțiunii, instanța de apel a statuat

neincidența dispozițiilor art. 96 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 351/2004.

Așa fiind, instanța de apel a constatat greșita interpretare a primei instanțe

sub acest aspect.

De asemenea, instanța

de apel a constatat că prima instanță nu a observat că în cauză nu erau

îndeplinite nici condițiile reglementate în cadrul dispozițiile art. 96 lit. a)

pct. 1 din Legea nr. 351/2004, întrucât reclamantul - în calitate de titular al

actului de sesizare și căruia îi revenea sarcina probei, conform adagiului

actori incumbit probatio - nu a făcut dovada existenței acordurilor

proprietarilor sau ale deținătorilor legali ai terenului de pe traseul unde

urma să fie plasată noua conductă, precum și a avizelor autorităților competente

și a autorizației de construire, la dosar neexistând vreo probă în acest sens,

astfel că susținerile apelantelor pârâte referitoare la acest aspect sunt

întemeiate.

În aceste condiții,

instanța de apel a concluzionat în sensul că, cele două rapoarte de expertiză

întocmite în cauză au tratat cu superficialitate aspectul mutării

amplasamentului conductei de gaze. în acest context, instanța de apel a expus

pe larg de ce expertizele efectuate în cauză nu sunt edificatoare.

De asemenea, instanța

de apel a considerat că soluția pronunțată de către instanța de fond,

referitoare la mutarea amplasamentului conductei de gaze naturale, este

nelegală și netemeinică, apelul pârâtelor, privind acesta aspect, fiind

întemeiat. Pe cale de consecință, apelul reclamantului - vizând suportarea

contravalorii operațiunii de mutare de către pârâte -, apare ca fiind nefondat.

Referitor la cererea,

ulterior precizată de către reclamant, de obligare a pârâtelor la plata

contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru perioada 21 decembrie 2007

- 31 decembrie 2013, instanța de apel a constatat următoarele:

S-a avut în vedere

faptul că, atât la data demarării procedurii în baza Legii nr. 10/2001, cât și

la cea a obținerii Deciziei nr. 1338/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, terenul reclamantului era deja

afectat de existența conductei de gaze naturale - conductă care alimentează

Cartierul Micro III din municipiul Buzău și care constituia la data edificării

ei un bun aparținând domeniului public al Orașului Buzău, ca urmare a faptului

că aceasta era de utilitate și de interes public -, precum și că reclamantul a

avut cunoștință despre această împrejurare, consemnată inclusiv în decizia

menționată a instanței supreme, care a consfințit dreptul de proprietate al

reclamantului.

Pe parcursul

derulării prezentului proces au intervenit anumite modificări legislative, în

sensul că Legea nr. 351/2014 a fost abrogată prin Legea nr. 123/2012 a energiei

electrice și a gazelor naturale, iar vechiul C. civ. a fost abrogat ca urmare a

intrării în vigoare a noului C. civ., însă consideră că în prezenta cauză

trebuie avut în vedere contextul legislativ în vigoare la data introducerii

acțiunii, respectiv 21 decembrie 2010, moment la care erau în vigoare

dispozițiile Legii nr. 351/2004 și ale Codului civil din 1864.

S-a reținut că

garantarea dreptului de proprietate privată constituie un principiu

constituțional, dispozițiile art. 44 alin. (2), (5) - (7) din Constituția

României statuând că "(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită

în mod egal de lege, indiferent de titular. (...) (5) Pentru lucrări de interes

general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți

imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse

solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune

imputabile autorității. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) și (5) se

stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin

justiție. (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind

protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea

celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin

proprietarului".

Existența

limitelor/sarcinilor dreptului de proprietate privată rezultă și din

dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ., în vigoare la data introducerii

acțiunii, conform cărora "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se

bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele

determinate de lege"

În categoria

limitelor legale ale dreptului de proprietate se numără și drepturile

reglementate de dispozițiile art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, conform

cărora "asupra terenurilor, proprietate privată a persoanelor fizice sau

juridice, (...), concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în

condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare,

retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților

respective, de următoarele drepturi: a) dreptul de uz pentru executarea

lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării

capacității; b) dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a

capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor

necesare; c) dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau

aeriană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente

aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; d)

dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activități care ar putea

pune în pericol persoane și bunuri; e) dreptul de acces la utilitățile

publice."

Referitor la

exercitarea acestor drepturi, dispozițiile art. 90 din același act normativ

prevăd că "drepturile de uz și de servitute legală, prevăzute la art. 86,

asupra terenurilor și altor bunuri proprietate privată a persoanelor fizice ori

juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe

toată durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia

retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor

de intervenție în caz de avarie.

Exercitarea

drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile

din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata

existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări,

reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea

capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația de a

plăti despăgubiri în condițiile legii".

Prin urmare, instanța

de apel a considerat că sunt corecte susținerile apelantelor pârâte, în sensul

că nu datorează despăgubiri reclamantului pentru lipsa de folosință a

terenului, ca urmare a faptului că dreptul de servitute de trecere subterană a

celor două conducte (cea veche și cea nouă) de alimentare cu gaze naturale pe

terenul proprietatea reclamantului este gratuit. În sensul celor învederate,

instanța de apel face referire și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în

cadrul Deciziei cu privire la admisibilitatea cererii nr. 10307/04, în cauza

Cernea și alții împotriva României, ocazie cu care s-a analizat detaliat în ce

măsură lipsirea reclamanților de folosința terenului lor, ca urmare a existenței

pe acesta a unor stâlpi de înaltă tensiune, constituie sau nu o încălcare a

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1. în același sens, instanța de apel

redă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în asemenea spețe,

precum și Decizia nr. 200/2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea

nr. 351/2004.

S-a mai constatat că

reclamantul nu a invocat și dovedit existența vreunui prejudiciu cauzat de

către pârâte cu ocazia efectuării lucrărilor de înlocuire și sistematizare a

conductei sau cu prilejul întreținerii, reviziei sau asigurării funcționării

acesteia - prejudiciu la repararea căruia ar fi fost îndreptățit, așa cum s-a

arătat anterior.

Totodată, Curtea a

considerat că prejudiciul invocat de către el - lipsa de folosință a terenului

afectat de conducta de gaze naturale, amplasată la adâncimea de 1 metru - nu se

încadrează în categoria arătată anterior, ci, fie se circumscrie sferei

gratuității dreptului de servitute, acordat prin lege pârâtelor, fie constituie

un prejudiciu eventual și incert, la repararea căruia pârâtele nu pot fi

obligate.

S-a mai constatat că

acest prejudiciul este unul incert și eventual, în condițiile în care

reclamantul nu a făcut absolut nicio dovadă din care să rezulte că ar fi putut

îndeplini toate condițiile legale necesare edificării construcțiilor, că ar fi

avut resursele necesare construirii propriu-zise a acestora, precum și că ar fi

putut obține veniturile calculate pur matematic de către expertul contabil.

În plus, expertul s-a

raportat la veniturile obținute din închirierea pentru garaje pentru suprafața

de 277 mp pretins afectată de conducta de gaze naturale, în condițiile în care

reclamantul nu a susținut și dovedit că intenționa să construiască mai multe

astfel de garaje pe care să le închirieze, certificatul de urbanism depus la

dosar atestând intenția de edificare a unui singur garaj.

În consecință, Curtea

a considerat că soluția primei instanțe - de obligare a pârâtelor la plata

sumei de 77620 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada

21 decembrie 2007 - 31 decembrie 2013 - este nelegală și netemeinică, concluzie

ce se impune față de întreaga acțiune precizată a reclamantului.

Ca urmare, nu s-a mai

analizat criticile apelantelor pârâte, vizând cuantumul despăgubirilor acordate

reclamantului, întrucât acestea sunt inutile

În temeiul art. 274

C. proc. civ., la cererea apelantelor pârâte, instanța de apel a obligat

reclamantul, ca parte căzută în pretenții, să plătească pârâtelor cheltuielile

de judecată efectuate în fața instanței de fond, în sumă totală de 11.312, 3

lei - respectiv 500 lei onorariul de expert, achitat prin virament bancar,

conform dovezii de la dosarul Tribunalului Buzău, precum și 10.812,3 lei

onorariul de apărător, achitat potrivit facturii nr. 2003641 și extrasului de

cont.

Instanța de apel nu a

acordat cheltuielile atestate de extrasul de cont de la dosar, pentru suma de

18.505,14 lei, nefiind depuse înscrisuri doveditoare, care să ateste sumele

cerute și pretins achitate.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, reclamantul și pârâtele SC D.S.R. S.R.L. București și SC

G.S.E. România SA București au declarat recurs.

I. Prin recursul

declarat de reclamant se critică decizia atacată pentru nelegalitate, în a

căruia argumentare aduce "considerente juridice de care instanța de apel

nu a ținut cont" - subsumate punctului A din cererea de recurs - și

"analiza concretă a lipsei de temei legal, de interpretare greșită,

arbitrară, a documentelor juridice înscrise" în hotărârea atacată; acestea

din urmă fiind subsumate punctului B.

În ce privește

considerentele juridice subsumate punctului A din cererea de recurs,

reclamantul arată că instanța de apel nu a ținut cont:

drept privind dreptul de servitute legală.

a) art. 480 -

proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un bun în

mod exclusiv, absolut, în limitele legii

b) art. 481 nimeni nu

poate fi silit a ceda proprietatea, afară numai pentru cauze de utilitate

publică primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

se prevede ca un bun să fie proprietate privată și în același timp proprietate

publică.

României:

a) art. 44 dreptul de

proprietate private, alineatele 2, 3, 4 și 5;

b) art. 136, alin.

(5) Proprietatea - Proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii

organice.

universală a Drepturilor Omului

Art. 17 (1) Orice

persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociație cu alții.

(2) Nimeni nu poate

fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Europeană a Drepturilor Omului

Protocolul nr. 1 art.

1: Orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu

poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauze de utilitate publică în

condițiile prevăzute de lege și principiile dreptului internațional.

Art. 90 (2) Dacă cu ocazia intervenției pentru retehnologizare reparații,

revizii se produc pagube proprietarului, concesionarii au obligația de a face

despăgubiri.

Art. 91 (1) Criterii:

suprafața afectată și valoarea de circulație a bunurilor.

La punctul B din

cererea de recurs reclamantul susține următoarele:

În opinia

recurentului-reclamant, în mod greșit s-a apreciat că pârâtele nu au culpă,

întrucât, s-a intervenit pe un teren notificat în curs de a fi retrocedat, în

temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevede:

"Sub sancțiunea

nulității absolute până la soluționarea procedurilor administrative este

interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, grevarea sub orice

formă a bunurilor imobiliare, terenuri și/sau construcții notificate". În

acest sens, reclamantul invocă din considerentele Deciziei nr. 1338 din 13

februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit

căreia, citează recurentul:

"chiar dacă

terenul expropriat a trecut în domeniul public conform H.G. nr. 1348/2001,

acest act juridic are o forță juridică inferioară Legii nr. 10/2001 ale căror

dispoziții trebuie să fie respectate."

În continuare

recurentul critică considerentele deciziei atacate, respectiv:

"Prima instanță

a apreciat eronat ca fiind întemeiată cererea de mutare a amplasamentului

conductei de gaze, nefiind justificată necesitatea, construcțiilor

arătate."

În opinia

recurentului este o interpretare greșită, întrucât a obținut un certificat de

urbanism tocmai din necesitatea de edificare a acestor construcții, dar

societatea a refuzat să-i dea avizul, nici măcar pentru împrejmuirea terenului,

cerință înscrisă în dispozițiile legale. Or, în calitate de proprietar,

plătitor de impozit, putea să construiască pe terenul proprietate fără un

impuls din partea unei autorități civile sau juridice, pe care să-l închirieze

sau să îl înstrăineze; în acest context, reclamantul face trimitere la

prevederile Codului civil și Constituției, ceea ce conduce la necesitatea ca

mutarea conductei să fie efectuată de societatea care a instalat-o ilegal pe un

teren notificat împiedicând proprietarul să-și exercite atributele legale.

Reclamantul mai arată

greșita reținere a instanței anterioare cu privire la faptul că nu a făcut

dovada existenței acordurilor proprietarilor sau deținătorilor legali de pe

traseu unde urma să fie amplasată noua conductă, deoarece spațiul respectiv

este un spațiu adiacent, fapt dovedit în urma expertizelor, unde se putea

efectua lucrarea cu ocazia retehnologizării.

Un alt aspect îl

critică reclamantul și anume afirmația, citează:

"Conducta va

trece printr-o stație de autobuz și prin colțul unui magazin" este falsă pentru

că traseul propus de expert a fost bine analizat, fiind răspunzător de cele

prezentate.

Menționez că la fața

locului a fost și reprezentantul instanței de fond pentru a aprecia concret

posibilitatea acestei mutări. în instanță se vor prezenta și alte probe."

Referitor la

reținerea instanței de apel cu privire la prețul lucrării de înlocuire a

conductei efectuată în perioada 2005 - 2006 estimat la peste 12 miliarde ROL,

recurentul contestă acest aspect, sub aspectul că nu trebuie confundat costul

conductei care trece pe terenul proprietate cu lucrările executate în tot

cartierul sau orașul.

Reclamantul

reproșează instanței de apel modul eronat în care s-a apreciat că mutarea este

nelegală și netemeinică, în condițiile în care amplasamentul conductei s-a

făcut pe terenul notificat în mod ilegal. Nici constatările instanței

referitoare la faptul că terenul era afectat de existența conductei de gaze și

reclamantul a avut cunoștință de această împrejurare, nu au nicio relevanță,

întrucât societatea a intervenit pe teren după anul 2001 când se afla în curs

de soluționare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a se fi interesat de situația

juridică a terenului. În susținerea celor învederate, reclamantul invocă

dispozițiile art. 44 din Constituția României, potrivit cărora trebuie

respectat dreptul de proprietate private și obligația de despăgubire a

proprietarului; în considerarea acestui drept, reclamantul arată că a cerut

plata unei chirii pentru perioada 21 decembrie 2007 și până la devierea

conductei, suma fiind stabilită conform normelor în vigoare.

Reclamantul mai

critică soluția din apel, sub aspectul că în mod greșit a statuat că pârâtele

nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, dat fiind că

dreptul de servitute subterană a celor două conducte de alimentare cu gaze

natural pe proprietatea sa este gratuită. Așa fiind, au fost nesocotite

dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004. în susținerea acestora,

reclamantul invocă prevederile art. 44 din Constituția României, art. 481 C.

civ. și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În sfârșit,

recurentul arată, de asemenea, că în mod greșit s-a constatat că nu a invocat

și dovedit existența vreunui prejudiciu cauzat de către pârâtele din prezenta

cauză, cu ocazia efectuării lucrărilor de montare a conductei. Sub acest

aspect, în opinia sa, recurentul învederează că instanța de apel a dat o

interpretare arbitrară și subiectivă, atâta timp cât proprietarul are dreptul

de a se bucura de întreaga proprietate, dreptul de a valorifica suprafața

întregii proprietăți pe piața imobiliară prin pierderea valorii de circulație a

acesteia, pierderea drepturilor înscrise în toate actele juridice interne și

internaționale. Faptul că s-a statuat ca pârâtele să nu-l despăgubească, s-au ignorant

toate drepturile sale în calitate de proprietar, inclusive ale art. 90 alin.

(2) din Legea nr. 35/2004 precum și actele normative invocate și, nu numai dar,

au fost puse la îndoială concluziile expertului de specialitate T.M., în sensul

că expertiza efectuată este eronată. Or, expertul răspunde în fața legii pentru

cele constatate și, de asemenea, să ignore certificatul de urbanism.

Reclamantul invocă ca temei de drept motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

declarat de pârâtele SC D.S.R. S.R.L. București și SC G.S.E. România SA

București se critică decizia atacată sub aspectul acordării cheltuielilor de

judecată, în sensul că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâta arată că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile

doveditoare pentru acordarea cheltuielilor de judecată. Astfel, factura din 25

ianuarie 2011, emisă pentru suma de 10.585,63 RON, reprezentând "servicii

avocațiale conform actului adițional din 14 ianuarie 2011 la contractul din 13

noiembrie 2009", extrasul de cont din data de 28 februarie 2011, din care

rezultă achitarea de către G.S.E. România SA a sumei de 18.505,14 RON,

reprezentând contravaloarea facturii nr. "F1" și a facturii nr.

"F2".

Ca o consecință a

limitărilor tehnice de afișare în cuprinsul extrasului de cont depus în

probațiune, numărul facturii din 25 ianuarie 2011 nu a încăput integral, apărând

doar jumătate din acesta, respectiv, fragmentul "2002". Este însă

dincolo de orice îndoială că valoarea corespunzătoare facturii nr. F1,

respectiv, 10.585,63 RON, se regăsește în cuantumul achitat conform extrasului

de cont depus în probațiune, respectiv, 18.505,14 RON. Din scăderea celor două

sume rezultă o diferență de 7.919,51 RON, corespunzătoare facturii nr. F2,

care, într-adevăr, nu a fost depusă în probațiune, aceasta nefiind

corespunzătoare serviciilor avocațiale prestate în prezenta cauză.

Prin urmare,

recurentele susțin că au înțeles să facă dovada achitării onorariului de avocat

în cuantum de 10.585,63 RON cu factura și extrasul de cont care dovedește plata

acestei sume. Indicarea incompletă a numărului facturii în cuprinsul extrasului

de cont nu le sunt imputabile și nu reprezintă un impediment pentru verificarea

achitării facturii F2, în condițiile în care suma pentru care a fost emisă

factura se regăsește în suma achitată.

În consecință,

recurentele învederează că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art.

274 C. proc. civ.

Recurentele mai arată

că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ. pentru ca

onorariul să fie redus cu suma de 10.585,63 RON ca urmare a pretinsei

nedovediri a achitării acestei sume.

Or, astfel cum au

arătat mai sus în motivarea recursului, extrasul de cont din data de 28

februarie 2011, depus la dosarul cauzei, face dovada achitării facturii din 25

ianuarie 2011, neexistând niciun motiv ca instanța să ignore acest înscris, cu

atât mai mult cu cât suma facturată se regăsește în suma plătită, iar numărul

facturii este trecut, chiar dacă parțial, în descrierea operațiunii.

Prin urmare, în mod

greșit a respins instanța de apel cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariu de avocat, conform facturii din 25 ianuarie

2011, dovada achitării acestei facturi fiind făcută cu extrasul de cont din

data de 28 februarie 2011.

Pentru toate aceste

motive, recurentele-pârâte solicită admiterea recursului, modificarea în parte

a Deciziei nr. 289 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești

în Dosarul nr. 1230/114/2012, în sensul admiterii cererii formulată de pârâte

de obligare a reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată,

inclusiv a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.585,63 RON, reprezentând

onorariu de avocat.

Recursurile sunt

nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

recursul declarat de reclamant

Prealabil examinării

criticilor formulate de recurentul-reclamant este de remarcat că, deși se

invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

singurele critici ale acestuia din perspectiva controlului de legalitate a

deciziei atacate sunt cele privind nesocotirea art. 90 alin. (2) din Legea nr.

351/2004, motiv pentru care se va analiza acesta, urmând celelalte critici să

fie analizate, ulterior.

În mod corect

judecătorul apelului a reținut că acea conductă de gaze este bun de utilitate

și interes public, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 cu privire

la despăgubirile solicitate de reclamantă, judecătorul a reținut că, conducta a

fost amenajată ulterior soluționării procesului de revendicare a terenului

reclamantului, la momentul dobândirii reclamantul având cunoștință de existența

acestora și de restrângerea implicită a dreptului de proprietate.

A mai reținut, în

raport de prevederile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, că legiuitorul

a instituit cu privire la aceste conducte de gaze, o servitute legală ce apasă

asupra terenurilor ocupate de aceste instalații.

Este înlăturată și

critica reclamantei privind aplicarea retroactivă a prevederilor Legii nr.

351/2004. Legea a fost corect aplicată în cauză, în raport de data introducerii

acțiunii. Nu are relevanță sub aspectul legii aplicabile împrejurarea că

respectiva instalație a fost edificată pe terenul reclamantei la un moment

anterior adoptării acestei legi, nici faptul că acesta exista la momentul

achiziționării terenului, relevantă fiind existența legii la momentul introducerii

cererii de chemare în judecată.

De reamintit

jurisprudența Curții Constituționale și a Curții de la Strassbourg cu privire

la dispozițiile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, respective,

cităm:

Prevederile art. 90

alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 instituie o sarcină gratuită care

grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe

toata durata existentei acestora.

Dreptul de uz și

dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al

acestui articol, privesc utilitatea publica, au caracter legal și se exercita

pe toata durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia

retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor

de intervenție în caz de avarie. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi

asupra terenurilor afectate de capacități din domeniul gazelor naturale este

determinata de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin

competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanta cu

dispozițiile constituționale.

Cu privire la

exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra unor terenuri afectate de

capacități care au ca obiect utilități publice, Curtea Constituțională s-a mai

pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în

M. Of. nr. 249/22.03.2004, și Decizia nr. 167 din 1 aprilie 2004, publicată în

M. Of. nr. 438/17.05.2004, prin care au fost respinse excepțiile de

neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (4), art. 18 și art. 37

alin. (4) și (7) din Legea energiei electrice nr. 318/2003. În aceste decizii

Curtea a reținut că, în argumentarea criticii sale, autorul excepției pleacă de

la o premisă greșită, constând în absolutizarea exercițiului prerogativelor

dreptului său de proprietate, făcând abstracție de prevederile art. 44 alin.

(1) teza a doua din Constituție, potrivit căruia "conținutul și limitele

acestor drepturi sunt stabilite de lege", precum și de cele ale art. 136

alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private,

"în condițiile legii organice". Potrivit acestor dispoziții,

legiuitorul este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru

exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de

Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale

sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind

astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv

garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât

să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale

constituționale.

În ce privește

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a

reținut că, potrivit acesteia, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia

reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de

proprietate. În cauza "James și alții împotriva Regatului Unit al Marii

Britanii și Irlandei", 1986, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea

de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau

social, dacă răspunde unei "utilități publice", așa cum prevede art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai

restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea în ansamblul

ei nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării

scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze

un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și

apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în această materie,

legea română respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea a mai reținut

ca art. 44 alin. (5) din Constituție prevede expres dreptul autorităților de a

folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes

general, în condițiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru

"daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru

alte daune imputabile autorității". Pe de altă parte, potrivit alin. (7)

al aceluiași articol, "dreptul de proprietate obligă la respectarea

sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și

la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin

proprietarului".

Art. 90 alin. (2) din

Legea nr. 351/2004 instituia regula că dreptul de uz și de servitute asupra

terenurilor proprietatea terților se exercită gratuit, despăgubirile

acordându-se numai pentru pagubele provocate cu ocazia intervențiilor pentru

retehnologizări, revizii, avarii, după criteriile prevăzute de art. 91.

Trebuie subliniat

faptul că, art. 96 din actul normativ menționat, are în vedere că, în zona de

siguranță a conductelor de gaze naturale este interzisă realizarea de

construcții de orice fel, însă nu este prevăzută acordarea de despăgubiri.

Potrivit

dispozițiilor art. 44 din Constituția României, limitarea exercițiului

dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a

subsolului unei proprietăți trebuie justificată de un interes general. Pe de

altă parte, este adevărat că obligația autorității publice de a-l despăgubi pe

proprietar se referă la daunele provocate solului, plantațiilor sau

construcțiilor dar și la alte daune imputabile, sintagmă care poate include

imposibilitatea proprietarului de a realiza construcții pe terenul afectat.

însă, în cauză, așa cum corect a reținut și constatat instanța anterioară, că

respectiva conductă de gaz a fost inițial amplasată pe terenul restituit în

natură reclamantului cu mult înainte de momentul invocat de către acesta,

precum și faptul că, inițial terenul a fost expropriat în baza Decretului nr.

27/1975 pentru construcția de locuințe, iar prin H.G. nr. 1348/2001 a fost

trecut în domeniul public - aceasta fiind situația juridică a terenului la momentul

emiterii Autorizației de construire nr. 34/2003 și al efectuării lucrărilor.

Mai mult decât atât,

trebuie subliniat faptul că instanța de apel a interpretat corect și legal

dispozițiile art. 96 din Legea gazelor nr. 351/2004 posibilitatea de a modifica

traseul conductei de gaz intervine în situația în care proprietarul terenului

dorește să execute o construcție, situație ce se regăsește în prezenta cauză,

întrucât reclamantului i-a fost eliberat un certificat de urbanism în vederea

efec