ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3508/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Suceava, prin sentința nr. 871 din 30 aprilie 2009, a admis acțiunea formulată de T.C. și T.A. în contradictoriu cu pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, în parte, și a obligat pârâta să le plătească reclamanților suma de 387.664 lei cu titlu de despăgubiri civile și suma de 11.769 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin amplasarea conductei de gaz pe terenul reclamanților, acestora li s-a cauzat un prejudiciu în valoare de 387.664 lei, constând în scăderea valorii suprafeței de 2.161 mp teren, prin schimbarea categoriei de folosință de la teren construibil la teren arabil.

Împotriva sentinței tribunalului, a declarat apel pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta a reiterat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței de fond, arătând că judecătoriei din circumscripția căreia se află imobilul îi revine competența de soluționare a cauzei în primă instanță și nu tribunalului. Pe fond, a arătat că motivarea primei instanțe este greșită, Curtea Constituțională statuând, printr-o serie de decizii că prin prev. art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 se instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acesteia.

Prin Decizia nr. 121 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș. În motivare, instanța de apel a apreciat că hotărârea este legală și temeinică deoarece la data amplasării conductei era în vigoare O.G.

nr. 60/2000 privind reglementarea activității din sectorul gazelor naturale care, în art. 76 alin. (1) stipulează că „drepturile de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin acord între proprietarul terenului și concesionar, cu precizarea duratei, conținutului, a condițiilor și limitelor de exercitare, precum și a despăgubirilor și indemnizației acordate proprietarului". S-a reținut că în caz de nerealizare a acordului prev. la alin. (1), se stipulează la alin. (2) al aceluiași articol, la cererea concesionarului, va decide instanța judecătorească competentă, hotărârea acesteia constituind titlu executoriu pentru drepturile prev. la alin. (1), că potrivit art. 80 lit. b) din O.G.

nr. 60/2000, concesionarul are obligația să obțină, printre altele, și acordurile prevăzute de lege pentru realizarea obiectivului, iar la lit. c) al aceluiași articol se prevede obligativitatea concesionarului de a-i despăgubi pe proprietarii terenurilor și titularii activităților afectate de drepturile prev. la art. 70) pentru prejudiciile cauzate acestora prin exercitarea drepturilor respective. Nu s-a reținut critica pârâtei în ce privește faptul că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietății afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit, întrucât, la data amplasării conductei (în anul 2002) era în vigoare O.G.

nr. 60/2000 iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar aplica Legea nr. 351/2004 și aceasta prevede la art. 91, astfel de despăgubiri. Nu s-a reținut nici critica referitoare la faptul că la data când reclamanții intimați au devenit proprietari conducta era deja instalată, din considerentele expuse mai sus. Împotriva deciziei pronunțată în apel, a declarat recurs pârâta -intimată iar, prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Suceava. Pentru a decide astfel, s-a stabilit că în mod greșit instanțele judecătorești anterioare și-au motivat soluția pe prevederile art. 80 lit. b) din O.G.

nr. 60/2000, reținând că de la data când au devenit proprietarii terenului respectiv 6 septembrie 2001, aceștia erau îndreptățiți la despăgubiri în temeiul articolului mai sus menționat, în condițiile în care de la data de 6 septembrie 2001, art. 80 era abrogat prin Legea nr. 463/2001. Înalta Curte a considerat că reclamanții trebuie despăgubiți în virtutea Legii nr. 351/2004 cu modificările ulterioare, dat fiind faptul că Legea gazelor instituie în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor un drept de uz și servitute legală, care - se exercită cu titlu gratuit, dar face vorbire și despre despăgubirile ce se vor acorda în situația în care produc pagube cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizare, reparații, revizii, avarii, etc, pe terenul unde este instalată conducta magistrală de transport gaze naturale.

S-a apreciat că în cauză, pentru a putea fi stabilită valoarea pe care o are la această dată prejudiciul suferit de către reclamanți, este necesară efectuarea unei expertize, probă care nu se poate administra în recurs. În rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secția comerciala de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 37 din data de 12 aprilie 2011 a admis apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș împotriva sentinței nr. 871 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a schimbat în totalitate sentința și, în rejudecare, admițând excepția prescripției extinctive a respins acțiunea reclamanților. Au mai fost obligați intimații să plătească apelantei suma de 4.053 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei soluții s-a apreciat că acțiunea dedusă judecății are caracter personal, derivând din valorificarea unui drept de creanță, respectiv despăgubiri datorate ca urmare a instalării unei conducte de gaz pe terenul proprietatea reclamanților că, sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, a rezultat fără echivoc că reclamanții s-au adresat Consiliului Județean Suceava - D.T.U. cu cererea înregistrată din 24 octombrie 2002 reclamând amplasarea conductei, astfel că în ipoteza dată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 paguba și persoana răspunzătoare de producerea sa au fost cunoscute de către reclamanți din octombrie 2002, termenul general de prescripției împlinindu-se în octombrie 2005, acțiunea fiind introdusa pe rolul Tribunalului Suceava la data de 6 noiembrie 2007. Împotriva Deciziei nr. 37 din 12 aprilie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Suceava, secția comerciala de contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs reclamanții T.C.

și T.A. care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat împrejurarea că în mod greșit s-a atribuit reclamanților adresa către Consiliul Județean Suceava, datată cu anul 2002, privind amplasarea conductei de gaz, în realitate conducta fiind amplasată în cursul anului 2005. Prin Decizia nr. 918 din 23 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de reclamanții T.C. și T.A., împotriva Deciziei nr. 37 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Suceava, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamanții, prin documentația depusă la dosarul cauzei, au dovedit pe deplin calitatea lor de proprietari asupra terenului, dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 septembrie 2001 la B.N.P., C.l., teren în suprafață de 4.739 mp, aflat în intravilanul municipiului Rădăuți. S-a apreciat că în mod greșit a procedat instanța de apel în rejudecarea apelului atunci când a pus în discuția părților, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune și a constatat ca s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. 5543/1/2011 la data de 29 mai 2012 pentru rejudecarea apelului.

Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 74 din 28 martie 2014, a admis apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, împotriva sentinței nr. 871 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 6778/86/2007, în contradictoriu cu reclamanții-intimați T.C. și T.A. A schimbat în parte sentința nr. 871 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, în sensul că: A obligat pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș să plătească reclamanților intimați suma de 34.118 euro (în loc de 387.664 lei) cu titlu de despăgubiri civile. A obligat reclamanții-intimați să plătească pârâtei suma de 7.513,8 lei cheltuieli de judecată din apel.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței ce nu sunt contrare deciziei pronunțate. În fundamentarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele: Excepțiile necompetenței teritoriale și materiale a instanței de fond invocate prin motivele de apel au fost irevocabil soluționate în primul ciclu procesual prin Decizia civilă nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție care a reținut că, litigiul fiind unul comercial, relevantă fiind calitatea de comerciant a uneia dintre părți, au aplicabilitate disp. art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Excepția prescripției dreptului la acțiunea în despăgubiri a reclamanților, invocată de pârâtă a fost în mod irevocabil respinsă prin Decizia nr. 918 din 23 februarie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție astfel că nu mai poate fi repusă în discuție în rejudecarea apelului.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat, în considerarea art. 315 C. proc. civ., că în mod corect a reținut instanța de fond că, la data de 6 septembrie 2001, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat, reclamanții au achiziționat o suprafață de 4.739 mp teren identică cu p.f. a corn. cad. Rădăuți, teren situat pe raza municipiului Rădăuți, iar în cursul lunii august 2002, pârâta, fără a avea acordul proprietarilor terenului, a amplasat pe o parte din teren o conductă de transport gaze naturale (a se vedea adresa de la filele 186 și 212 dosar al Tribunalului Suceava). De asemeni, corect s-a reținut referitor la regimul juridic al conductei de transport gaze naturale care subtraversează terenul proprietatea reclamanților că este parte componentă a SN T.G.N.

SA și că activitatea de transport a gazelor naturale, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 351/2004 constituie un serviciu public de interes național, iar lucrările de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare și întreținere a capacităților de gaze naturale sunt lucrări de utilitate publică. Conformându-se indicațiilor date prin deciziile de casare, în rejudecarea apelului s-a dispus completarea probatoriului cu expertiză tehnică în scopul stabilirii valorii prejudiciului încercat de reclamanți, ca urmare a amplasării conductei de gaz metan pe terenul proprietatea acestora. Rapoartele de expertiză întocmite în cauză au stabilit că, terenul dobândit de reclamanți prin cumpărare se află situat în intravilanul municipiului Rădăuți, într-o zonă construibilă de locuințe, în apropiere de zona centrală.

Din totalul suprafeței dobândite de reclamanți prin cumpărare, suprafața de 2154 mp nu poate fi folosită pentru construcții datorită amplasării conductei subterane de gaz, ce alimentează S.R.M.P. Rădăuți. Cât privește legea aplicabilă în speța de față s-a luat act că prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-a stabilit cadrul juridic ca fiind cel definit de Legea nr. 351/2004. A reținut instanța că în condițiile art. 480 C. civ., reclamanții au dreptul de a dispune juridic de bunul lor și de a-l folosi, art. 44 alin. (5) din Constituție stabilind că în ipoteza în care daunele sunt determinate de lucrările de interes general, obligația de dezdăunare aparținând autorității publice.

A apreciat instanța că reclamanții au, potrivit Legii nr. 351/2004, dreptul de a înființa plantații pe terenul în suprafața de 2.154 mp, afectat de conductă, însă nu pot edifica nicio construcție, terenul având regimul juridic intravilan, aflându-se într-o zona construibilă, prin urmare atributul folosinței bunului potrivit destinației sale este afectat, reclamanții fiind obligați să folosească terenul ca pe unul cu destinație agricolă, motiv pentru care reclamanții pot pretinde plata unei despăgubiri, așa cum de altfel corect a apreciat și instanța de fond.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor instanța a apreciat că acesta se determină în raport de dispozițiile art. 90 și 91 din Legea nr. 351/2004, care au un caracter general, textul referindu-se la orice pagube produse proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, stabilind că despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate. Cum atributul din dreptul de proprietate care este afectat este cel al folosinței terenului pentru construcții, instanța a considerat că trebuie să se determine despăgubirile potrivit valorii de circulație a terenului, aceasta valoare fiind cea afectată, iar nu producția agricolă ce poate fi obținută pe teren.

Pentru a aprecia asupra valorii de circulație, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în apel de către expert L.C.A., potrivit cărora la nivelul anului 2014 pierderea ca urmare a valorificării ca teren agricol în loc de teren parcelabii sau integral pentru construcții este de 34 118 euro. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. reclamanții intimați au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către pârâta apelantă în sumă de 7.513 lei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții T.C. și T.A. și pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș. I. Recurenții-reclamanți T.C. și T.A.

au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, menținerea hotărârii instanței de fond iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării către reclamanți a unor despăgubiri în valoare de 74.012 euro și înlăturarea dispoziției privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții-reclamanți își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizând, în esență, modul în care instanța de apel a aplicat legea în stabilirea valorii despăgubirilor.

Precizează recurenții-reclamanți că expertul a stabilit prejudiciul prin raportare la două momente: - anul 2008 - când s-a efectuat expertiza avută în vedere la prima instanță, întrucât pentru a se putea compara valorile trebuie avut în vedere același moment de referință, la acel moment prejudiciul a fost stabilit la valoarea de 74.012 euro; - anul 2014 - anul efectuării raportului de expertiză în rejudecarea apelului de către Curtea de Apel Suceava, moment la care s-a reținut un prejudiciu în valoare de 34.118 euro. Raportându-se la decizia de casare, recurenții-reclamanți arată că misiunea primordială a instanței era de comparare, prin efectuarea unei noi expertize, a valorii prejudiciului astfel obținute cu valoarea prejudiciului reținută de Tribunalul Suceava, o astfel de operație neputându-se realiza decât dacă s-ar lua în considerare același moment de referință, respectiv la anul 2008 și nu la anul 2014, așa cum în mod greșit a procedat în speță.

Precizează recurenții-reclamanți că prin soluția instanței de apel au fost „sancționați" reclamanții, pentru faptul că acest litigiu trenează pe rolul instanțelor române de aproximativ 7 ani de zile, timp în care valoarea terenurilor a scăzut în mod semnificativ. Consideră recurenții, că în mod greșit instanța a dispus suportarea de către reclamanți a unei asemenea consecințe, când de fapt este de datoria Statului Român, prin organele judiciare abilitate, să vegheze la soluționarea cererilor aflate pe rolul instanțelor într-un termen rezonabil, ceea ce, în speță, ar fi determinat reținerea ca fiind justă a valorii stabilite la nivelul anului 2008 - adică foarte aproape de momentul la care s-a promovat prezenta acțiune în justiție.

Consideră recurenții că, prin reținerea valorii prejudiciului raportată la anul 2014, instanța de apel a încălcat prevederile art. 6 parag.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind necesitatea soluționării cererilor într-un termen rezonabil, în sensul că au fost obligați să suporte consecințele trecerii timpului concretizate în scăderea sumei acordată cu titlu de despăgubiri. Conchid recurenții-reclamanți în sensul că hotărârea instanței de apel s-a dat cu încălcarea legii și anume a prevederilor dreptului comunitar, prioritar față de dispozițiile legale interne - prevederi ce impun ca părțile să nu fie afectate de durata deosebit de lungă a procesului în curs, cu consecința luării în considerare ca despăgubire a valorii stabilite raportat la anul 2008 - valoare care este asemănătoare în cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză în prima etapă procesuală și în cea a rejudecării apelului.

II. Recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA Mediaș a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului-intimat, referitoare la acordarea de despăgubiri și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Raportându-se la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă învederează faptul că în speță este operantă prescripția în ceea ce privește solicitarea de despăgubiri cu trimitere la termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Argumentându-și această critică recurenta-pârâtă arată următoarele: Față de obiectul litigiului și ținând cont de faptul că legea specială amintită nu reglementează un termen special pentru acordarea de despăgubiri în cauză, în speță sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă așa cum de altfel a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010, care a statuat că „în rejudecare instanța va avea în vedere că reclamanții au cumpărat un teren arabil a cărui valoare anuală de circulație este mult diferită de cea avută în vedere la expertiză.

Totodată, se arată, instanța urmează a stabili perioada pentru care se pot acorda despăgubiri în raport de actele normative în vigoare și de data introducerii acțiunii raportat la instituția juridică a prescripției.". Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, sau în acțiunea privind rejudecarea pagubei, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea conform art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Precizează recurenta-pârâtă că Decizia nr. 918 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a criticat neefectuarea în rejudecare a expertizei cu obiectivele stabilite prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2012 a aceleiași instanțe în care trebuie avută în vedere mențiunea cuprinsă în Decizia nr. 918/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care statuează că „amplu argumentat și bine documentat, prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost stabilit cadrul juridic aplicabil litigiului dintre părți", prin care recunoaște că recomandările cuprinse în Decizia nr. 4079/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituie cadrul juridic aplicabil.

Raportându-se la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia recurată prin prisma faptului că exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora, deși are ca efect lipsirea celor interesați de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală și nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, referitor la protecția proprietății private, ceea ce a statuat C.E.D.O.

în cauza „Mellacher și alții împotriva Austriei", 1989, în cauza „Sporrog și Lonnroth împotriva Suediei", 1982, unde aceeași Curte a arătat că, întrucât autoritățile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiționarilor, aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Precizează recurenta-pârâtă că în spiritul acestor prevederi și analizând jurisprudența C.E.D.O., Curtea Constituțională a mai stabilit că legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității, măsuri de limitare a exercițiului dreptului de proprietate.

Astfel, se arată, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic și social sau dacă răspunde unei utilități publice, așa cum prevede art. 1 la Protocolul 1 la Convenție, profitând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, această privare poate fi făcută de fiecare stat membru în parte iar în prezentul litigiu, conducta care subtraversează terenul intimaților servește îndeplinirii unui serviciu de utilitate publică care profită tuturor locuitorilor și agenților economici din zona respectivă. Consideră această recurentă că în vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului.

în această materie, „ precizează recurenta-pârâtă, legea română, respectă exigențele impuse de prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale deoarece Protocolul prevede că „orice ingerință adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de un caz de utilitate publică", ori în speța de față, activitatea de transport a gazelor naturale este un serviciu public de interes național, iar sistemul de transport gaze naturale, face parte din proprietatea publică a statului, recurenta-pârâtă făcând trimitere la jurisprudența pe care o consideră relevantă. Arată recurenta-pârâtă că și Curtea Constituțională a mai stabilit că eventualele despăgubiri sunt acordate pentru „daune aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor" la instalarea unei conducte magistrale de transport gaze naturale și nicidecum despăgubiri pentru diferența dintre valoarea de circulație a terenului înainte și după instalarea conductei.

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată și pentru faptul că nu a ținut cont de faptul că instalarea conductei a avut toate avizele și autorizațiile necesare, iar la data când intimații au devenit proprietari asupra acestui teren conducta era deja instalată.

Se arată că lucrarea a fost efectuată în baza Autorizației de construire din 19 decembrie 1996 și continuată în baza Autorizației de construire din 27 iulie 2001 autorizație emisă pentru ca Transgaz să poată continua lucrările începute de către Consiliul Local al Municipiului Rădăuți, că în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 50/1991 autorizația de construire constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postulizarea construcțiilor consideră că pretențiile intimatului așa cum au fost acordate de către instanța de judecată sunt neîntemeiate.

Consideră recurenta-pârâtă că faptul că nu deține acordul intimatului nu este de natură a duce la concluzia că aceasta trebuie despăgubit cu sume de bani reprezentând valoarea de circulație a terenului pentru că, așa cum a arătat și astfel cum reiese din adresa Primăriei Municipiului Rădăuți din 2005 despăgubirile pentru culturile distruse la instalarea conductei ar fi trebuit să-i fie acordate unei alte persoane care era proprietara acestei suprafețe la data instalării conductei, dar terenul acesteia nu era lucrat, motiv pentru care aceste despăgubiri nu au fost acordate. Apreciază recurenta-pârâtă că din coroborarea art. 586 cu art. 587 C. civ., rezultă că legea civilă opune servitutilor legale de utilitate privată servitutile ce au ca obiect utilitatea publică, că art. 586 C. civ.

nu prevede o indemnizație pentru proprietarul fondului grevat, de o asemenea servitute, iar din coroborarea acestor prevederi cu art. 44 alin. (7) din Constituție rezultă că dreptul de servitute nu se înscrie în cartea funciară și este gratuit. Arată recurenta-pârâtă că întrucât acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. vechi, pentru plata de despăgubiri, soluția pronunțată de Curtea de Apel Suceava este greșită, deoarece terenul are categoria de folosință arabil și poate fi folosit conform destinației sale. Mai mult, se arată, intimații nu încearcă nici un prejudiciu deoarece pe terenul acestora se poate construi așa cum rezultă din adresa Tarsgaz din 2008 dar proprietarul este ținut de lege să solicite aviz, rezultând că răspunderea civilă delictuală nu operează atâta timp cât nu există prejudiciu, nu există faptă ilicită deoarece conducta a fost instalată în baza unei autorizații valabile ce nu a fost contestată.

Recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat. înalta Curte examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta. I. Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea atacată sub aspectul modului în care instanța de apel a stabilit despăgubirile și a determinat cuantumul acestora. Decizia recurată nu este cenzurabilă din perspectiva acestei critici întrucât cuantumul despăgubirilor a fost determinat în mod judicios în raport de dispozițiile art. 90 și 91 din Legea nr. 351/2004, acestea fiind corect interpretate și aplicate, în sensul că, în cazul în care este afectat dreptul de folosință a terenului pentru construcții - ca atribut al dreptului de proprietate - determinarea despăgubirilor se face potrivit valorii de circulație a terenului, întrucât acest bun este afectat.

Valoarea de circulație a terenului a fost stabilită în considerarea concluziilor raportului de expertiză efectuat la nivelul anului 2014, întrucât, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, acesta trebuie să fie determinat la data pronunțării hotărârii. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită dat fiind faptul că procesul a avut trei cicluri procesuale, soluțiile de casare pronunțate vizând necesitatea administrării unor probatorii complexe, neputându-se astfel imputa instanței de apel scăderea valorii despăgubirilor ca urmare a soluționării cu întârziere a procesului. II. Recursul pârâtei este, de asemenea, nefondat.

Cu privire la prima critică este de reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri a reclamanților a fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia nr. 918 din 23 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată acestei chestiuni bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat, nemaiputând forma astfel obiectul unei noi judecăți. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât instanța de apel în stabilirea obligației recurentei-pârâte de a acorda despăgubiri s-a raportat în mod judicios la dispozițiile art. 480 C. civ., la art. 44 alin. (5) din Constituție, din perspectiva exercitării prerogativelor pe care dreptul de proprietate le conferă proprietarilor terenurilor afectate de capacitățile din domeniul gazelor, evaluând în mod legal drepturile și obligațiile care izvorăsc din folosința imobilului aflat în proprietatea unui terț, pentru un interes public.

Raportându-se așadar în mod corect la dispozițiile legale evocate și de situația de fapt proprie cauzei, instanța de apel a interpretat în mod judicios și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din perspectiva cerinței menținerii unui just echilibru între interesul particular și cel public, ingerință cuprinsă și în alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., confirmând astfel legalitatea sentinței apelate sub aspectul temeiniciei acțiunii reclamanților în ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 90 din Legea nr. 351/2004. Pentru aceste considerente, aserțiunile recurentei-pârâte cu privire la faptul că exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit din perspectiva art. 586, art. 587 C. civ.

și art. 44 alin. (7) din Constituție nu pot fi acceptate. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia reculată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți T.C. și T.A. împotriva Deciziei nr. 74 din 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA Mediaș împotriva Deciziei nr. 74 din 28 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 11 noiembrie 2014.