ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3508/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3508/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul

Suceava, prin sentința nr. 871 din 30 aprilie 2009, a admis acțiunea formulată

de T.C. și T.A. în contradictoriu cu pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, în parte, și

a obligat pârâta să le plătească reclamanților suma de 387.664 lei cu titlu de

despăgubiri civile și suma de 11.769 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut, în esență, că prin amplasarea conductei de gaz pe terenul

reclamanților, acestora li s-a cauzat un prejudiciu în valoare de 387.664 lei,

constând în scăderea valorii suprafeței de 2.161 mp teren, prin schimbarea

categoriei de folosință de la teren construibil la teren arabil.

Împotriva sentinței tribunalului, a

declarat apel pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel,

pârâta a reiterat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței

de fond, arătând că judecătoriei din circumscripția căreia se află imobilul îi

revine competența de soluționare a cauzei în primă instanță și nu tribunalului.

Pe fond, a arătat că motivarea primei

instanțe este greșită, Curtea Constituțională statuând, printr-o serie de

decizii că prin prev. art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 se

instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități

din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenței acesteia.

Prin Decizia nr. 121 din 5 noiembrie

2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș.

În motivare, instanța de apel a

apreciat că hotărârea este legală și temeinică deoarece la data amplasării

conductei era în vigoare O.G. nr. 60/2000 privind reglementarea activității din

sectorul gazelor naturale care, în art. 76 alin. (1) stipulează că „drepturile

de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin

acord între proprietarul terenului și concesionar, cu precizarea duratei,

conținutului, a condițiilor și limitelor de exercitare, precum și a

despăgubirilor și indemnizației acordate proprietarului".

S-a reținut că în caz de nerealizare a

acordului prev. la alin. (1), se stipulează la alin. (2) al aceluiași articol,

la cererea concesionarului, va decide instanța judecătorească competentă, hotărârea

acesteia constituind titlu executoriu pentru drepturile prev. la alin. (1), că

potrivit art. 80 lit. b) din O.G. nr. 60/2000, concesionarul are obligația să

obțină, printre altele, și acordurile prevăzute de lege pentru realizarea

obiectivului, iar la lit. c) al aceluiași articol se prevede obligativitatea

concesionarului de a-i despăgubi pe proprietarii terenurilor și titularii

activităților afectate de drepturile prev. la art. 70) pentru prejudiciile

cauzate acestora prin exercitarea drepturilor respective.

Nu s-a reținut critica pârâtei în ce

privește faptul că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004,

exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietății afectate de

capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit,

întrucât, la data amplasării conductei (în anul 2002) era în vigoare O.G. nr.

60/2000 iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar aplica Legea nr. 351/2004 și

aceasta prevede la art. 91, astfel de despăgubiri.

Nu s-a reținut nici critica

referitoare la faptul că la data când reclamanții intimați au devenit

proprietari conducta era deja instalată, din considerentele expuse mai sus.

Împotriva deciziei pronunțată în apel,

a declarat recurs pârâta -intimată iar, prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Suceava.

Pentru a decide astfel, s-a stabilit

că în mod greșit instanțele judecătorești anterioare și-au motivat soluția pe

prevederile art. 80 lit. b) din O.G. nr. 60/2000, reținând că de la data când

au devenit proprietarii terenului respectiv 6 septembrie 2001, aceștia erau

îndreptățiți la despăgubiri în temeiul articolului mai sus menționat, în

condițiile în care de la data de 6 septembrie 2001, art. 80 era abrogat prin

Legea nr. 463/2001.

Înalta Curte a considerat că

reclamanții trebuie despăgubiți în virtutea Legii nr. 351/2004 cu modificările

ulterioare, dat fiind faptul că Legea gazelor instituie în favoarea

concesionarilor din sectorul gazelor un drept de uz și servitute legală, care -

se exercită cu titlu gratuit, dar face vorbire și despre despăgubirile ce se

vor acorda în situația în care produc pagube cu ocazia intervențiilor pentru

retehnologizare, reparații, revizii, avarii, etc, pe terenul unde este

instalată conducta magistrală de transport gaze naturale.

S-a apreciat că în cauză, pentru a

putea fi stabilită valoarea pe care o are la această dată prejudiciul suferit

de către reclamanți, este necesară efectuarea unei expertize, probă care nu se

poate administra în recurs.

În rejudecare, Curtea de Apel Suceava,

secția comerciala de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 37

din data de 12 aprilie 2011 a admis apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA

Mediaș împotriva sentinței nr. 871 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul

Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a schimbat în

totalitate sentința și, în rejudecare, admițând excepția prescripției

extinctive a respins acțiunea reclamanților.

Au mai fost obligați intimații să

plătească apelantei suma de 4.053 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei soluții s-a

apreciat că acțiunea dedusă judecății are caracter personal, derivând din

valorificarea unui drept de creanță, respectiv despăgubiri datorate ca urmare a

instalării unei conducte de gaz pe terenul proprietatea reclamanților că, sub

aspectul prescripției dreptului la acțiune, a rezultat fără echivoc că

reclamanții s-au adresat Consiliului Județean Suceava - D.T.U. cu cererea

înregistrată din 24 octombrie 2002 reclamând amplasarea conductei, astfel că în

ipoteza dată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 paguba și persoana

răspunzătoare de producerea sa au fost cunoscute de către reclamanți din

octombrie 2002, termenul general de prescripției împlinindu-se în octombrie

2005, acțiunea fiind introdusa pe rolul Tribunalului Suceava la data de 6

noiembrie 2007.

Împotriva Deciziei nr. 37 din 12

aprilie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Suceava, secția comerciala de

contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs reclamanții T.C. și T.A.

care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate,

solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

evocat împrejurarea că în mod greșit s-a atribuit reclamanților adresa către

Consiliul Județean Suceava, datată cu anul 2002, privind amplasarea conductei de

gaz, în realitate conducta fiind amplasată în cursul anului 2005.

Prin Decizia nr. 918 din 23 februarie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de

reclamanții T.C. și T.A., împotriva Deciziei nr. 37 din 12 aprilie 2011 a Curții

de Apel Suceava, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că

reclamanții, prin documentația depusă la dosarul cauzei, au dovedit pe deplin

calitatea lor de proprietari asupra terenului, dobândit potrivit contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 5 septembrie 2001 la B.N.P., C.l., teren

în suprafață de 4.739 mp, aflat în intravilanul municipiului Rădăuți.

S-a apreciat că în mod greșit a

procedat instanța de apel în rejudecarea apelului atunci când a pus în discuția

părților, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune și a constatat

ca s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Curții de Apel Suceava sub nr. 5543/1/2011 la data de 29 mai 2012 pentru

rejudecarea apelului.

Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a

civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 74 din 28

martie 2014, a admis apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș, împotriva

sentinței nr. 871 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 6778/86/2007,

în contradictoriu cu reclamanții-intimați T.C. și T.A.

A schimbat în parte sentința nr. 871

din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, în sensul că:

A obligat pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș

să plătească reclamanților intimați suma de 34.118 euro (în loc de 387.664 lei)

cu titlu de despăgubiri civile.

A obligat reclamanții-intimați să

plătească pârâtei suma de 7.513,8 lei cheltuieli de judecată din apel.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței ce nu sunt contrare deciziei pronunțate.

În fundamentarea acestei decizii,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

Excepțiile necompetenței teritoriale

și materiale a instanței de fond invocate prin motivele de apel au fost

irevocabil soluționate în primul ciclu procesual prin Decizia civilă nr. 4079

din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și

Justiție care a reținut că, litigiul fiind unul comercial, relevantă fiind

calitatea de comerciant a uneia dintre părți, au aplicabilitate disp. art. 2

pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Excepția prescripției dreptului la

acțiunea în despăgubiri a reclamanților, invocată de pârâtă a fost în mod

irevocabil respinsă prin Decizia nr. 918 din 23 februarie 2012 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție astfel că nu mai poate fi

repusă în discuție în rejudecarea apelului.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat, în

considerarea art. 315 C. proc. civ., că în mod corect a reținut instanța de

fond că, la data de 6 septembrie 2001, prin contractul de vânzare cumpărare

autentificat, reclamanții au achiziționat o suprafață de 4.739 mp teren

identică cu p.f. a corn. cad. Rădăuți, teren situat pe raza municipiului

Rădăuți, iar în cursul lunii august 2002, pârâta, fără a avea acordul

proprietarilor terenului, a amplasat pe o parte din teren o conductă de

transport gaze naturale (a se vedea adresa de la filele 186 și 212 dosar al

Tribunalului Suceava).

De asemeni, corect s-a reținut referitor

la regimul juridic al conductei de transport gaze naturale care subtraversează

terenul proprietatea reclamanților că este parte componentă a SN T.G.N. SA și

că activitatea de transport a gazelor naturale, în conformitate cu art. 21 din

Legea nr. 351/2004 constituie un serviciu public de interes național, iar

lucrările de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare și întreținere

a capacităților de gaze naturale sunt lucrări de utilitate publică.

Conformându-se indicațiilor date prin

deciziile de casare, în rejudecarea apelului s-a dispus completarea

probatoriului cu expertiză tehnică în scopul stabilirii valorii prejudiciului

încercat de reclamanți, ca urmare a amplasării conductei de gaz metan pe

terenul proprietatea acestora.

Rapoartele de expertiză întocmite în

cauză au stabilit că, terenul dobândit de reclamanți prin cumpărare se află

situat în intravilanul municipiului Rădăuți, într-o zonă construibilă de

locuințe, în apropiere de zona centrală. Din totalul suprafeței dobândite de

reclamanți prin cumpărare, suprafața de 2154 mp nu poate fi folosită pentru

construcții datorită amplasării conductei subterane de gaz, ce alimentează

S.R.M.P. Rădăuți.

Cât privește legea aplicabilă în speța

de față s-a luat act că prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție, s-a stabilit cadrul juridic

ca fiind cel definit de Legea nr. 351/2004.

A reținut instanța că în condițiile

art. 480 C. civ., reclamanții au dreptul de a dispune juridic de bunul lor și

de a-l folosi, art. 44 alin. (5) din Constituție stabilind că în ipoteza în

care daunele sunt determinate de lucrările de interes general, obligația de

dezdăunare aparținând autorității publice.

A apreciat instanța că reclamanții au,

potrivit Legii nr. 351/2004, dreptul de a înființa plantații pe terenul în

suprafața de 2.154 mp, afectat de conductă, însă nu pot edifica nicio

construcție, terenul având regimul juridic intravilan, aflându-se într-o zona

construibilă, prin urmare atributul folosinței bunului potrivit destinației

sale este afectat, reclamanții fiind obligați să folosească terenul ca pe unul

cu destinație agricolă, motiv pentru care reclamanții pot pretinde plata unei

despăgubiri, așa cum de altfel corect a apreciat și instanța de fond.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor instanța a apreciat că acesta se determină în raport de

dispozițiile art. 90 și 91 din Legea nr. 351/2004, care au un caracter general,

textul referindu-se la orice pagube produse proprietarilor din vecinătatea

capacităților din domeniul gazelor naturale, stabilind că despăgubirile se vor

calcula avându-se în vedere contravaloarea producției estimate a culturilor și

plantațiilor afectate, precum și valoarea de circulație a bunurilor imobile

afectate.

Cum atributul din dreptul de

proprietate care este afectat este cel al folosinței terenului pentru

construcții, instanța a considerat că trebuie să se determine despăgubirile

potrivit valorii de circulație a terenului, aceasta valoare fiind cea afectată,

iar nu producția agricolă ce poate fi obținută pe teren.

Pentru a aprecia asupra valorii de

circulație, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în

apel de către expert L.C.A., potrivit cărora la nivelul anului 2014 pierderea

ca urmare a valorificării ca teren agricol în loc de teren parcelabii sau

integral pentru construcții este de 34 118 euro.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. reclamanții intimați au fost obligați la plata cheltuielilor de

judecată către pârâta apelantă în sumă de 7.513 lei.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții T.C. și T.A. și pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaș.

I. Recurenții-reclamanți T.C. și T.A.

au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și

în rejudecare, menținerea hotărârii instanței de fond iar în subsidiar,

modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării către reclamanți

a unor despăgubiri în valoare de 74.012 euro și înlăturarea dispoziției privind

obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți își subsumează

criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acestea vizând, în esență, modul în care instanța de apel a aplicat legea

în stabilirea valorii despăgubirilor.

Precizează recurenții-reclamanți că

expertul a stabilit prejudiciul prin raportare la două momente:

- anul 2008 - când s-a efectuat

expertiza avută în vedere la prima instanță, întrucât pentru a se putea compara

valorile trebuie avut în vedere același moment de referință, la acel moment

prejudiciul a fost stabilit la valoarea de 74.012 euro;

- anul 2014 - anul efectuării

raportului de expertiză în rejudecarea apelului de către Curtea de Apel

Suceava, moment la care s-a reținut un prejudiciu în valoare de 34.118 euro.

Raportându-se la decizia de casare,

recurenții-reclamanți arată că misiunea primordială a instanței era de

comparare, prin efectuarea unei noi expertize, a valorii prejudiciului astfel

obținute cu valoarea prejudiciului reținută de Tribunalul Suceava, o astfel de

operație neputându-se realiza decât dacă s-ar lua în considerare același moment

de referință, respectiv la anul 2008 și nu la anul 2014, așa cum în mod greșit

a procedat în speță.

Precizează recurenții-reclamanți că prin

soluția instanței de apel au fost „sancționați" reclamanții, pentru faptul

că acest litigiu trenează pe rolul instanțelor române de aproximativ 7 ani de

zile, timp în care valoarea terenurilor a scăzut în mod semnificativ.

Consideră recurenții, că în mod greșit

instanța a dispus suportarea de către reclamanți a unei asemenea consecințe,

când de fapt este de datoria Statului Român, prin organele judiciare abilitate,

să vegheze la soluționarea cererilor aflate pe rolul instanțelor într-un termen

rezonabil, ceea ce, în speță, ar fi determinat reținerea ca fiind justă a

valorii stabilite la nivelul anului 2008 - adică foarte aproape de momentul la

care s-a promovat prezenta acțiune în justiție.

Consideră recurenții că, prin

reținerea valorii prejudiciului raportată la anul 2014, instanța de apel a

încălcat prevederile art. 6 parag.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, privind necesitatea soluționării

cererilor într-un termen rezonabil, în sensul că au fost obligați să suporte

consecințele trecerii timpului concretizate în scăderea sumei acordată cu titlu

de despăgubiri.

Conchid recurenții-reclamanți în

sensul că hotărârea instanței de apel s-a dat cu încălcarea legii și anume a

prevederilor dreptului comunitar, prioritar față de dispozițiile legale interne

- prevederi ce impun ca părțile să nu fie afectate de durata deosebit de lungă

a procesului în curs, cu consecința luării în considerare ca despăgubire a

valorii stabilite raportat la anul 2008 - valoare care este asemănătoare în

cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză în prima etapă procesuală și

în cea a rejudecării apelului.

II. Recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA

Mediaș a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în

sensul respingerii acțiunii reclamantului-intimat, referitoare la acordarea de

despăgubiri și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă își subsumează

criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Raportându-se la art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., recurenta-pârâtă învederează faptul că în speță este operantă

prescripția în ceea ce privește solicitarea de despăgubiri cu trimitere la

termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Argumentându-și această critică

recurenta-pârâtă arată următoarele:

Față de obiectul litigiului și ținând

cont de faptul că legea specială amintită nu reglementează un termen special

pentru acordarea de despăgubiri în cauză, în speță sunt incidente prevederile

Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă așa cum de altfel a

stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin Decizia nr. 4079 din

24 noiembrie 2010, care a statuat că „în rejudecare instanța va avea în vedere

că reclamanții au cumpărat un teren arabil a cărui valoare anuală de circulație

este mult diferită de cea avută în vedere la expertiză. Totodată, se arată,

instanța urmează a stabili perioada pentru care se pot acorda despăgubiri în

raport de actele normative în vigoare și de data introducerii acțiunii raportat

la instituția juridică a prescripției.".

Conform art. 3 din Decretul nr.

167/1958 termenul general de prescripției este de 3 ani și începe să curgă de

la data când se naște dreptul la acțiune, sau în acțiunea privind rejudecarea

pagubei, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât

paguba cât și pe cel care răspunde de ea conform art. 7 alin. (1) și art. 8 din

Decretul nr. 167/1958.

Precizează recurenta-pârâtă că Decizia

nr. 918 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a criticat

neefectuarea în rejudecare a expertizei cu obiectivele stabilite prin Decizia

nr. 4079 din 24 noiembrie 2012 a aceleiași instanțe în care trebuie avută în

vedere mențiunea cuprinsă în Decizia nr. 918/2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție care statuează că „amplu argumentat și bine documentat, prin Decizia

nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, a fost stabilit cadrul juridic aplicabil litigiului dintre părți",

prin care recunoaște că recomandările cuprinse în Decizia nr. 4079/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție constituie cadrul juridic aplicabil.

Raportându-se la motivul de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică

decizia recurată prin prisma faptului că exercitarea drepturilor de uz și

servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, cu titlu

gratuit pe toată durata existenței acestora, deși are ca efect lipsirea celor

interesați de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o

expropriere formală și nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control

al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din protocolul nr. 1 la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

referitor la protecția proprietății private, ceea ce a statuat C.E.D.O. în

cauza „Mellacher și alții împotriva Austriei", 1989, în cauza „Sporrog și

Lonnroth împotriva Suediei", 1982, unde aceeași Curte a arătat că, întrucât

autoritățile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiționarilor, aceștia

puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le

doneze sau să le ipotecheze.

Precizează recurenta-pârâtă că în

spiritul acestor prevederi și analizând jurisprudența C.E.D.O., Curtea

Constituțională a mai stabilit că legiuitorul poate aprecia în funcție de

nevoia reală a comunității, măsuri de limitare a exercițiului dreptului de

proprietate. Astfel, se arată, dacă privarea de proprietate a fost făcută

într-un anumit context politic, economic și social sau dacă răspunde unei

utilități publice, așa cum prevede art. 1 la Protocolul 1 la Convenție,

profitând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, această privare

poate fi făcută de fiecare stat membru în parte iar în prezentul litigiu,

conducta care subtraversează terenul intimaților servește îndeplinirii unui

serviciu de utilitate publică care profită tuturor locuitorilor și agenților

economici din zona respectivă.

Consideră această recurentă că în

vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie

să păstreze un echilibru între exigențele interesului general al comunității și

apărarea drepturilor fundamentale ale individului. în această materie, „

precizează recurenta-pârâtă, legea română, respectă exigențele impuse de

prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale

deoarece Protocolul prevede că „orice ingerință adusă dreptului de proprietate

trebuie să fie justificată de un caz de utilitate publică", ori în speța

de față, activitatea de transport a gazelor naturale este un serviciu public de

interes național, iar sistemul de transport gaze naturale, face parte din

proprietatea publică a statului, recurenta-pârâtă făcând trimitere la jurisprudența

pe care o consideră relevantă.

Arată recurenta-pârâtă că și Curtea

Constituțională a mai stabilit că eventualele despăgubiri sunt acordate pentru

„daune aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor" la instalarea unei

conducte magistrale de transport gaze naturale și nicidecum despăgubiri pentru

diferența dintre valoarea de circulație a terenului înainte și după instalarea

conductei.

Recurenta-pârâtă critică decizia

atacată și pentru faptul că nu a ținut cont de faptul că instalarea conductei a

avut toate avizele și autorizațiile necesare, iar la data când intimații au

devenit proprietari asupra acestui teren conducta era deja instalată. Se arată

că lucrarea a fost efectuată în baza Autorizației de construire din 19

decembrie 1996 și continuată în baza Autorizației de construire din 27 iulie

2001 autorizație emisă pentru ca Transgaz să poată continua lucrările începute

de către Consiliul Local al Municipiului Rădăuți, că în conformitate cu art. 2

din Legea nr. 50/1991 autorizația de construire constituie actul final de

autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă

executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege

referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și postulizarea

construcțiilor consideră că pretențiile intimatului așa cum au fost acordate de

către instanța de judecată sunt neîntemeiate.

Consideră recurenta-pârâtă că faptul

că nu deține acordul intimatului nu este de natură a duce la concluzia că

aceasta trebuie despăgubit cu sume de bani reprezentând valoarea de circulație

a terenului pentru că, așa cum a arătat și astfel cum reiese din adresa

Primăriei Municipiului Rădăuți din 2005 despăgubirile pentru culturile distruse

la instalarea conductei ar fi trebuit să-i fie acordate unei alte persoane care

era proprietara acestei suprafețe la data instalării conductei, dar terenul

acesteia nu era lucrat, motiv pentru care aceste despăgubiri nu au fost

acordate.

Apreciază recurenta-pârâtă că din

coroborarea art. 586 cu art. 587 C. civ., rezultă că legea civilă opune

servitutilor legale de utilitate privată servitutile ce au ca obiect utilitatea

publică, că art. 586 C. civ. nu prevede o indemnizație pentru proprietarul

fondului grevat, de o asemenea servitute, iar din coroborarea acestor prevederi

cu art. 44 alin. (7) din Constituție rezultă că dreptul de servitute nu se

înscrie în cartea funciară și este gratuit. Arată recurenta-pârâtă că întrucât

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. vechi, pentru

plata de despăgubiri, soluția pronunțată de Curtea de Apel Suceava este

greșită, deoarece terenul are categoria de folosință arabil și poate fi folosit

conform destinației sale. Mai mult, se arată, intimații nu încearcă nici un

prejudiciu deoarece pe terenul acestora se poate construi așa cum rezultă din

adresa Tarsgaz din 2008 dar proprietarul este ținut de lege să solicite aviz,

rezultând că răspunderea civilă delictuală nu operează atâta timp cât nu există

prejudiciu, nu există faptă ilicită deoarece conducta a fost instalată în baza

unei autorizații valabile ce nu a fost contestată.

Recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

reclamanților, ca nefondat.

înalta Curte examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursurile sunt

nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

I. Recurenții-reclamanți au criticat

hotărârea atacată sub aspectul modului în care instanța de apel a stabilit

despăgubirile și a determinat cuantumul acestora.

Decizia recurată nu este cenzurabilă

din perspectiva acestei critici întrucât cuantumul despăgubirilor a fost

determinat în mod judicios în raport de dispozițiile art. 90 și 91 din Legea

nr. 351/2004, acestea fiind corect interpretate și aplicate, în sensul că, în

cazul în care este afectat dreptul de folosință a terenului pentru construcții

- ca atribut al dreptului de proprietate - determinarea despăgubirilor se face

potrivit valorii de circulație a terenului, întrucât acest bun este afectat.

Valoarea de circulație a terenului a

fost stabilită în considerarea concluziilor raportului de expertiză efectuat la

nivelul anului 2014, întrucât, în aplicarea principiului reparării integrale a

prejudiciului, acesta trebuie să fie determinat la data pronunțării hotărârii.

Nici cea de-a doua critică nu poate fi

primită dat fiind faptul că procesul a avut trei cicluri procesuale, soluțiile

de casare pronunțate vizând necesitatea administrării unor probatorii complexe,

neputându-se astfel imputa instanței de apel scăderea valorii despăgubirilor ca

urmare a soluționării cu întârziere a procesului.

II. Recursul pârâtei este, de

asemenea, nefondat.

Cu privire la prima critică este de

reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri a

reclamanților a fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia nr. 918 din 23

februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea

dată acestei chestiuni bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat,

nemaiputând forma astfel obiectul unei noi judecăți.

Nici cea de-a doua critică nu poate fi

primită întrucât instanța de apel în stabilirea obligației recurentei-pârâte de

a acorda despăgubiri s-a raportat în mod judicios la dispozițiile art. 480 C.

civ., la art. 44 alin. (5) din Constituție, din perspectiva exercitării

prerogativelor pe care dreptul de proprietate le conferă proprietarilor

terenurilor afectate de capacitățile din domeniul gazelor, evaluând în mod

legal drepturile și obligațiile care izvorăsc din folosința imobilului aflat în

proprietatea unui terț, pentru un interes public.

Raportându-se așadar în mod corect la

dispozițiile legale evocate și de situația de fapt proprie cauzei, instanța de

apel a interpretat în mod judicios și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

din perspectiva cerinței menținerii unui just echilibru între interesul

particular și cel public, ingerință cuprinsă și în alin. (2) al art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., confirmând astfel legalitatea sentinței

apelate sub aspectul temeiniciei acțiunii reclamanților în ceea ce privește

interpretarea și aplicarea art. 90 din Legea nr. 351/2004.

Pentru aceste considerente,

aserțiunile recurentei-pârâte cu privire la faptul că exercitarea drepturilor

de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul

gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit din perspectiva art. 586, art.

587 C. civ. și art. 44 alin. (7) din Constituție nu pot fi acceptate.

În considerarea celor ce preced Înalta

Curte, constatând că decizia reculată nu este susceptibilă de a fi cenzurată

din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenții-reclamanți T.C. și T.A. împotriva Deciziei nr. 74 din 28 martie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat

recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA Mediaș împotriva Deciziei nr. 74 din 28 martie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 11 noiembrie 2014.