ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 137/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2019, reclamantul A. a solicitat să îi fie acordate daune morale de către Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în cuantum de 33.000 RON, sumă ce reprezintă valoarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (1) Cap II, Anexa VII, Secțiunea a 3-a din Legea nr. 284/2010, sumă pe care intenționa să o obțină în urma soluționării cauzei din dosarul nr. x/2018. În fapt, reclamantul a solicitat aceste daune prin raportare la faptul că hotărârea nr. 2159/2019 pronunțată în data de 28 martie 2019 nu a fost redactată până la data de 10 iulie 2019, fiindu-i astfel îngrădite și vătămate drepturile constituționale fundamentale oferite de către art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin depășirea termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce privește redactarea și comunicarea hotărârii și, implicit, prin tergiversarea procesului. La data de 13 august 2019, cauza a fost declinată către secția a V- a Civilă a Tribunalului București, fiind înregistrată la data de 25 septembrie 2019. La data de 16 septembrie 2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin raportare la prevederile art. 96 alin. (5) C. proc. civ. La termenul din data de 09 septembrie 2020 s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a V- a civilă. Prin sentința civilă nr. 1285 din 21 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin decizia civilă nr. 511 A/2021 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul A..

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 511 A/2021 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că i-au fost îngrădite și vătămate drepturile constituționale fundamentale oferite de către art. 21 alin. (3) din Constituția României dar și cel al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin depășirea termenului prevăzut de alin. (5) al art. 426 din C. proc. civ. în ceea ce privește redactarea și comunicarea hotărârii nr. 2159/2019 pronunțată în data de 28 martie 2019 în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul secției a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, dosar în care el are calitatea de reclamant, iar pârât este o instituție a Statului Român și anume Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București - U.M. 0575 București, iar în urma clarificării contradictorialității pe care el, recurentul-pârât, o are cu pârâtul, intenționează să obțină suma de 33.000 RON, însă această contradictorialitate nu a putut-o clarifica în timpul impus de legislație, deoarece o altă instituție a Statului și anume secția a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București a tergiversat soluționarea cauzei prin neredactarea hotărârii nr. 2159/2019 pronunțată în data de 28 martie 2019 în dosarul nr. x/2018, încălcând astfel art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din C. proc. civ. După expunerea celor reținute de instanța de apel, recurentul a susținut că nu există, la dosarul cauzei, probe din care să reiasă că Statul Român, prin intermediul instituțiilor aflate în subordinea directă sau indirectă ale acestuia, a creat condiții optime pentru ca un judecător să poată redacta o hotărâre în termenul prevăzut de art. 426 alin. (5) din C. proc. civ., pentru ca astfel să evite vătămarea dreptului constituțional oferit de art. 21 alin. (3) din Constituția României. Astfel, recurentul susține că în cauza sa a fost încălcat chiar și noul termen maxim de 90 de zile de redactare a hotărârii, iar acesta nu a identificat existența unui articol de lege care să ofere posibilitatea instanței de a nu respecta termenul prevăzut la alin. (5) al art. 426 din C. proc. civ., dacă acesta se suprapune cu vacanța judecătorească. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de recurs a fost comunicată, însă intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare. Prin rezoluția din data de 04 noiembrie 2021, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 26 ianuarie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Preliminar, din interpretarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și art. 489 din același act normativ, Înalta Curte, constată, că instanța de recurs are obligația de a verifica, prioritar, dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Deopotrivă, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esențiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel. Astfel, așa cum rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ. în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. În speță, din lecturarea cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a susținut, în esență, că prin decizia recurată s-a ignorat lipsa probelor din care să rezulte că statul a creat condiții optime pentru a asigura redactarea hotărârilor judecătorești în termenul de 30 zile, respectiv, că legea nu reglementează termenul rezonabil de soluționare a cauzelor, invocând că decizia atacată fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale, întrucât nu există niciun articol de lege care să ofere instanței posibilitatea de a nu respecta termenul prevăzut la alin. (5) al art. 426 din C. proc. civ., dacă acesta se suprapune cu vacanța judecătorească, iar prin depășirea acestui termen, recurentului i-au fost îngrădite drepturile garantate de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 alin. (1) din CEDO. Or, critica potrivit căreia nu s-a făcut dovada că Statul Român, prin intermediul instituțiilor aflate în subordinea directă sau indirectă ale acestuia, ar fi creat condiții optime pentru ca un judecător să poată redacta o hotărâre în termenul prevăzut de art. 426 alin. (5) din C. proc. civ. nu este o critică de nelegalitate a deciziei, ce poate fi subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci una de netemeinicie, astfel că nu poate face obiectul analizei instanței de recurs. Tot astfel, reiterarea în recurs a situației de fapt și prezentarea considerentelor deciziei recurate fără a se expune critici apte să releve nelegalitatea acesteia, raportat la raționamentul care a justificat soluția adoptată nu are valența unei critici de nelegalitate a soluției pronunțate de către instanța de apel care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Întrucât celelalte argumente invocate în susținerea recursului pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analiza legalității deciziei civile recurate, prin prisma acestui motiv de casare. Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente: Din cuprinsul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la data de 16.09.2019, se reține că, în speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâților Statul Român și Tribunalul București la plata daunelor morale în cuantum de 33.000 RON, sumă ce reprezintă valoarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (1) Cap II, Anexa VII, Secțiunea a 3-a din Legea nr. 284/2010, pe care recurentul a menționat că intenționa să o obțină în urma soluționării cauzei ce constituie obiectul dosarului nr. x/2018 În justificarea pretențiilor formulate, întemeiate în drept pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, reclamantul a arătat că sentința civilă nr. 2159/2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a II -a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, în data de 28 martie 2019 nu a fost redactată până la data de 10 iulie 2019, fiindu-i astfel îngrădite și vătămate dreptul fundamental recunoscut de art. 21 alin. (3) din Constituția României prin depășirea termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în ceea ce privește redactarea și comunicarea hotărârii și, implicit, prin tergiversarea procesului. La termenul de judecată din data de 09.09.2020, prima instanță a dispus introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului București, iar prin sentința civilă nr. 1285 din 21 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, soluția fiind menținută de către instanța de apel. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate și a situației de fapt prezentate de către părți. În acest punct al analizei, se reține că prima instanță a analizat cererea reclamantului de acordare a daunelor morale prin prisma normelor care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, temei juridic invocat expres de către reclamant, prin cererea formulată la data de 16.09.2019, iar prin motivele de apel, reclamantul nu a criticat calificarea făcută de această instanță. Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe este nefondat, reținând, în esență, că neredactarea sentinței civile nr. 2159 din 28 martie 2021 în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 426 alin. (5) din C. proc. civ. nu reprezintă o eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004. În justificarea acestei soluții, instanța de apel a analizat condițiile impuse prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru declanșarea răspunderii civile a statului pentru prejudiciile produse prin erori judiciare și a făcut trimitere la demersul judiciar ce ar fi putut atrage răspunderea statului pentru nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, astfel arătând că exista un alt remediu procedural efectiv în situația concretă a litigiului de față. Or, argumentele critice invocate de partea reclamantă în recurs nu conduc la concluzia că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, articolul 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 definește eroarea judiciară, care poate fi săvârșită în două situații diferite, respectiv: 1). în ceea ce privește actele procesuale adoptate în cadrul procesului și 2).cu ocazia pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive. În ambele situații, eroarea judiciară se caracterizează prin trei elemente: (a) actul procesual a fost efectuat cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual sau hotărârea judecătorească definitivă este în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, (b) un astfel de act procesual sau hotărâre judecătorească definitivă implică o încălcare gravă a drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanei și (c) produce o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Prin urmare, în mod judicios s-a reținut prin decizia civilă recurată că răspunderea statului pentru erorile judiciare este acceptată nu numai în temeiul conținutului hotărârilor judecătorești care includ interpretarea legii și examinarea probelor, ci și ca rezultat al unor acte procedurale. În egală măsură, este corectă observația instanței de apel că această normă legală conține mai multe elemente care delimitează sfera erorii judiciare care poate atrage răspunderea statului. Astfel, din dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 242/2018, care definesc noțiunea de eroare judiciară, rezultă care sunt condițiile de admisibilitate a acțiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare, după cum urmează: 1) - pentru lit. a), existența unui proces civil sau penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unor acte procesuale efectuate de judecător sau procuror; nerespectarea/încălcarea dispozițiilor legale de drept material și procesual prin efectuarea acestor acte procesuale; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; 2) - pentru lit. b), existența unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unei hotărâri judecătorești definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Așadar, pe de o parte, numai erorile evidente sunt calificate de lege drept erori judiciare, iar pe de altă parte, existența erorii trebuie raportată la gravitatea prejudiciului cauzat. În plus, este necesar ca aceasta să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Astfel, trebuie avut în vedere, că legiuitorul însuși a impus, conferindu-i caracter de condiție necesară și obligatorie, ca încălcarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanei să fie una gravă, aptă să provoace un prejudiciu iremediabil. Or, câtă vreme legea impune cu forță obligatorie, ca încălcarea sau, după caz, afectarea drepturilor, a libertăților ori a intereselor legitime ale persoanei să fie gravă, aceasta nu doar că îi îngăduie, ci chiar îl obligă pe judecătorul cauzei să cerceteze, în concret, intensitatea și măsura în care au fost afectate respectivele drepturi, libertăți ori interese legitime, pentru a putea apoi stabili, prin hotărârea sa, dacă acestea au avut o gravitate îndeajuns de ridicată pentru a se putea considera că eroarea judiciară există și trebuie reținută ca temei al angajării răspunderii statului. În acest context, reținerea curții de apel potrivit căreia la pronunțarea hotărârii are în vedere împrejurarea că sentința a fost pronunțată la 28 martie 2019 și a fost motivată la 12 septembrie 2019, întârzierea în redactare fiind de 135 zile, perioadă în care a fost și vacanța judecătorească, respectiv că o atare analiză nu poate face abstracție de natura cauzei, complexitatea acesteia, și nici de încărcătura concretă a instanței care a pronunțat respectiva hotărâre, care în ipoteza de față este una foarte ridicată, nu relevă un viciu de legalitate al deciziei recurate din perspectiva aplicării în cauză a art. 96 din Legea nr. 303/2004. Astfel, deși vacanța judecătorească nu constituie temei de suspendare a termenului în care trebuie redactată o hotărâre judecătorească această apreciere nu relevă o interpretare incorectă a dispozițiilor legale în materia răspunderii statului pentru erori judiciare de către instanța de apel întrucât se circumscrie competenței instanței de a aprecia asupra gravității încălcării drepturilor reclamantului. Deopotrivă, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză, deși existența răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate în exercitarea funcției jurisdicționale este în mod necesar legată de accesul la instanță, cu toate componentele sale, în mod corect instanța de apel a făcut trimitere la remediile procesuale avute de reclamant la dispoziție pentru a obține înlăturarea vătămării pretinse a fi fost înregistrată ca efect al redactării cu întârziere a hotărârii. Din acest punct de vedere, câtă vreme instanța de apel a explicitat raționamentul pentru care a apreciat asupra existenței și admisibilității unui asemenea demers judiciar și a caracterului său efectiv, confirmat, de altfel, de jurisprudența instanțelor naționale, argumentele recurentului relative la omisiunea legiuitorului de a defini termenul rezonabil de soluționare a unei cauze nu relevă un viciu de legalitate a hotărârii recurate. De altfel, o atare critică ignoră raționamentul judiciar expus în justificarea soluției adoptate în apel, care s-a raportat atât la criteriile enunțate în jurisprudența Curții Europene, în evaluarea duratei rezonabile a unei proceduri judiciare, cum sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), par. 67; Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45), cât și la paradigma utilizată de CEDO în cauzele soluționate, în care s-a reclamat durata nerezonabilă a unei proceduri judiciare, în sensul că o atare apreciere este una globală, raportat la ansamblul întregii proceduri, chiar dacă evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Or, înțelesul și întinderea drepturilor garantate de Convenția Europeană sunt stabilite nu numai prin textul Convenției, ci și, în special, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și ca atare, nu se poate ignora faptul că normele cuprinse în Convenție și protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenționalitate", cu consecința că acesta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale. Drept urmare, în baza considerentelor expuse, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva deciziei nr. 511A/2021 din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,