Decizia nr. 1148/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, daune materiale și 200.000 euro, daune morale. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. La data de 7 mai 2019, reclamantul a depus cerere adițională, prin care a solicitat ca instanța să constate caracterul abuziv și erorile judiciare săvârșite prin pronunțarea următoarelor hotărâri: sentința penală nr. 1537 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2016, arătând că a fost judecat în lipsă, iar pedeapsa rezultantă stabilită a avut un cuantum de 4 ani și 8 luni; decizia penală nr. 452 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016, apelul fiind respins ca tardiv, și sentința penală nr. 293 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul x/2016, prin care a fost stabilită o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 10 luni. La data de 8 mai 2019, reclamantul a depus precizare la acțiunea introductivă în sensul că își întemeiază acțiunea și pe prevederile art. 3 din Protocolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 961 din data de 21 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 914 A din data de 4 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 961 din 21 august 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 914 A din data de 4 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A.. Recurentul-reclamant, susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 961 din data de 21 august 2020 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și a deciziei civile nr. 914 A din data de 4 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 23 septembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris aflată la dosar. Prin rezoluția din data de 24 septembrie 2021, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. I.

Procedura de filtru Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost întocmit la data de 22 noiembrie 2021 și a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs. Prin rezoluția din data de 17 decembrie 2021, a fost fixat termen de judecată la data de 1 februarie 2022, în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului. La termenul de judecată din 1 februarie 2022, Înalta Curte, prin încheierea de ședință de la acea dată, a dispus continuarea procedurii de filtru și întocmirea unui supliment la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului cu referire la prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările ulterioare, și la cele statuate prin Decizia nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 20 ianuarie 2021. Prin suplimentul la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului s-a arătat că, în speță, completul de filtru urmează a analiza dacă decizia recurată este supusă recursului sau dacă este incidentă excepția inadmisibilității prezentei căi de atac. Suplimentul la raport a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar. Prin punctul de vedere depus la dosar, recurentul-reclamant a solicitat a se lua act că nu este de acord cu cele reținute în suplimentul la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, precizând că, în speță, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018, iar decizia nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă speței. Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a formulat punct de vedere cu privire la suplimentul întocmit în cauză la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului. Prin rezoluția din data de 7 aprilie 2022, a fost fixat termen la data de 24 mai 2022, în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare prin prisma excepției inadmisibilității prezentei căi de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin prisma excepției inadmisibilității prezentei căi de atac, reținând și prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele: Prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. stipulează: "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din același cod, sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs. Conform prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în forma în vigoare la data formulării prezentei acțiuni (14 noiembrie 2018): "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare (...)". Aplicarea acestor dispoziții legale a fost extinsă și proceselor pornite până la data de 31 decembrie 2018 (cum este și prezentul litigiu), potrivit art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În speță, prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 14 noiembrie 2018 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 27 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, recurentul-reclamant A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.000.000 euro, daune materiale, și 200.000 euro, daune morale. În susținerea cererii, recurentul-reclamant A. a arătat că, prin decizia penală nr. 564/P din data de 14 mai 2018 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2016 a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani. A susținut recurentul-reclamant că decizia consfințește faptul că sentința penală nr. 1537 din data de 14 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2016, definitivă prin respingerea apelului, este rezultatul unei erori judiciare. Reclamantul a invocat faptul că aceste erori judiciare i-au creat grave prejudicii fizice și morale, fiind încarcerat pentru o lungă perioadă în regim închis. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018. La data de 7 mai 2019, reclamantul a depus precizări prin care a solicitat a se constata caracterul abuziv și erorile judiciare săvârșite prin: sentința penală nr. 1537 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2016, întrucât a fost judecat în lipsă, iar pedeapsa rezultantă de 4 ani și 8 luni este rezultatul unei erori judiciare; decizia penală nr. 42 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2016, deoarece a fost respins apelul ca tardiv; sentința penală nr. 293 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2016, întrucât pedeapsa rezultantă de 4 ani și 10 luni este rezultatul unei erori. A arătat că, în baza hotărârilor anterior menționate, s-a emis un mandat de executare pentru o perioadă de 4 ani și 8 luni. Totodată, a subliniat că, prin decizia nr. 564P din data de 14 mai 2018 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2016, s-a dispus o pedeapsă rezultantă de 3 ani. Reclamantul a considerat că, în speță, cele trei hotărâri anterioare sunt rezultatul unor abuzuri și al unor erori judiciare. A precizat că, după emiterea mandatului pentru 4 ani și 8 luni, a fost încarcerat pentru o perioadă de 1 an și 3 luni, până la pronunțarea deciziei corecte, în Penitenciarele Slobozia și Rahova. La data de 8 mai 2021, reclamantul a depus precizare la acțiunea introductivă în sensul că își întemeiază acțiunea și pe prevederile art. 3 din Protocolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Raportat la circumstanțele speței, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din data de 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunțate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..". Potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant în sensul că decizia anterior menționată nu este aplicabilă speței de față, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, recurentul-reclamant a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a săvârșirii unor erori judiciare de către instanțele de judecată. Astfel, referitor la noțiunea de eroare judiciară, în cuprinsul deciziei nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut că textul art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 prevede că, prin C. proc. civ. și C. proc. pen., precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nici C. proc. civ. și nici Legea nr. 2/2013 nu cuprind vreo definiție legală a noțiunii de eroare judiciară, în general, pentru facilitarea aplicării prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ceea ce înseamnă că pentru aplicarea acestei norme și, în consecință, determinarea excepțiilor de la exercitarea recursului în această materie, este necesară identificarea noțiunii de referință în dreptul pozitiv, în doctrină ori în jurisprudență. În cazul erorilor judiciare săvârșite în procesul penal, în prezent, o astfel de reglementare o reprezintă prevederile art. 538 din C. proc. pen., normă care are denumirea marginală "Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară". De asemenea, a reținut că legiuitorul român, adoptând C. proc. pen., a pus în acord legea procesuală penală cu Constituția și cu tratatele și convențiile internaționale la care România este parte și a reglementat în mod distinct dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară prin art. 538 și dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prin art. 539. Art. 538 C. proc. pen. prevede că: "(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit." A mai reținut instanța supremă că "Legiuitorul român, adoptând C. proc. pen., a pus în acord legea procesuală penală cu Constituția și cu tratatele și convențiile internaționale la care România este parte și a reglementat în mod distinct dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară prin art. 538 (dispoziții ce corespund prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7)" Prin urmare, având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a săvârșirii unei erori judiciare, invocând prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și pe cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, noțiune care este reglementată de art. 538 C. proc. pen., în aplicarea deciziei nr. 54 din data de 14 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 20 ianuarie 2021, hotărârea recurată în cauză nu este supusă recursului, fiind o hotărâre definitivă. Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. În consecință, având în vedere cele anterior reținute, fiind învestită cu judecata unei căii de atac neprevăzute de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul, împrejurare față de care nu se mai impune analiza vreunor alte aspecte invocate în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,