Decizia nr. 1883/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 813/2019 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 35.000 RON pentru executarea pedepsei privative de libertate în condiții necorespunzătoare și a sumei de 35.000 RON pentru deplasarea/transportul la sediul instanțelor judecătorești și cazarea necorespunzătoare în penitenciar.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 813 din 22 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 858A din 23 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 813 din 22 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A anulat sentința apelată și, pe fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1905 din 30 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 858A din 23 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 785A din 19 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 813 din 22 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A fost anulată sentința apelată și, în evocarea fondului, a fost admisă în parte cererea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3000 euro cu titlu de daune morale. A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 785A din 19 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - pârât a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În primul rând, arată că niciuna dintre condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1357 - 1371 din C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru fapta proprie, în condițiile în care aceasta a fost comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică, pentru care nu se poate atrage răspunderea statului. Acțiunea vizează un presupus prejudiciu, constând în tratamente inumane și degradante suferite de reclamant în perioada încarcerării. Or, Penitenciarul Jilava, în care reclamantul a fost încarcerat, este instituție publică cu personalitate juridică și, în consecință, răspunde, în limitele obligațiilor ce îi incumbă potrivit legii, pentru faptele cu caracter ilicit săvârșite prin organele sale. Între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și celelalte instituții care ar putea răspunde în cauză nu există niciun fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi. Arată că, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată în numele statului, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Prevederile H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, coroborate cu cele ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și cele ale Ordinului Ministerului Justiției nr. 433/C/2013, conduc la concluzia că Ministerul Finanțelor Publice nu poate reprezenta statul, acesta neasigurând condițiile din spațiile de detenție. Ministerul Finanțelor răspunde în numele Statului Roman numai în condițiile normelor speciale, de exemplu art. 538 - 541 din C. proc. pen. sau altor legi speciale de reparație, situații care nu se regăsesc în speță. Din interpretarea prevederilor art. 11 alin. (1) și alin. (2) și art. 48 alin. (1) și alin. (8) din Legea nr. 254/2013, precum și a celor din Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/2017, rezultă că Penitenciarul Jilava este titular al obligației de a asigura persoanelor private de libertate condiții corespunzătoare de detenție. În sarcina Statului Român nu există prevăzute atribuții cu privire la organizarea activității penitenciarelor și nici de reprezentare în instanță a acestora. În al doilea rând, apreciază că situația de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 538 și următoarele din C. proc. pen. pentru a fi justificată acordarea de măsuri reparatorii pentru privarea de libertate nelegală. Prin decizia penală nu s-a dispus achitarea reclamantului, ci doar punerea sa în libertate, nefiind astfel îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile legale menționate anterior. Nici măsura arestării preventive nu a fost nelegală, ci a respectat dispozițiile art. 223 din C. proc. pen. Prin urmare, cât timp măsura restrictivă de libertate nu a fost stabilită ca fiind nelegală, nici cererea de despăgubiri nu este întemeiată. În al treilea rând, la finalul cererii de recurs, recurentul - pârât expune câteva argumente generale cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, pentru a căror cuantificare doctrina și practica au consacrat anumite criterii care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Pentru considerentele pe care le-a expus, recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicită admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Apărările părților: Intimatul - reclamant a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefundat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sub un prim aspect, fundamentat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că Penitenciarul Jilava ar trebui să răspundă pentru condițiile de detenție. În acest sens, expune legislația pe care o apreciază ca fiind relevantă speței și din care ar rezulta că Statul Român poate să răspundă doar în condițiile unor norme speciale, care nu sunt incidente în cauză. Înalta Curte reține, pe de o parte, că judecarea cauzei în primul ciclu procesual a avut loc în contradictoriu exclusiv cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în calitate de pârât, ca urmare a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamant, a motivelor de fapt și de drept invocate de acesta. Pârâtul nu s-a apărat nici în apel, nici în recurs în sensul că nu este titular al obligației de despăgubire și nici nu a efectuat demersuri de atragere în cauză a altor persoane, dacă aprecia că obligația incumbă altor entități cu personalitate juridică. Pe de altă parte, acest prim argument este nefondat. Deși măsurile privative de libertate implică, de obicei, pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii, nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Pedeapsa închisorii nu determină pierderea de către deținut a drepturilor garantate prin legi naționale și europene. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului. În acest context, art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător. În cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a fost obligat la plata de daune, din perspectiva obligației ce îi revine acestuia de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Constituție și legislația europeană, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecății, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită și culpabilă a altor subiecte de drept. Înalta Curte constată că statului îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, iar eventualele inacțiuni, în acest sens, se subscriu dificultăților întâmpinate de întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenție. Penitenciarelor le revine doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a statului, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenției, o obligație legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a soluționa problema supraaglomerării din locurile de deținere și problema condițiilor precare de detenție, în conformitate cu principiile Convenției, și a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenție. În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern. În Cauza Rezmivej și alții contra României, cauză pilot în materia condițiilor de detenție, Curtea Europeană a impus Statului Român obligația legală de a pune în aplicare, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau individuale care se impun pentru a garanta unui reclamant dreptul a cărui încălcare a fost constatată de Curte. Statul trebuie, de asemenea, să aplice aceste măsuri în privința celorlalte persoane care se află în aceeași situație ca și reclamantul, obiectivul acestuia trebuind să fie acela de a soluționa problemele care au determinat Curtea să constate încălcarea în cauză [a se vedea, printre altele, Rutkowski și alții împotriva Poloniei, nr. 72287/10 și altele, pct. 200, 7 iulie 2015; Ališić și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 60642/08, pct. 142, CEDO 2014; Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 83; Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 192-193, CEDO 2004-V și trimiterile citate acolo]. În Hotărârea pronunțată în Cauza Polgar contra României din 20 iulie 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că Statului Român îi revine obligația reparării unor pagube pentru condiții de detenție improprii, ca răspunzător de politică penală. De asemenea, în Cauza Ciupercescu contra României, în care s-a pronunțat Hotărârea din data de 7 ianuarie 2020, Curtea a reținut că răspunderea pentru condițiile improprii din penitenciare aparține statului care nu garantează deținuților drepturile prevăzute de Convenție. Prin urmare, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale penitenciarelor, răspunderea aparține Statului Român, o atare statuare fiind în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia această situație, cauzatoare de prejudicii morale, este determinată de o problemă structurală și sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului. Contrar celor susținute de recurent, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen., ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși. În consecință, în mod legal, în aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 3 al Convenției Europene, obligatorie pentru instanțe, recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a fost obligat la despăgubiri, fiind considerat responsabil, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor structurale constatate, privind condițiile de detenție în penitenciarele din România. În al doilea rând, recurentul formulează critici cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 538 și art. 539 din C. proc. pen., apreciind că, pentru a se acorda despăgubiri pentru reținerea nelegală, este necesar un act al organelor penale sau a instanțelor de judecată prin care să se stabilească privarea nelegală de libertate. Or, în cazul reclamantului, prin decizia penală nr. 591 din 26 octombrie 2017, nu s-a reținut că arestarea preventivă a fost nelegală. Însă, și aceste critici sunt nefondate. În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 858A din 23 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 813 din 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a anulat sentința apelată. Aceasta a constatat că prima instanță a încălcat principiul disponibilității atunci când a reținut că reclamantul solicită despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate, în sensul art. 538-539 din C. proc. pen., deși din cuprinsul cererii a rezultat cu claritate că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenția reclamantului la despăgubiri pentru condițiile necorespunzătoare de detenție. Prin urmare, instanța a stabilit cadrul procesual, sub aspectul obiectului cererii. Acesta nu a fost criticat, nu a fost supus analizei instanței de recurs, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat. Mai mult, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a casat hotărârea tocmai pentru a se analiza dacă reclamantul a beneficiat de un remediu efectiv pentru condițiile de cazare necorespunzătoare și, în măsura în care, la momentul liberării condiționate, acesta nu a beneficiat efectiv de dispozițiile recursului compensatoriu, atunci să se verifice condițiile prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor în circumstanțele pretinse. În consecință, demersul reclamantului vizează răspunderea pentru condițiile inumane de detenție, iar nu răspunderea pentru privarea nelegală de libertate. Prin urmare, în cererea de recurs, recurentul critică modalitatea de interpretare și aplicare a unor dispoziții legale care nu sunt incidente în cauză, argumentul de nelegalitate expus fiind nefondat. În al treilea rând, fundamentat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul critică modalitatea de evaluare a daunelor morale de către instanța de apel. Și în cadrul acestui argument, susține aplicarea eronată a dispozițiilor art. 538 din C. proc. civ. care se referă la privarea nelegală de libertate, instituție juridică ce nu are aplicabilitate în cauză. Mai mult, aceste criticile se impun a fi respinse și față de faptul că sumele de bani ce se acordă cu titlu de daune morale se stabilesc de judecătorii fondului prin apreciere, nu în baza unui calcul aritmetic. Acestea se determină prin evaluarea circumstanțelor de fapt ale fiecărei cauze, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale și jurisprudențiale. Or, statuările de fapt ale hotărârii recurate, ce sunt consecința evaluării probatoriilor, sunt date de legiuitor în sarcina exclusivă a judecătorilor fondului și nu pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs, care este unul limitat, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., la modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu și la modul în care au stabilit și apreciat faptele. Recurentul pârât nu a înțeles să conteste, prin formularea de apărări în cursul judecății pe fond, situația de fapt expusă de reclamant, în sensul că a fost supus unor condiții necorespunzătoare de detenție, așa cum sunt detaliate în cuprinsul dispozițiilor art. 55 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 254/2013, că i s-a încălcat dreptul la un mediu sănătos, situație incompatibilă cu modul în care ar trebui să se desfășoare activitatea de executare a pedepsei privative de libertate. Astfel, curtea de apel, după casare, a apreciat că circumstanțele factuale ale cauzei sunt probate din punctul de vedere al faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului afirmat, constând în încălcarea, în planul drepturilor subiective reglementate de art. 252 din C. civ., a condițiilor materiale de detenție pe perioada încarcerării. De asemenea, a reținut că reclamantul nu a beneficiat de efectele recursului compensatoriu și nici de vreun alt remediu efectiv pentru condițiile necorespunzătoare de cazare în care a fost nevoit să execute pedeapsa privativă de libertate. Înalta Curte reține că, în considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a evidențiat faptul că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar criteriile prevăzute de legislația națională, ci și principiul echității, ce impune aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat. Astfel, instanța de apel a reținut aspecte de ordin doctrinar și jurisprudențial, potrivit cu care, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea daunelor morale, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între fapta cauzatoare și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 785A din 19 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,