ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2840/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă în data de 03.06.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea acestuia la plata de daune materiale în cuantum de 11.000 RON și de daune morale în cuantum de 300.000 RON, reprezentând prejudiciul suferit pentru privarea sa nelegală de libertate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 539 și urm. C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința nr. 1184 din 18 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de către reclamant.

Prin decizia nr. 1064A din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantului, a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Prin decizia nr. 4131 din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de către pârât împotriva deciziei instanței de apel.

Prin sentința nr. 1341 din 11 iunie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 961 A din 16 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantului și a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea și 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 35.000 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral și a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

7.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit principiul non omisso medio și dispozițiile art. 478 C. proc. civ. în ceea ce privește molestarea sa sexuală, precizând că în fața primei instanțe nu au fost dezbătute și nu au fost analizate elementele răspunderii civile delictuale, iar, astfel, nu s-a făcut referire la niciun prejudiciu.

Despre faptele și despre prejudiciile decurgând din molestarea sexuală a făcut vorbire la fond, în concluziile orale și scrise, iar apoi în motivele de apel, încercând să evite expunerea sa oprobiului public (pentru același motiv doar mamei comunicând despre acest fapt, instanța de apel supunându-l unei veritabile probatio diabolica atunci când i-a pretins alte probe pe acest aspect).

Astfel, a precizat că, față de conținutul concluziilor formulate și a apelului său, nu sunt incidente dispozițiile art. 478 C. proc. civ., iar aplicarea principiului non omisso medio este greșită.

- Sub un al doilea aspect, circumscris acelorași motive de casare, recurentul-reclamant a susținut că instanța nu a analizat tipul de prejudiciu moral suferit de acesta și nu a arătat, analizat și aplicat criteriile pentru stabilirea întinderii reparației pentru daunele morale suferite.

A invocat că, deși diferențierea tipurilor de prejudiciu moral și criteriile de acordare a reparației pentru daune morale nu sunt prevăzute de lege, totuși, jurisprudența a statuat principii ce trebuie avute în vedere la momentul pronunțării, a căror încălcare reprezintă o neaplicare a legii.

Așa fiind, a menționat că deși instanța de apel a reținut exact situația de fapt, cu excepția molestării sexuale, nu a observat și nu reține faptul că prejudiciul moral suferit de acesta este: un prejudiciu profesional (constând în punerea la dispoziție pe întreagă durată a procesului penal, cu consecința neavansării în funcție și în grad, neparticiparea la misiuni), un prejudiciu social (prin supunerea la oprobiul public pe toată durata procesului penal), un prejudiciu de familie (prin aceea că a fost părăsit de logodnică), un prejudiciu moral (cauzat de suferința psihică suferită pe întreaga durată a procesului penal, știind faptul că este nevinovat, fiind considerat un infractor atât până la achitarea sa, cât și ulterior, perioadă marcată de insomnii, coșmaruri și intenție suicidală) și un prejudiciu moral sexual (cauzat de molestarea sexuală suferită în arest), care constituie o gravă și iremediabilă vătămare a demnității și a respectului de sine.

A susținut că tratarea în mod global a prejudiciului, fără defalcarea sa, este greșită, deoarece ar fi trebuit să fie identificate toate tipurile de prejudiciu moral, iar acestea să fie analizate inclusiv sub aspectul impactului asupra sa în prezent și în viitor și să fie acordate compensații pentru fiecare prejudiciu suferit, deoarece o calculare generică nu este echitabilă.

A menționat că, deși nu le-a denumit efectiv, a arătat, în concret, în fața instanțelor fondului, toate aceste aspecte legate de prejudiciul moral suferit.

A precizat și că dacă instanța de apel ar fi aplicat corect principiile și criteriile statuate de practică, în materia daunelor morale, ar fi admis acțiunea în ceea ce privește daunele morale, așa cum a fost formulată, acordând daunele morale în maniera solicitată.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

7.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, dat fiind că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe o decizie a Curții Constituționale publicată după pronunțarea sentinței nr. 1341/11.06.2019, fără a justifica acest aspect.

Procedând astfel, instanța de apel nu a ținut cont de principiul fundamental care guvernează procesul civil, în sensul că legea aplicabilă unui litigiu este cea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Dat fiind acest principiu, instanța de apel avea obligația de a analiza fondul cauzei în raport cu dispozițiile normative în vigoare la momentul declanșării litigiului și nici măcar caracterul devolutiv al apelului nu poate constitui un argument în favoarea aplicării cu caracter retroactiv a celor statuate de Curtea Constituțională.

- Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a apreciat greșit cu privire la despăgubirile acordate cu titlu de daune morale și la cuantumul acestora, pe care îl apreciază ca fiind nerezonabil.

A precizat că recurentul-reclamant nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 249 C. proc. civ., în sensul de a-și susține cererea de chemare în judecată cu probe pertinente și concludente, care să contureze existența pretinsului prejudiciu suferit.

Doctrina și jurisprudența au arătat, în mod unitar, că sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului actori incumbit onus probandi, astfel că acesta trebuie să facă dovada existenței prejudiciului moral încercat.

În stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ține cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune, cu necesitate, ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiții cumulative: afirmarea dreptului încălcat și circumstanțierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.

Mai mult, precizează că este nerezonabil cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit (de 35.000 RON) în raport cu perioada de arest preventiv executată (de 15 zile), sens în care face referire la decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, arată că, în cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general care degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se, însă, atât principiul proporționalității, cât și principiul echității.

Raportat la aceste motive, consideră suma solicitată cu titlu de despăgubiri, de 35.000 RON, pentru o perioadă de 15 zile de arest preventiv, ca fiind exagerată.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

Recurentul-reclamant a formulat note de ședință, prin care a invocat excepția nulității recursului pârâtului întrucât nu indică normele de drept substanțial care au fost încălcate sau aplicate greșit, recurentul-pârât fiind nemulțumit de cuantumul despăgubirilor.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu date fiind dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 54 din 14 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În privința recursului declarat de reclamant, s-a reținut că: (i) recursul este susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât critică aplicarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. față de prejudiciului fizic și psihic din perioada arestului, suferit în urma molestării sale sexuale și a amenințării de către ceilalți coinculpați; (ii) criticile referitoare la determinarea prejudiciului moral, cu indicarea diferitelor componente ale acestuia, vor fi analizate doar în măsura în care pot fi identificate aspecte de nelegalitate, respectiv încălcarea unor dispoziții legale ori principii de drept, iar nu aspecte de netemeinicie ale judecății anterioare; (iii) dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt incidente, fiind invocate formal, cât timp nu se argumentează, în concret, existența unei eventuale nemotivări a instanței în raport cu susțineri concrete, deduse judecății în prezenta cauză.

În privința recursului declarat de pârât, s-a reținut că: (i) criticile privitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, în legătură cu reținerea incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ii) criticile privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. nu atrag incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât pun în discuție, de fapt, însăși îndeplinirea condiției existenței unui prejudiciu moral, fiind subsumabile motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă doar în măsura în care nu deduc judecății aspecte relative la maniera de apreciere a utilității și de interpretare a mijloacelor probatorii de către instanța devolutivă de control judiciar; (iii) criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât antamează, în realitate, aspecte de netemeinicie.

Raportul întocmit a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 septembrie 2024 completul de filtru a reținut că nu poate fi primită excepția nulității recursului pârâtului, invocată de reclamant, a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la data de 11 decembrie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Recursurile declarate împotriva deciziei instanței de apel sunt nefondate.

Analizând recursurile în ordinea impusă de aspectele contestate, Înalta Curte reține următoarele:

a) Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a contestat, sub un prim aspect, legalitatea soluției de angajare a răspunderii sale materiale pe tărâmul art. 539 C. proc. civ..pen. pentru privarea nedreaptă de libertate suferită de reclamant pe parcursul cercetării sale penale în dosar nr. x/2014 (acuzat de săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu), privind valorificarea în cauză a deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021.

Astfel, reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, și nesocotirea principiului care guvernează procesul civil, susținându-se că legea aplicabilă unui litigiu trebuie să fie aceea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Examinarea criticii, în acest conținut, presupune raportarea la motivul legal de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme se susține de către recurent o greșită aplicare, în conținut, a normei de drept material incidente cauzei, cu referire la dispozițiile art. 539 C. proc. civ..pen.

Datele esențiale ale litigiului, relevante din perspectiva criticii formulate, presupun observarea faptului că la 3.06.2016 reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pentru obligarea la plata daunelor materiale și morale pe temeiul art. 539 – 541 C. proc. civ..pen., pentru privarea sa nelegală de libertate din perioada 31.05.2013 – 14.06.2013, în cursul cercetării penale din dosarul nr. x/2014, finalizat prin decizia penală nr. 1721/A/2015 a Curții de Apel București (dosar de instanță nr. x/2013) în sensul achitării sale în baza art. 16 lit. c) C. proc. civ..pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de violare de domiciliu.

Un prim ciclu procesual al cauzei a fost parcurs după pronunțarea sentinței civile nr. 1184/18.10.2016 a Tribunalului București și a deciziei civile nr. 1064A/22.11.2017 a Curții de Apel București, stabilindu-se definitiv că acțiunea reclamantului a fost formulată cu respectarea termenului special de prescripție prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen.

În rejudecarea cauzei după anularea primei sentințe, a fost pronunțată sentința civilă nr. 1341/11.06.2019 a Tribunalului București, prin care acțiunea a fost respinsă deoarece a fost judecată în parametrii dați de dispozițiile art. 539 C. proc. civ..pen. – care reglementa la acea dată un drept la despăgubire a persoanei exclusiv pentru privarea nelegală de libertate suferită în cursul procesului penal - și de decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-completul de recurs în interesul legii, care tranșa cu titlu obligatoriu asupra necesitării dovedirii caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, în mod explicit, prin actele jurisdicționale evocate în cuprinsul alin. (2) al art. 539 C. proc. civ..pen. și asupra faptului că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Decizia Curții Constituționale nr. 136/3 martie 2021 – care a constatat neconstituționalitatea soluției legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. civ..pen. în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau prin achitare – a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, aceasta survenind în ordinea juridică la momentul la care litigiul pendinte se afla în calea de atac a apelului exercitat împotriva sentinței civile nr. 1341/11.06.2019 a Tribunalului București, așadar mai înainte ca raportul juridic de drept substanțial să fi fost definitiv soluționat.

Acest aspect decisiv a fost valorificat prin decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-completul de recurs în interesul legii (privitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 asupra cauzelor aflate în curs la data publicării acestora, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009), ale cărei dezlegări sunt aplicabile, mutantis mutandis, și cauzei pendinte, chiar dacă în jurisprudența unificată prin pronunțarea acesteia, consecințele deciziilor Curții Constituționale produceau efecte contrare în planul dreptului material, prin suprimarea completă a normei ce consacra dreptul (la despăgubiri) a cărui recunoaștere se urmărea în procedurile jurisdicționale aflate în curs, în timp ce în cauza pendinte efectul deciziei Curii este acela al "îmbogățirii" normei de drept material (art. 539 C. proc. civ..pen.) prin instituirea a încă unei ipoteze legale – arestarea nedreaptă – care dă dreptul persoanei la despăgubiri.

În plus, așa cum însăși Curtea Constituțională a statuat asupra modului în care se produc efectele deciziilor sale de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate - spre exemplu, prin decizia nr. 874/18 decembrie 2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 2/3 ianuarie 2019, par. 48-52 "aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se constitui-facta futura, cât și situațiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere), și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita, anume cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, partea I a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil", ipoteză pentru care a fost reglementat remediul special al revizuirii prevăzute de art. 509 pct. 11 C. proc. civ.

Raportat la acest considerent explicativ asupra modului în care acționează prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție - pretins a fi fost încălcate în cauză, potrivit susținerilor din recursul pârâtului – litigiul pendinte se circumscrie, funcție de stadiul său la momentul survenirii deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, unei "situații juridice pendinte", ce corespunde cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care prevederile art. 539 C. proc. civ..pen. erau aplicabile, și aceasta indiferent de invocarea sau nu (și) în speță a aceleiași excepții de neconstituționalitate.

Observând aceste două repere cu valoare obligatorie asupra modului în care se produc efectele deciziilor Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității dispozițiilor incidente litigiilor pendinte pe rolul instanțelor judecătorești, care furnizează dreptul material aplicabil acestora, Înalta Curte reține ca fiind legală soluția instanței de apel care a aplicat în cauză decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, cu consecința angajării răspunderii materiale a pârâtului în temeiul art. 539 C. proc. civ..pen. pentru repararea prejudiciilor de ordin moral suferite de reclamant pe perioada arestării nedrepte ori decurgând din această situație.

Pentru aceleași motive prezentate anterior, critica unei aplicări retroactive a aceleiași decizii a Curții Constituționale, cu nesocotirea și încălcarea prevederilor de rang constituțional ale art. 147 alin. (4), nu subzistă, în timp ce despre un principiu fundamental care ar guverna procesul civil, în înțelesul dat de recurentul-pârât (legea aplicabilă unui litigiu este aceea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), s-ar putea discuta doar cât privește legea procesuală civilă (art. 24 și art. 25 alin. (1) din C. proc. civ.), numai că în speță nu aceasta a fost sursa criticii de nelegalitate și, mai departe, a soluției ce a generat această critică, ci presupusa greșită aplicare a unui alt conținut al dreptului material decât cel incident litigiului.

- Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate decizia instanței de apel "cu privire la despăgubirile acordate pentru daune morale și la cuantumul acestora", apreciat ca fiind nerezonabil.

Astfel, deși a invocat că reclamantul nu și-ar fi îndeplinit obligația de a proba pretinsul prejudiciu suferit, a cărei sarcină îi revenea în temeiul art. 249 C. proc. civ., și a principiului de drept "actori incubit onus probandi", recurentul-pârât nu a explicat criticile sale cu trimitere concretă la considerentele deciziei recurate, care descrie la filele x prejudiciul moral încercat de reclamant, în toate componentele sale, astfel cum a fost stabilit pe baza probelor administrate și corespondent descrierii acestuia realizată prin cererea de chemare în judecată (cu excepția molestării sexuale din timpul arestului, după cum se va arăta în analiza recursului formulat de reclamant).

Sunt, de aceea, lipsite de corespondent în realitatea cauzei susținerile critice ale pârâtului, potrivit cărora reclamantul era dator să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură i-au fost afectate drepturile nepatrimoniale ori să prezinte motivele de fapt care i-au produs certitudinea încălcării drepturilor afirmate, Înalta Curte observând doar că aceste motive de fapt și argumente au fost prezentate în mod consistent prin actele procedurale înfăptuite de reclamant pe parcursul litigiului (cererea de chemare în judecată, concluziile scrise, apelul formulat) fiind, de altfel, și confirmate prin probele administrate.

Criticile privitoare la caracterul nerezonabil al despăgubirilor acordate, al căror cuantum a fost calificat drept exagerat de recurentul-pârât, așa cum s-a reținut încă de la momentul întocmirii raportului asupra recursului, nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. întrucât antamează, în realitate, aspecte de netemeinicie care nu sunt în puterea de cenzură a instanței de recurs, susținerile relative la pretinsa nesocotire a principiilor proporționalității și echității în stabilirea despăgubirilor acordate (menționate în dezvoltarea acestei critici) fiind invocate doar formal.

Pentru aceste considerente, recursul pârâtului apare ca fiind nefondat.

b) Recursul reclamantului a supus verificării legalitatea deciziei pronunțate în apel din perspectiva neexaminării și neacordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin molestarea sexuală suferită în timpul arestului, dar și pentru procedeul de evaluare a prejudiciului moral, global, fără realizarea unei evaluării pentru fiecare componentă a acestuia.

Prin raportul asupra recursului, criticile acestui recurent au fost încadrate în motivele legale de recurs date de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., apreciindu-se ca fiind formal invocat, fără a fi dezvoltat, motivul invocat de reclamant cu trimitere la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- În mod nefondat a criticat reclamantul o greșită aplicare în cauză de către instanța de apel a principiului omisso medio în legătură cu reținerea de către aceasta a incidenței prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. raportat la prejudiciul fizic și psihic decurgând din molestarea sexuală acuzată pe perioada arestului, despre care curtea de apel a arătat că a fost pentru prima oară invocată de reclamant prin motivele de apel.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care tranșează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi". Or, incidența acestor dispozițiilor legale a fost reținută de instanța de apel în legătură cu faptele prezentate de reclamant prin motivele de apel care descriau circumstanțele producerii unui prejudiciu neinvocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a cărui reparare pecuniară s-a cerut a fi, de asemenea, asigurată.

Însă, contestând ca nelegală opunerea de către instanța de apel a limitelor judecății sale trasate prin dispozițiile art. 478 (3) C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a fost în măsură să indice decât concluziile orale și scrise formulate la fond și motivele de apel în care a făcut vorbire de faptele circumscrise incidentului constând în molestarea sexuală.

Or, o greșită aplicare a limitelor judecății în apel conform celor trasate prin dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. ar fi presupus, în circumstanțele cauzei, dovedirea unei legale învestiri a primei instanțe cu faptele circumscrise acestui tip de prejudiciu (decurgând din molestarea sexuală), realizată fie pe calea cererii de chemare în judecată, fie pe calea unei cereri formulate în condițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nici concluziile orale și nici cele scrise nu au aptitudinea recunoscută legal de a produce efectul de învestire a instanței. De asemenea, nu prezintă relevanță sub aspectul cercetat, al legalei învestirii a primei instanțe cu faptele apreciate ca fiind noi în decizia recurată, ceea ce s-a dezbătut și s-a analizat în judecata tribunalului, ci ceea ce reclamantul a înțeles să supună judecății pe calea unui act procedural apt să producă efectul de învestire, cum ar fi cererea de chemare în judecată, cerere modificatoare/completatoare/precizatoare.

Întrucât recurentul-reclamant nu a fost în măsură să descrie ori să indice astfel de acte care să fi produs încă din fața primei instanțe efectul legal al învestirii acesteia cu cercetarea faptelor și analiza pretențiilor subsumate prejudiciilor decurgând din molestarea sexuală, în mod corect instanța de apel a reținut incidența art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nefiind permis reclamantului ca pe calea apelului să suplimenteze faptele deduse judecății în cuprinsul cererii de chemare în judecată ori pretențiile afirmate în cuprinsul acesteia.

- Subsumat motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat neanalizarea și neacordarea de despăgubiri de către curtea de apel, corespunzător tuturor componentelor prejudiciului moral suferit, decurgând din arestarea nedreaptă la care a fost supus pe parcursul anchetării și cercetării sale penale sub acuzația săvârșirii infracțiunii de violare de domiciliu.

Critica este nefondată, observându-se, într-un prim plan, că recurentul nu indică punctual care componentă a prejudiciului moral, dintre cele descrise în acțiunea sa, ar fi rămas în afara analizei și evaluării întreprinse prin decizia atacată cu prezentul recurs.

Totodată, se constată că, pe baza probelor administrate, curtea de apel a reținut că se confirmă "susținerile apelantului-reclamant referitoare la efectele negative pe care le-a avut măsura arestării preventive asupra acestuia pe plan emoțional, social și profesional". Astfel, considerentele alocate analizei componentei prejudiciului notează prezența suferințelor psihice încercate de reclamant, a consecințelor negative produse pe plan fizic și emoțional, precum și în sfera relațiilor sale sociale și profesionale. De asemenea, se reține ca fiind necontestat și cert demonstrat prin probele administrate că privarea nedreaptă de libertate a cauzat reclamantului prejudicii de natură morală ca urmare a atingerii aduse unor valori fundamentale precum libertatea fizică, integritatea psihică, demnitatea, imaginea personală, reputația profesională (fiind menționată mărturia care relata afectarea părții prin pierderea gradului de caporal și prin defăimarea sa la locul de muncă).

Prin urmare, contrar criticii formulate, se constată că ceea ce a cuantificat instanța de apel prin acordarea de despăgubiri a fost prejudiciul moral suportat de reclamant, descris în toate componentele sale, cu excepția celui decurgând din molestarea sexuală, în privința căruia au fost opuse considerente de ordin procedural legate de invocarea sa omisso medio, direct prin motivele de apel.

Într-un plan secund al criticii, în care s-a invocat că instanța de apel a procedat în mod greșit la o evaluare globală a prejudiciului, iar nu prin defalcarea acestuia, corespunzător elementelor sale componente, Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentului deoarece evaluarea globală nu demonstrează că instanța de apel n-ar fi avut în vedere toate componentele prejudiciului moral acuzat de reclamant, astfel cum a fost descris prin cererea de chemare în judecată și apoi confirmat prin probele administrate. Indicatorul a ceea ce a evaluat și, în final, despăgubit prin hotărârea sa instanța de apel este dat de considerentele care explică soluția pronunțată, iar nu de procedeul de cuantificate – global sau defalcat – aplicat. Or, așa cum s-a reținut prin cele de mai sus, considerentele relevă reținerea tuturor componentelor prejudiciului moral despre care reclamantul a făcut vorbire în acțiunea dedusă judecății, iar despăgubirea acordată reflectă complexitatea prejudiciului moral stabilit ca fiind suportat de acesta.

În plus, atunci când critică greșita despăgubire prin evaluarea globală, iar nu defalcată, a prejudiciului moral, corespunzător componentelor sale, recurentul-reclamant nu se raportează la nicio dispoziție legală care ar impune un astfel de procedeu și nici măcar la o cutumă ori o jurisprudență a instanțelor de judecată în acest sens.

În considerarea acestor motive, și recursul declarat de reclamant apare ca fiind nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de ambele părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 961 A din 16 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2024.