ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1936/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava-Secția I civilă la data de 05 februarie 2021 sub nr. x/86/2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 1.046.000 lei, din care suma de 46.000 lei reprezentând daune materiale, ca urmare a prejudiciilor suferite în urma trimiterii în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor continuate de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 13 ind. 2 din Legea nr.70/2000 raportat la art. 249 și art. 248 ind. 1 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) compusă din suma de 38.000 lei reprezentând onorariu asistență avocațială în dosarul nr. x/39/2014, conform facturilor și chitanțelor emise de Cabinet Avocat B și suma de 8.000 lei reprezentând onorariu expert evaluator desemnat de instanța de judecată în dosarul nr. x/39/2014, iar suma de 1.000.000 lei reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului ca urmare a trimiterii nelegale în judecată; cu cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 lei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene și art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 411 alin. (2), art. 453 C. proc. civ. I.

Hotărârea Tribunalului Suceava – Secția I civilă Prin sentința civilă nr.2371 din 07 noiembrie 2021, Tribunalul Suceava-Secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 15.000 lei cu titlu de daune morale; a respins, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Decizia Curții de Apel Suceava – Secția I civilă pronunțată în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr.1052 din 30 septembrie 2022, Curtea de Apel Suceava-Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. I.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă pronunțată în primul ciclu procesual Prin decizia nr.856 din 17 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr.1052 din 30 septembrie 2022 a Curții de Apel Suceava - Secția I civilă, a casat, în parte, decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantului cu privire la pretenția acestuia referitoare la daunele materiale; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva aceleiași decizii. I.

Decizia Curții de Apel Suceava – Secția I civilă în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr.994 din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A, împotriva sentinței nr.2371 din 7 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava – Secția I civilă în dosarul nr.x/86/2021; a schimbat în parte sentința civilă nr.2371/07.12.2021 pronunțată de Tribunalul Suceava, în sensul că: a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului A suma de 42.000 de lei cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariu de avocat (38.000 de lei) și onorariu expert (4.000 de lei) cheltuieli efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr.x/39/2014; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei pe care a pronunțat-o și deciziei nr.1052/30.09.2022 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, astfel cum a fost casată în parte prin decizia civilă nr.856/17.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; a obligat intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantul A a sumei de 4.070 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din fața primei instanțe, apel și recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr.994 din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel Suceava – Secția I civilă au declarat recurs reclamantul A, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, precum și Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava. I.6.1. Recursul declarat de reclamantul A Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât la dezbateri a participat și reprezentantul Direcției Naționale Anticorupție, deși acesta nu avea niciun temei legal pentru a participa. A mai susținut că, din punct de vedere procedural, participarea procurorului în prezentul dosar trebuia pusă în discuția părților, urmând ca instanța să se pronunțe nemijlocit și motivat asupra noului cadru procesual, nestabilit de reclamant. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., procurorul, dar nu din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, putea participa doar dacă litigiul viza o apărare a ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor. Raportat însă la obiectul cererii deduse judecății, prezentul litigiu nu este unul în care procurorul trebuie să intervină pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor. În acest context, al participării procurorului DNA la dezbaterile cauzei, fără ca participarea sa să aibă un temei legal, să fie admisă legal prin încheiere de către judecătorii cauzei, după o prealabilă și legală punere în discuția contradictorie a părților, este incidentă o nulitate absolută cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 174 alin. (1) și (2) rap. la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., cauzată de încălcarea dispozițiilor imperative speciale privind competența DNA, prevăzute de art. 1 alin. (2), art. 3, art. 13 din OUG nr.43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, toate acestea atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțată, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (l) pct. 1 C. proc. civ. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează o contradictorialitate a motivelor hotărârii. În susținerea acestui motiv, recurentul-reclamant a învederat că, deși instanța de apel a concluzionat că pretențiile sale sunt întemeiate, în dispozitiv, în contradicție cu argumentele reținute, a acordat doar parțial sumele solicitate. Printr-un al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăsesc argumentele admiterii apelului formulat de pârât și nici motivele pentru care nu s-a dat niciun răspuns la restul cererilor pe care reclamantul le-a formulat. De asemenea, a susținut că urmare acestor nelegalități cererea de apel a fost respinsă, instanța de apel apreciind în mod absolut eronat că în prezenta cauză nu sunt întrunite elementele ce ar atrage răspunderea obiectivă a statului pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat. A mai susținut și faptul că abordarea instanței de apel este contrară concluziilor minutei întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel. În concluzie a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și acordarea cheltuielilor de judecată. I.6.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Prin recursul formulat, recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că motivarea deciziei recurate se centrează exclusiv pe cele reținute în motivarea deciziei de casare, preluată aproape în integralitate. Astfel, în raport cu dezlegările din decizia de casare, în rejudecare, instanța de apel avea obligația de a analiza dacă în cauză sunt incidente condițiile prevăzute de art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Examinând hotărârea atacată sub aspectul invocat, se constată că instanța de apel nu a realizat o motivare corespunzătoare a deciziei pronunțate în ceea ce privește examinarea argumentelor prezentate de părți și interpretarea probatoriului administrat în cauză, lipsind exprimarea propriilor argumente, situație ce echivalează cu lipsa de motivare a hotărârii. Pe cale de consecință, a considerat că soluția exprimată prin dispozitiv este nesusținută și pur formală, în condițiile în care nu au fost analizate probele administrate, nu au fost stabilite împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu au fost invocate normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță. Lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., este echivalentă necercetării fondului și atrage, în consecință, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că în mod nelegal s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului A suma de 42.000 de lei cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariu de avocat (38.000 de lei) și onorariu expert (4.000 de lei), cheltuieli efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr.x/39/2014. A susținut că instanța de casare a concluzionat că se impune a fi dezlegat întelesul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în condițiile în care a apreciat că, în primul ciclu procesual, instanța a făcut trimitere la o normă fără incidență în cauză. Pe cale de consecință, în raport cu dezlegările din decizia nr.856/17.05.2023, a apreciat că, în rejudecare, instanța de apel avea obligația de a analiza dacă în cauză sunt incidente dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Totodată, a considerat că în speță nu pot fi incidente prevederile acestui text de lege și a indicat statuările Curții Constituționale din Decizia nr.440/22.06.2017, potrivit cărora prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pot fi incidente doar în situația în care pretențiile financiare izvorâte din desfășurarea procesului penal sunt formulate de terțe persoane, care nu au avut calitatea de părți în procesul penal respectiv. În raport cu dispozițiile art. 32 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că reclamantului A, care a fost parte în procesul penal, în calitate de inculpat, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. În concluzie, în raport cu cele expuse, a apreciat că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu pot fundamenta cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 42.000 de lei cu titlu de daune materiale, reprezentând onorariu de avocat (38.000 de lei) și onorariu expert (4.000 de lei), cheltuieli efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr. x/39/2014. Pentru considerentele expuse a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în principal trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și, în rejudecare, respingerea apelului reclamantului vizând cererea de obligare a pârâtului atât la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în cadrul dosarului penal nr. x/39/2014, cât și a cheltuielilor de judecată. I.6.3. Recursul declarat de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava Prin cererea formulată, Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava a învederat că instanța de apel a dat satisfacție reclamantului sub aspectul acordării daunelor materiale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, considerând că există o răspundere obiectivă a statului. Totodată, deși instanța de apel nu a reținut nici o culpă din partea intimaților Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava și Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava în legătură cu soluționarea dosarului penal nr. y/39/2014, a admis cererea apelantului-reclamant A în ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele materiale. În contradicție cu instanța de apel în ceea ce privește fundamentul juridic și temeiurile de drept aplicabile, indicate de apelantul-reclamant, fără a indica în mod clar și explicit existența unui caz de eroare judiciară și texul de lege corespunzător aplicabil, recurenta a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de acesta este netemeinică. A mai susținut că dispozițiile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr.303/2004 (în vigoare până la data de 15 decembrie 2022), în diferitele forme pe care acest articol le-a avut în decursul timpului, respectiv art. 268 alin. (4) din Legea nr.303/2022 (în vigoare începând cu 16 decembrie 2022) prevăd cazurile de eroare judiciară. Cu privire la definirea erorii judiciare, recurenta a invocat și statuările Curții Constituționale din Decizia nr.45/2018 (paragraful 21) și din Decizia nr.252/2018 (paragraful 149). În ceea ce privește cazurile de eroare judiciară reglementate de Codul de procedură penală, art. 538 - 539 din acest cod, acestea sunt urmate de alte dispoziții ce reglementează condițiile de exercitare a acțiunilor prin care se poate solicita acordarea de compensații pentru prejudicii în cazurile de eroare judiciară reglementate de cele două articole menționate (prejudiciu și modalitatea de reparare a acestuia, calitatea procesuală activă, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii, calitatea procesuală pasivă și instanța competentă). Art. 96 din Legea nr.303/2004, așa cum a fost modificată de Legea nr.242/2018, în afară de cazurile de eroare judiciară de la alin. (3), prevede și alte condiții de exercitare a acțiuni în răspundere pentru eroare judiciară (calitatea procesuală pasivă și instanța competentă), condiții prevăzute și de art. 269 din Legea nr.303/2022. Aceasta indică faptul că, prin aceste reglementări, legiuitorul a reglementat nu numai o simplă cauză a acțiunilor judecătorești, ci veritabile acțiuni, cu cazurile și condițiile proprii de exercitare, indicând voința acestuia de a recunoaște dreptul părții de a formula anumite pretenții referitoare la pretinse prejudicii cauzate de activitatea procesual penală sau procesual civil exclusiv pe o anumită cale procedurală și în anumite condiții de exercitare a acțiunii Dacă s-ar admite că, în cazul cererilor de chemare în judecată prin care se solicită acoperirea prejudiciilor cauzate prin acte procesuale sau procedurale săvârșite în cadrul procesului penal ori civil, s-ar putea invoca, drept temei al răspunderii, temeiul de drept comun privind răspunderea civilă delictuală ori temeiurile de drept indicate de reclamanți, înseamnă a se nesocoti prevederile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., precum și celelalte dispoziții ce reglementează alte cazuri de eroare judiciară [art. 96 alin. (3) din Legea nr.303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr.242/2018, respectiv art. 268 alin. (4) din Legea nr.303/2022] și înseamnă a permite „ocolirea” acestor dispoziții concrete, imperative și derogatorii de la dreptul comun, ce au fost edictate pentru a produce efecte și pentru a fi aplicate, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, și nu ca o alternativă ori opțiune. În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr.136/2021 a Curții Constituționale (paragraful 32), precum și considerentele Deciziei nr.76/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragrafele 101, 102, 121). A mai menționat că intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a participat în nici un fel la soluționarea dosarului penal nr.y/39/2014, nu a inițiat nici un demers procesual împotriva apelantului-reclamant care să justifice atragerea răspunderii obiective din partea intimatului Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Față de cele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a hotărârii atacate, și pe fond pronunțarea unei hotărâri legale, în sensul motivelor invocate, respectiv respingerea ca nefondat a apelului formulat de reclamant în ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele materiale. I.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurentul-reclamant A și recurenta Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava. A invocat excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant A, apreciind că motivele invocate de acesta nu se încadrează în cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, a solicitat admiterea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1 În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) corob. cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului formulat de recurentul-reclamant A, Înalta Curte constată următoarele: Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a invocat excepția nulității recursului formulat de recurentul-reclamant, susținând că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost tranșat în mod definitiv în primul ciclu procesual, iar cele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. sunt formal invocate, recurentul-reclamant fiind nemulțumit, în realitate, de hotărârea pronunțată de instanța de apel și de aspectele de fapt reținute de aceasta. Având în vedere excepția invocată, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Această sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât ea nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio. În cauză, se reține că o parte a criticilor expuse în cerere de recurentul-reclamant vizează o pretinsă motivare contradictorie a hotărârii atacate, aspecte ce pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, se mai pot identifica o critică întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care formal este încadrabilă în cazul invocat, chiar dacă nu este întemeiată. În acest context, Înalta Curte, constatând că nu poate fi aplicată sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de către recurentul-pârât prin întâmpinare și va proceda la analiza pe fond a căii de atac, urmând ca susținerile ce nu reprezintă critici de nelegalitate să fie înlăturate ca atare. II.2 În ceea ce privește recursurile declarate, examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.2.1 Recursul formulat de recurentul-reclamant A Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică decizia atacată pe motiv că instanța de apel nu a fost legal constituită, întrucât participarea reprezentantului Direcției Naționale Anticorupție în etapa dezbaterilor a nu a avut niciun temei legal. Prin invocarea acestui motiv de recurs și în prezentul ciclu procesual, recurentul-reclamant ignoră faptul că acest aspect a fost dezlegat cu caracter definitiv prin decizia nr.856 din 17 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă în recurs, în primul ciclu procesual, în care s-a statuat că prezența procurorului în proces a fost justificată în baza dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ., iar participarea unui procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție a fost determinată de legătura directă dintre faptele reclamate, ca forme de ilicit, cu activitatea desfășurată de procurorii din cadrul acestei direcții. Așadar, având în vedere dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant nu mai poate reitera, iar prezenta instanță nu mai poate analiza, în această etapă, chestiunile deja dezlegate (prezența procurorului în proces), întrucât acestea nu mai pot primi o altă rezolvare, în condițiile în care prima instanță de recurs le-a dat o dezlegare cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, reținând, cu autoritate de lucru judecat, legalitatea participării în această pricină a procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel a concluzionat (antepenultimul alineat al paginii 9) că pretențiile reclamantului sunt temeinice, în dispozitiv a acordat doar parțial suma solicitată de acesta. Acest motiv de recurs nu poate fi primit, instanța găsindu-l nefondat. Astfel, se constată că în recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că reclamantul are un drept la despăgubire, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal. La reluarea judecății, instanța de apel, având în vedere dezlegările date de Înalta Curte prin decizia de casare, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., respectiv acelea că reclamantului i se cuvin cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, a apreciat asupra cuantumului acestora prin administrarea de probe, reținând următoarele: „Ca urmare a dezlegărilor date de ÎCCJ prin decizia din recurs, curtea constată că reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor materiale solicitate de la pârâtul Statul Român, daune generate de cheltuielile efectuate în cadrul dosarului penal în care a fost achitat. În ceea ce privește daunele materiale reprezentând onorariul de avocat, curtea constată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 38.000 de lei, sumă ce este dovedită în cauză prin chitanțele atașate cererii de chemare în judecată. Referitor la daunele materiale reprezentând onorariu expert, efectuate în cadrul aceluiași dosar penal, curtea constată că reclamantul a dovedit această cheltuială doar în parte, pentru suma de 4.000 de lei, reprezentând contravaloarea onorariului pentru expertul judiciar. De asemenea, reclamantul a susținut că a mai achitat o sumă de 4.000 de lei pentru expert parte, însă la dosar nu s-a depus nicio dovadă care să certifice această cheltuială. Așa fiind, curtea constată că în ceea ce privește onorariul expert, cererea este îndreptățită doar pentru suma de 4.000 de lei. Nu poate fi primită susținerea din concluziile orale a apelantului reclamant în sensul să fie acordate cu titlu de cheltuieli de judecată din dosarul penal reprezentând onorariu de avocat, suplimentar sumei de 38.000 de lei cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității. Astfel, chiar dacă în cauză s-a făcut dovada că onorariul de avocat din dosarul penal a fost mai mare de 38.000 de lei, atâta timp cât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat cu acest titlu doar suma de 38.000 de lei, instanța de judecată este limitată la această sumă”. Astfel, din conținutul considerentelor deciziei atacate, anterior redate, rezultă că instanța de apel a constatat că reclamantului i se cuvin de principiu cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, întrucât această chestiune fusese tranșată prin decizia de casare, iar instanța era obligată să țină seama de caracterul obligatoriu al acestei dezlegări, astfel cum prevăd dispozițiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli, instanța de apel a avut în vedere, referitor la onorariul de avocat, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat doar suma de 38.000 lei, sumă ce a fost și dovedită, astfel că a respectat principiul disponibilității, fiind ținută de limitele învestirii. Referitor la onorariul de expert, a reținut că partea a făcut dovada achitării sumei de 4000 lei, pentru diferența de 4000 lei neprezentând dovezi. În consecință, în urma probatoriului administrat cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale (înscrisuri: chitanțe și facturi), a reieșit faptul că aceste cheltuieli de judecată au fost dovedite parțial de către reclamant. Rezultă așadar că aprecierea instanței de apel în privința temeiniciei pretențiilor reclamantului nu este de natură a determina o soluție diferită de cea pe care a pronunțat-o, respectiv de acordare doar a cheltuielilor dovedite, cu respectarea limitelor învestirii, și nu este în măsură să atragă casarea deciziei atacate. Cu alte cuvinte, nu există o contradicție între reținerea instanței de apel a faptului că partea reclamantă este îndreptățită la recuperarea unor cheltuieli și constatarea că aceste cheltuieli solicitate nu au fost decât parțial probate, astfel încât acțiunea este admisă în aceste limite. Așa fiind, contrar susținerii recurentului-reclamant, între considerentele anterior redate și dispozitivul deciziei recurate nu există contradicție, pentru a deveni incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pretinsa contradicție invocată de către recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt și de drept, dar și un raționament logico-juridic clar prin raportare la înscrisurile administrate și la dispozițiile legal incidente, conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susține că este vorba de contradictorialitate între considerente și dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluția pronunțată. Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel nu a expus argumentele admiterii apelului formulat de pârât, iar urmare acestei nelegalități cererea de apel a fost respinsă, instanța apreciind eronat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii obiective a statului român pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, abordare total opusă concluziilor Minutei întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel. Înalta Curte observă că prin decizia de casare nr.856 din 17 mai 2023 a fost admis doar recursul formulat de reclamant, iar pricina a fost trimisă instanței de apel pentru rejudecarea apelului reclamantului doar în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile materiale pretinse de acesta. Recursul declarat de pârât, ce privea chestiunea calității sale pasive în acțiunea pendinte, a fost respins ca nefondat. Ținând cont de limitele casării trasate de instanța de recurs, în rejudecare, instanța de apel, în mod corect, a analizat doar apelul reclamantului și doar cu privire la aspectul despăgubirilor materiale. Prin urmare, susținerile recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt străine de natura cauzei, astfel că nu pot fi primite, deoarece în ciclul procesual anterior, față de limitele admiterii recursului reclamantului, cererea privind despăgubirile pentru prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de acesta a fost respinsă cu caracter definitiv. În consecință, potrivit considerentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat. II.2.2 Recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Recurentul-pârât critică decizia instanței de apel pe motiv că, în rejudecare, nu s-a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. civ., astfel cum a dispus Înalta Curte prin decizia de casare, susținând, totodată, că acest text de lege nu este aplicabil reclamantului și nu poate fundamenta cererea privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în procesul penal. Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate recurentul-pârât criticând faptul că instanța de apel nu a respectat îndrumările date prin decizia de casare, deci este în discuție nesocotirea art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Din examinarea deciziei de casare, Înalta Curte observă faptul că instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a constatat că norma legală reglementată de art. 276 alin. (5) C. proc. pen. (respectiv aceea în care cheltuielile să poată fi recuperate de la persoana vătămată sau partea civilă ori partea responsabilă civilmente), la care a făcut referire instanța de apel, nu era una aplicabilă reclamantului, întrucât acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, iar nu la sesizarea părții vătămate. În acest sens, instanța de casare a reținut că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trebuie apreciate inclusiv din punctul de vedere al răspunderii civile obiective care revine statului. Acesta, în calitatea sa de organizator al activității judiciare și responsabil pentru acțiunile de urmărire penală, chiar dacă nu este în culpă, trebuie să suporte costurile de judecată în cazul în care acuzațiile sunt respinse. Considerentele relevante cu privire la această dezlegare sunt următoarele: „În acest sens trebuie văzut înțelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia „în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile”. Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanșării urmăririi penale și trimiterii în judecată. Or, ca gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblul ei și, în mod particular, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate (căreia îi este asimilată soluția de achitare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspunderea penală și care a demonstrat netemeinicia acuzației. În consecință, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal. Statuând în sens contrar, reținând că reclamantul nu a făcut dovada unor acțiuni ilicite ale statului și pe de altă parte, că ar fi putut să ceară acordarea cheltuielilor judiciare în procesul penal, în considerarea dispozițiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen., instanța de apel a procedat eronat întrucât pe de o parte, a ignorat fundamentul legal al pretențiilor reclamantului dat de răspunderea obiectivă, independentă a statului și, pe de altă parte, a făcut trimitere la o normă fără incidență în cauză (reclamantul, față de care acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu, neregăsindu-se în ipoteza în care să poată cere recuperarea cheltuielilor de la persoana vătămată/partea civilă)”. Așadar, instanța de casare a tranșat faptul că reclamantul este îndreptățit la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de la stat, întrucât dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu-i oferă altă soluție, reclamantul neputându-se îndrepta împotriva părților vătămate, acțiunea penală fiind pusă în mișcare din oficiu. Dezlegând fundamentul juridic al solicitării reclamantului având ca obiect daunele materiale, instanța de casare a trimis cauza spre rejudecare pe aspectul despăgubirilor materiale pretinse, cu indicația pentru instanța de apel a avea în vedere îndrumările date în legătură cu fundamentul juridic al respectivei solicitări. Or, dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni deja dezlegate și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs. Această regulă este instituită în textul art. 501 C. proc. civ. Față de cele expuse, nu pot fi luate în considerare criticile recurentului-pârât referitoare la neanalizarea incidenței dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen., întrucât rejudecarea apelului s-a desfășurat în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, incidența acestui text de lege în cauza de față fiind statuată cu autoritate de lucru judecat de prima instanță de recurs. În consecință, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al recursului formulat de recurentul-pârât și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare. II.2.3 Recursul formulat de recurenta Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava Recurenta Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava critică decizia instanței de apel pe motiv că, deși nu s-a reținut nicio culpă în sarcina intimaților Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava și Statul Român prin Ministerul Finanțelor în legătură cu soluționarea dosarului penal nr.y/39/2014, a fost admisă cererea reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele materiale. Or, în opinia sa, cererea reclamantului este neîntemeiată, întrucât nu este vorba de o eroare judiciară. Înalta Curte reține că pretenția privind acordarea de despăgubiri materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal este distinctă de eroarea judiciară, iar acest aspect a fost tranșat de prima instanță de recurs, aceasta reținând că pretenția reclamantului în legătură despăgubirile solicitate a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului, adică răspunderea care nu presupune existența unei culpe și nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului și trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive. Această răspundere rezultă din obligația de garanție pentru buna organizare a activității judiciare, a serviciului public al justiției și incumbă statului în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanșării urmăririi penale și trimiterii în judecată. În rejudecarea apelului, așa cum s-a reținut supra, cu ocazia analizării celorlalte două recursuri, instanța de apel a avut a analiza doar apelul reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele materiale, chestiunea privind fundamentul juridic al solicitării având ca obiect daunele materiale fiind tranșată definitiv de instanța de casare, care a reținut că este întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului. Așadar, fiind dezlegat de prima instanță de recurs, acest aspect nu a mai fost antamat de instanța de apel în rejudecare, aceasta respectând dezlegarea deja dată în recurs și ținând seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea. În aceste coordonate, criticile recurentei nu pot fi primite, urmând ca în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul său să fie respins ca nefondat.