ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, în data de 11 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pârâții Subcomisia Sectorului 5 al Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și Primarul Sectorului 5, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata de despăgubiri în sumă de 216.000 RON, pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 9.100 mp pentru perioada 06.11.2016 - 06.11.2019, ca urmare a nepunerii în executare, de către pârâți, a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6866/24.09.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, secția civilă în dosarul nr. x/2012, modificată prin decizia civilă nr. 1342R/10.06.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata de despăgubiri lunare în sumă de 6.000 RON, pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 9100 mp pentru perioada ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv ulterior datei de 06.11.2019, până la data punerii în posesie a reclamanților. În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 192 și urm., art. 622 C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1370, art. 1381-1382, art. 1386 art. 1516, art. 1518 și art. 1530-1532 C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1027 din 23 iulie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Subcomisia Sectorului 5 al Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și Primarul Sectorului 5.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1394 A din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți E., C., D., A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1027/23.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Subcomisia Sectorului 5 al Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și Primarul Sectorului 5 București.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei recurate și a sentinței apelate și, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În dezvoltarea motivul de casare invocat, recurenții au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 892 și art. 1349 C. civ., precum și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 3 C. proc. civ. și art. 4 C. civ. Sub un prim aspect criticat, recurenții au arătat că temeiul de drept al acțiunii introductive a fost reprezentat de art. 192 și urm., art. 622 din C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1370, art. 1381-1382, art. 1386, art. 1516, art. 1518 și art. 1530-1532 din C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. La solicitarea expresă a primei instanțe, reclamanții au precizat că acțiunea este formulată în condițiile dreptului procedural comun, întemeiată în drept pe prevederile procedurale comune, și nu pe dispozițiile speciale ale art. 892 C. proc. civ. Pe cale de consecință, instanța a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, întemeiată în drept pe dispozițiile procedurale și materiale de drept comun, scopul urmărit prin acțiune nefiind constrângerea debitorului la executarea obligațiilor de a face intuitu personae existente în sarcina acestuia, cum a retinut prima instanță, ci exclusiv repararea prejudiciului material generat de lipsa de folosință a terenului ca urmare a faptei ilicite a pârâților, de nepunere în executare a unui titlu executoriu. Prin urmare, este eronată interpretarea instanțelor de fond că nu putea fi formulată acțiune decât în temeiul art. 892 C. proc. civ., iar nu în temeiul dispozițiilor procedurale de drept comun și a dispozițiilor de drept material privind răspunderea civilă delictuală. Aceasta întrucât art. 892 C. proc. civ. este complementar art. 906 din cod, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 16/2017, în cuprinsul art. 906 alin. (7) C. proc. civ. fiind menționat expres că acordarea de penalități în condițiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun. Prin sintagma "sau ale dreptului comun" se întelege dreptul comun procedural, creditorul având posibilitatea legală să acționeze atât pe calea art. 892 din C. proc. civ., cât și pe calea dreptului comun, pentru a obliga debitorul la plata de despăgubiri pentru prejudiciul generat. Recurenții au indicat în cerere atât prejudiciul, cât și fapta ilicită, respectiv nepunerea în executare a titlului executoriu, acțiunea nefiind raportată la faza executării silite, ci fiind independentă de aceasta. Doar fapta ilicită constă în neexecutarea obligațiilor de către pârâți, prejudiciul/lipsa de folosință fiind generată de fapta ilicită, astfel că instanța trebuia să analizeze doar fapta ilicită, nu executarea silită. Sub cel de-al doilea aspect criticat, recurenții au susținut că în mod greșit a apreciat instanța de apel că acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință putea fi promovată doar în situația în care titlul executoriu prevedea "predarea unui bun", nu doar obligații de a face - de punere în posesie și emitere titlu de proprietate. Or, ca urmare a emiterii titlului executoriu, reclamanții dispun de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, aspect care rezultă și din Hotărârea din 31.05.2007 a Curții Europene pronunțată în cauza Maria Peter și alții contra României, speță similară prezentei cereri, așa încât aceștia pot solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului. De altfel, textul art. 892 alin. (1) C. proc. civ. face vorbire alternativ la "suma care urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilității predării bunului", "sau după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutarii obligației de a face". Așadar, despăgubirile nu se pot solicita doar pentru nepredarea bunului, ci și pentru neexecutarea obligației de a face. Sub cel din urmă aspect criticat, recurenții au susținut că este greșită opinia instanței de apel potrivit cu care art. 892 C. proc. civ. s-ar aplica doar pentru obligații de a face intuitu personae devenite imposibil de executat, în condițiile în care o obligație de a face neexecutată generează un prejudiciu, indiferent dacă obligația poate fi executată sau a devenit imposibil de executat. Recurenții au atașat cererii de recurs comunicările CEDO privind cererea acestora, nr. 52852/2018.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, prezentând pe larg situația de fapt a litigiului. În susținerea poziției procesuale, intimații au arătat că, din moment ce reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, orice solicitare de obligare a pârâților la plata contravalorii terenului ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză, potrivit art. 1345 C. civ., iar prejudiciul solicitat nu este unul cert, ci este nejustificat și supraevaluat, cum, de altfel, nu este dovedită nici legătura de cauzalitate și vinovăția. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul reclamanților a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin criticile concrete de nelegalitate, în esență, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 892 din C. proc. civ., art. 1349 din C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, întrucât repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a pârâților, aceea de nepunere în executare a unui titlu executoriu, a fost solicitată pe calea dreptului comun la care face referire și art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., astfel că acțiunea în despăgubire nu poate fi considerată inadmisibilă. Pe de altă parte, afirmând că dispun de un "bun" în sensul Convenției, au invocat greșita interpretare a art. 892 din C. proc. civ., întrucât despăgubirile pot fi solicitate nu doar pentru nepredarea unui bun, ci și pentru neexecutarea obligației de a face, iar aceasta indiferent dacă obligația poate fi executată sau a devenit imposibil de executat. Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun pentru repararea, începând cu data de 06.11.2016, a prejudiciului material decurgând din lipsa de folosință a terenului în suprafață de 9100 mp situat în București, ca urmare a nepunerii în executare a titlului executoriu din dosarul nr. x/2012. Este, în concret, vorba despre decizia civilă nr. 1342 R din 10.06.2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă prin care s-au stabilit următoarele obligații: - pârâții Subcomisia de fond funciar Sector 5 și Primarul Sectorului 5 să înainteze Comisiei Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor întreaga documentație necesară reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9100 mp, pe amplasamentul situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat în varianta 2 a raportului de expertiză extrajudiciară (suplimentare 4) întocmit de exp. F.; - pârâta Comisia Municipiului București să valideze propunerea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului menționat, după înaintarea întregii documentații necesare reconstituirii de către Subcomisia Sectorului 5 sau Primarul Sectorului 5; - pârâta Agenția Domeniilor Statului să predea terenul menționat, pe bază de protocol de predare-primire, Subcomisiei Sectorului 5, în vederea punerii în posesie și eliberării titlului de proprietate în favoarea reclamanților, după emiterea Hotărârii de validare de către Comisia Municipiului București; - pârâții Subcomisia Sectorului 5 și Primarul Sectorului 5 să-i pună în posesie pe reclamanți cu privire la terenul menționat, după semnarea protocolului de predare-primire a terenului, cu informarea Subcomisiei Sectorului 6; - pârâta Comisia Municipiului București să emită pe numele reclamanților titlul de proprietate asupra terenului menționat, după punerea lor în posesie de către Subcomisia Sectorului 5 sau Primarul Sectorului 5. Așadar, titlul executoriu a fost dat în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, prin parcurgerea etapelor prevăzute de legislația specială în materia fondului funciar. Obligațiile de a face stabilite prin titlu sunt circumscrise operațiunilor specifice de înaintare și validare documentație administrativă, predare teren de către ADS, punere în posesie și eliberare titlu de proprietate. Soluția instanței de fond, păstrată în apel, a fost de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, în înțelesul de sancțiune de ordin material care intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit alese sau exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori epuizat într-o altă cale procesuală. Sintetic, argumentația instanței de apel a subliniat situația premisă, cea în care titlul executoriu cuprinde exclusiv obligații de a face, astfel că reclamanții nu sunt proprietarii terenului litigios, ci doar creditorii dreptului de a le fi reconstituit dreptul de proprietate, de a fi puși în posesie și de a le fi emis și înmânat titlul de proprietate. Ca atare, aceștia pot solicita acordarea de despăgubiri în condițiile art. 892 din C. proc. civ. sau în condițiile dreptului comun, înțelese ca echivalent al obligației de a face devenită imposibil de executat, ceea ce presupune transformarea obligației de a face, în mod definitiv, într-o obligație de a da o sumă de bani. Prin urmare, dispozițiile art. 906 alin. (7) coroborat cu art. 892 din același cod, care trimit și la dreptul comun al răspunderii delictuale, nu reglementează posibilitatea obținerii de către creditor a unor sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunului ce face obiectul obligației de a face, ci numai posibilitatea transformării în despăgubiri a obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului și doar în situația în care obligația a devenit imposibil de executat. Luând în examinare criticile de nelegalitate subsumate primului motiv de recurs, axate pe ideea interpretării greșite a sintagmei "sau ale dreptului comun" din conținutul art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., cu referire la art. 892 din același cod, art. 1349 din C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, Înalta Curte reține, similar instanței de apel, că sancțiunea inadmisibilității demersului judiciar pendinte este rezultatul aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente, criticile fiind nefondate. Astfel, este de remarcat, ca element factual cu rol determinant în dezlegarea chestiunilor de legalitate, faptul că titlul executoriu în discuție face obiectul procedurii execuționale demarate la cererea creditorilor reclamanți, în dosarul de executare silită nr. x/2015 al BEJ G.. În cadrul executării silite, reclamanții-creditori au formulat cerere în baza art. 892 din C. proc. civ., prin care au solicitat obligarea pârâților debitori la despăgubiri civile prin raportare la lipsa de folosință a terenului litigios, începând cu data de 08.12.2015 și până la executarea efectivă a obligațiilor din titlul executoriu. Cererea a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 București, soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 2070A/11.07.2019 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul respingerii acțiunii. S-au reținut în considerentele hotărârii subsidiaritatea obligațiilor stabilite în sarcina debitorilor Comisia Municipiului București și Agenția Domeniilor Statului, precum și imposibilitatea executării acestora mai inainte ca ceilalți debitori (Subcomisia Sectorului 5 și Primarul Sectorului 5 București) să-și îndeplinească propriile obligații de a face. Totodată, s-a argumentat că "față de pârâții Subcomisia Locală Sector 5 și Primarul Sectorului 5 București, deși s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu, a unei fapte ilicite și a legăturii de cauzalitate dintre acestea, cu toate acestea intimații-reclamanți nu au putut dovedi una dintre condițiile cerute pentru a se putea obține repararea prejudiciului și anume caracterul cert al acestuia în sensul că prejudiciul este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare a acestuia. Prejudiciul creat intimaților-reclamanți nu este cert, probele administrate în vederea dovedirii acestuia nefiind suficiente și pentru dovedirea întinderii lui". Pe de altă parte, s-a observat faptul că reclamanții-creditori au apelat și la procedura prevăzută de art. 906 din același cod, fiind stabilită suma definitivă cu titlu de penalități de întârziere datorate de debitorii Subcomisia Sectorului 5 și Primarul Sectorului 5 București (358.000 RON), prin încheierea din 08.03.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2016, în baza încheierii definitive din 16.03.2016 pronunțate în dosarul nr. x/2015. Cu ordinul de plată nr. x/20.12.2017 emis de Primăria Sectorului 5 București pentru suma de 371.700 RON, a fost stinsă obligația de plată a penalităților acordate pentru neexecutarea obligațiilor de a face intuitu personae stabilite prin titlul executoriu. Așadar, recurenții-creditori au activat, în mod concret și efectiv, cele două mecanisme procedurale prevăzute de dispozițiile art. 906 alin. (1)-(4) și art. 892 din C. proc. civ., puse la îndemâna creditorului interesat, în cadrul procedurii de executare silită directă (în natură) a obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, cum este și situația obligațiilor din hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu din prezenta cauză. În egală măsură, invocând un drept la dezdăunare pentru lipsa de folosință a terenului, cauzată prin neexecutarea de către pârâții-debitori a obligațiilor de a face stabilite prin titlul executoriu, recurenții-creditori au dedus judecății aceste pretenții atât prin formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile speciale ale art. 892 din C. proc. civ. (obiect al dosarului nr. x/2016, soluționat definitiv), cât și pe calea procedurală de drept comun a acțiunii în răspundere delictuală (obiect al judecății pendinte). În acest punct, se cuvine a fi redate prevederile legale incidente, criticate ca fiind greșit interpretate și aplicate de către instanțele de fond. Astfel, potrivit art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., "Acordarea de penalități în condițiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun". Iar, conform art. 892 alin. (1) din același cod, "Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit (...) echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanța va avea în vedere și prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat". În cauză, "dreptul comun" în materie, în înțelesul normei de drept procesual consacrate de art. 906 alin. (7), este art. 1349 din C. civ., întrucât pretinsa faptă ilicită a pârâților-debitori, de a nu executa obligațiile de a face ce le incumbă și care nu pot fi îndeplinite printr-o altă persoană, se constituie în izvorul unui raport juridic de răspundere civilă delictuală. Înalta Curte are în vedere că, în mod consecvent, în plan doctrinar și jurisprudențial s-a acceptat teza - ce și-a primit consacrare în dezlegările obligatorii ale instanței supreme - potrivit cu care penalitățile de întârziere și despăgubirile civile (compensatorii sau moratorii) au natură și finalitate juridică diferite, în sensul că cele dintâi au un rol eminamente cominatoriu, de constrângere patrimonială a debitorului în vederea determinării acestuia să execute obligația care implică faptul său personal, iar cele din urmă îndeplinesc o funcție reparatorie, de acoperire a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea sau executarea cu întârziere a acestei obligații. Cele două mijloace procesuale sunt cumulabile, aspect tranșat cu claritate de art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., anterior redat. Se cuvine reamintit că, potrivit art. 1516 alin. (1) din C. civ., "Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației", iar conform art. 1530 din același cod, "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației". Principiul executării în natură, afirmat de legiuitor, este aplicabil și obligațiilor de a face care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane. Însă, întrucât acestea nu pot fi executate decât în mod voluntar, legea prevede mijloace de constrângere indirectă, patrimonială, prin care se exercită presiuni asupra debitorului pentru a-l sili să execute în natură obligația înscrisă în titlul executoriu. Astfel fiind, ori de câte ori este posibilă executarea în natură, creditorul trebuie să urmărească a o obține în acest fel și, în egală măsură, să primească în natură prestația din titlul executoriu, nefiind îndreptățit să solicite înlocuirea acesteia cu echivalentul său bănesc. Pe de altă parte, în măsura în care o asemenea executare a devenit imposibilă sau executarea, în natura sa specifică, a obligației nu mai prezintă interes pentru creditor, se va putea proceda la intervertirea într-o executare silită indirectă, prin echivalent. Iar, în ipoteza în care prin titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită cu titlu de despăgubire în cazul neexecutării obligației de a face care poate fi îndeplinită numai prin intermediul debitorului, creditorul poate recurge la mijlocul procedural reglementat de art. 892 din C. proc. civ.. În egală măsură, acesta are și posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun. În speță, recurenții-creditori au utilizat mijlocul de constrângere indirectă reglementat de art. 906 din C. proc. civ., obținând deja plata sumei de 371.700 RON cu titlu de penalități de întârziere. Este de subliniat atât funcția preventivă a penalităților, deoarece prefigurarea acordării lor are un scop disuasiv în raport cu intenția debitorilor de a persista în neexecutare, cât și cea cominatorie, întrucât aceste sume de bani sunt menite să înfrângă rezistența debitorilor la executarea în natură a obligațiilor stabilite în sarcina lor prin titlul executoriu; celei din urmă funcții, constrângătoare, îi este atașat, inerent, și un rol punitiv, în contextul în care la lichidarea penalității, creditorii au obținut un nou titlu executoriu împotriva debitorilor, pedepsiți astfel pentru pasivitatea în executare. Deoarece, cum s-a arătat în cele ce precedă, penalitățile nu au un caracter reparatoriu, ci unul eminamente constrângător, legea recunoaște în beneficiul reclamanților-creditori, sub rezerva dovedirii prejudiciului afirmat (suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor de a face înscrise în titlul executoriu), dreptul de a obține despăgubiri (compensatorii), în condițiile art. 892 din C. proc. civ. sau ale dreptului comun. Este de observat că, având alegerea - care transpare fără echivoc din conținutul art. 906 alin. (7) - între cele două căi procedurale diferite, cu aceeași finalitate, puse la dispoziția reclamanților-creditori pentru satisfacerea dreptului la daunele-interese pretinse, aceștia au optat activând mecanismul procedural reglementat de art. 892. Or, este binecunoscut faptul că acest instrument prezintă unele particularități procedurale care permit creditorului să obțină mai rapid satisfacerea prin echivalent a creanței sale, fiind astfel o cale procedurală mai avantajoasă în ipoteza neexecutării obligației de a face intuitu personae. De altfel, din rațiuni care țin de imperativul evitării unor soluții contradictorii în una și aceeași chestiune litigioasă, își găsește aplicare în speță, mutatis mutandis, și regula de drept consacrată prin adagiul "electa una via non datur recursus ad alteram" (aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia). Aceasta întrucât, recurenții-creditori au exercitat deja, în mod concret și efectiv (chiar dacă nu au obținut și un rezultat favorabil), mecanismul procedural reglementat de art. 892, în scopul reparării aceluiași prejudiciu material afirmat, și anume unul decurgând din lipsa de folosință a terenului ca urmare a neexecutării obligațiilor din titlul executoriu. Drept urmare, în mod corect a păstrat instanța de apel soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților, plasată pe tărâmul răspunderii delictuale de drept comun, fiind deplin legală aplicarea sancțiunii procesuale incidente în cazul exercitării unui mecanism procedural pe care legea nu-l îngăduie, în înțelesul aici de exercitare a unui drept la acțiune epuizat într-o altă cale procesuală. Prin urmare, primul motiv de recurs este nefondat. În continuare, examinând grupat celelalte două motive de recurs, prin care recurenții, afirmând că dispun de un "bun" în sensul Convenției, au invocat greșita interpretare a art. 892, întrucât despăgubirile pot fi solicitate nu doar pentru nepredarea unui bun, ci și pentru neexecutarea obligației de a face, iar aceasta indiferent dacă obligația poate fi executată sau a devenit imposibil de executat, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat. Astfel, este de domeniul evidenței faptul că instanța de apel a examinat ipoteza de reglementare cuprinsă în teza a doua a art. 892 alin. (1), referitoare la cazul neexecutării obligației de a face (și de a nu face) ce implică faptul personal al debitorului, fiind subliniat corect aspectul că în hotărârea judecătorească definitivă ce constituie titlu executoriu sunt înscrise exclusiv obligații de a face. Contrar susținerilor recurenților, raționamentul juridic expus în decizia atacată nu limitează sfera de aplicare a dispozițiilor care reglementează intervertirea executării silite directe într-o executare silită indirectă, doar la ipoteza din prima teză, și anume cea a imposibilității predării bunului. Pe de altă parte, Înalta Curte are a remarca faptul că, într-adevăr, întemeindu-se pe o hotărâre judecătorească definitivă și neexecutată - care este pronunțată în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, prin parcurgerea etapelor prevăzute de legislația specială în materia fondului funciar, și care stabilește în sarcina autorităților naționale competente anumite obligații de a face, circumscrise operațiunilor specifice de înaintare și validare documentație administrativă, predare teren de către ADS, punere în posesie și eliberare titlu de proprietate - recurenții dispun de un "bun" în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și a principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea acestei norme convenționale, astfel cum se degajă ele dintr-o bogată jurisprudență a instanței europene de contencios al drepturilor omului. Această constatare, însă, nu se poate constitui, per se, într-un argument adecvat și suficient care să justifice admisibilitatea demersului judiciar al recurenților, prin care aceștia urmăresc valorificarea pe calea dreptului comun a unui drept la dezdăunare cu titlu de lipsă de folosință a terenului, în condițiile în care circumstanțele particulare ale cauzei nu aduc în discuție ipoteza limitării exercitării plenare a atributelor ce configurează conținutul juridic al dreptului de proprietate pentru terenul asupra căruia poartă obligațiile de a face. Altfel spus, despăgubirile materiale solicitate nu au funcția reparatorie a unui prejudiciu în relație directă cu afectarea în substanță a unui drept de proprietate aflat în patrimoniul recurenților, prin privarea de plenitudinea acestui drept. Aceasta întrucât, recurenții-reclamanți nu sunt, în temeiul hotărârii judecătorești în discuție, proprietarii terenului în suprafață de 9100 mp, ci numai creditorii drepturilor de a le fi reconstituit dreptul de proprietate, de a fi puși în posesie și de a le fi emis și înmânat titlul de proprietate în privința lui, aspect reținut corect de către instanța de apel. Drept urmare, este legal raționamentul juridic ce a fundamentat validarea de către instanța de apel a sancțiunii inadmisibilității, în cadrul căruia s-a argumentat judicios că, în contextul normativ incident cauzei (art. 906, respectiv art. 892 și dreptul comun), recurenții-creditori pot solicita acordarea de despăgubiri în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun, înțelese ca echivalent al obligației de a face, ceea ce presupune transformarea în mod definitiv a obligației de a face, într-o obligație de a da o sumă de bani, iar nicidecum nu au recunoscută posibilitatea obținerii unor sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunului care formează obiectul obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului. În fine, Înalta Curte reține caracterul nefondat al celui din urmă motiv de recurs, prin care se susține greșita interpretare și aplicare a art. 892 numai în situația obligațiilor de a face intuitu personae devenite imposibil de executat. Este real că, în lipsa unei distincții a legii, domeniul de aplicabilitate al art. 892 nu poate fi limitat doar la categoria de obligații anterior evocate, cum a motivat instanța de apel, însă argumentul vizat de critica de nelegalitate nu are valențe decisive ori decizorii în eșafodajul logico-juridic ce sprijină soluția de inadmisibilitate, după cum rezultă cu evidență din considerentele expuse anterior, ci se constituie mai degrabă într-o chestiune ce ține de fondul raportului juridic litigios. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.