Decizia nr. 2200/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 378/2019 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 24 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea deciziei de validare parțială nr. 5287/12.09.2018 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 378 din 27 februarie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1738A din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Cauza a fost reînregistrată la data de 10 februarie 2020, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2018*. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță În data de 19 martie 2020 a formulat cerere de intervenție principală B., prin care a solicitat anularea deciziei de validare parțială nr. 5287/12.09.2018 emisă de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. La termenul de judecată din data de 03 noiembrie 2020, tribunalul a luat act de faptul că a intervenit decesul petentei B., cererea de intervenție fiind continuată de moștenitoarea acesteia, C.. De asemenea, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de petenta C. și a dispus introducerea acesteia în cauză, în calitate de intervenientă. Prin sentința civilă nr. 26 din 07 ianuarie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată. A respins cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta C., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 408A din 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 26/07.01.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. A fost admis apelul formulat de apelanta-intervenientă C. împotriva aceleiași sentințe și împotriva încheierii din 03.11.2020. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă excepția tardivității și excepția autorității de lucru judecat, invocate de intervenientă, ca neîntemeiate. A fost păstrată în rest sentința civilă apelată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 408A din 22 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recursuri reclamantul A. și intervenienta C., cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. 6.1. Prin calea de atac formulată în cauză, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel, recurate, și a sentinței civile nr. 26/2021 din 07 ianuarie 2021 a Tribunalului București, cu rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că, deși soluția adoptată de instanța de apel pe cele două excepții, respectiv excepția tardivității și excepția autorității de lucru, ambele invocate de către intervenientă, au fost de respingere, înțelege să critice doar soluția adoptată cu privire la excepția autorității de lucru judecat, arătând că, în mod greșit, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat decurgând din decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Instanța de fond a reținut în motivare că decizia de validare parțială nr. 5287 din 12.09.2018 a fost emisă cu respectarea deciziei nr. 941/CA/02.07.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că rezultă o diferență a bunurilor care nu au fost compensate "2000 mp vie, 20 pomi fructiferi și 1 ha porumb". În același timp, deși instanța de fond a reținut că cererea ce face obiectul prezentului dosar are un obiect diferit, a apreciat că trebuie reținută cu putere de lucru judecat constatarea cu bunurile ce trebuiau compensate. În susținerea acestui punct de vedere, recurentul a arătat că obiectul dosarului nr. x/2017, în care a fost pronunțată decizia nr. 941/CA/02.07.2018, a fost reprezentat de anularea deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emisă de ANRP, prin care intimata a invalidat hotărârea nr. 4095/13.01.2011 adoptată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Muncipiului București, iar obiectul prezentei cauze nu este identic cu cel din dosarul anterior menționat. De asemenea, recurentul a învederat că instanța de apel nu s-a aplecat asupra motivelor de apel și a considerentelor deciziei nr. 941/CA/02.07.2018 reținute cu putere de lucru judecat în cauză, în condițiile în care Curtea de Apel Constanța a reținut faptul că nu reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă împrejurarea că valoarea bunurilor primite în România este mai mare decât cea a bunurilor părăsite în Bulgaria, și astfel prejudiciul este recuperat integral. Din această perspectivă, a opinat recurentul că decizia pronunțată de instanța de apel nu este motivată, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, indicând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În continuare, a susținut că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 430 și 431 din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat recurentul faptul că instanța de apel a prezentat într-un mod incorect susținerile sale formulate atât în primă instanță, cât și în apel, în ceea ce privește temeiul de drept al deciziei nr. 5287 din 12.09.2018 emise de ANRP. Pornind de la o prezentare deformată a susținerilor acestuia, dar și a situației de fapt și de drept, instanța de apel a pronunțat o hotărâre care s-a întemeiat pe motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În același timp, instanța de apel a pronunțat o decizie care a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce constituie temei de drept al deciziei nr. 5287 din 12.09.2018 emise de ANRP și, în special, a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 164/2014. Decizia nr. 5287/12.09.2018 este netemeinică și nelegală raportat la temeiul de drept invocat de către ANRP în cuprinsul acesteia, respectiv prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 164/2014, coroborate cu art. 35 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 753/1998, modificată și completată prin H.G. nr. 1277/2007. Recurentul precizează faptul că cererea de acordare a despăgubirilor formulată în temeiul Legii nr. 9/1998 a fost soluționată prin emiterea deciziei nr. 4095/13.01.2011, sumele fiind încasate la data de 23.04.2013, urmare a demarării procedurii executării silite. Cererea formulată de ANRP, de întoarcere a executării silite dispuse în dosarul nr. x/2012 al BEJ D. și E., a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sectorului 2 București, și a fost respinsă în mod definitiv prin hotărârea nr. 9874/15.10.2018. În contextul în care Legea nr. 164/2014 a intrat în vigoare la data de 18 decembrie 2014, iar plata cererii s-a realizat la data de 23.04.2013, aceasta nu era aplicabilă în cauză, astfel încât indicarea de către pârâtă a articolelor 7 alin. (3) și (4) din acest act normativ în cuprinsul deciziei de validare parțială din data de 12.09.2018 este netemeinică și nelegală. Atât prima instanță (pagina 3 din sentință), cât și instanța de apel, au reținut că, în mod greșit, a fost indicat art. 7 alin. (3) și (4) din Legea nr. 164/2014 în cuprinsul deciziei de validare parțială, în speță nefiind aplicabile dispozițiile acestui act normativ, însă că această eroare nu este de natură să atragă nulitatea deciziei. A mai arătat recurentul că instanțele de fond aveau obligația legală să se raporteze strict la ceea ce a constituit motivarea în fapt și în drept a deciziei de validare parțială nr. 5287 din 12.09.2018 emise de ANRP. Din această perspectivă, a învederat că decizia recurată nu este motivată și cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv ce atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. totodată, hotărârea este dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce constituie temei de drept al deciziei nr. 5287 din 12.09.2018, și în special a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 164/2014. În continuare, a arătat recurentul că obiectul dosarului nr. x/2017 1-a constituit anularea deciziei de invalidare nr. 3178 din 20.01.2017 emise de ANRP, prin care intimata invalidase hotărârea nr. 4095 din 13.01.2011 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. În atare condiții, în mod netemeinic și nelegal, a reținut instanța de apel faptul că "în cadrul prezentului litigiu instanța de judecată are a verifica doar în ce măsură au fost respectate îndrumările date prin decizia de validare parțială nr. 5287/12.09.2018, contestată de această dată (...)". Netemeinică și nelegală este și susținerea instanței de apel potrivit căreia "Curtea de Apel Constanța a dispus calcularea din nou de către ANRP a compensațiilor, adică emiterea unei noi decizii de validare/invalidare, dând în acest sens anumite îndrumări obligatorii, conform celor arătate anterior". A mai susținut recurentul că decizia de validare parțială a hotărârii nr. 4095/13.01.2011 este netemeinică și nelegală, ANRP stabilind de la sine putere că beneficiarii deciziei atacate ar avea dreptul doar la compensații bănești în cuantum de 12.725,26 RON. Această sumă nu a fost probată de către ANRP și este contrazisă de decizia civilă nr. 941/02.07.2018, invocată de instanța de apel din perspectiva efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Intimata avea obligația legală să argumenteze decizia atacată din perspectiva modalității în funcție de care a "hotărât" că beneficiarii deciziei atacate ar avea dreptul doar la compensații bănești în cuantum de 12.725,26 RON. Deciziile astfel adoptate de intimată trebuiau motivate în fapt și în drept sub sancțiunea nulității absolute, iar instanța de apel nu a făcut nimic altceva decât să valideze un calcul ce nu este probat și care este adoptat ulterior emiterii acesteia, respectiv în cursul procesului. De asemenea, a arătat recurentul că în ipoteza aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prin raportare la decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018 trebuie dată eficiență și celor statornicite de Curtea de Apel Constanța la dosar, unde s-a reținut că "în privința calculului matematic făcut de către ANRP, astfel cum rezultă acesta din fișa de lucru a dosarului nr. x/2015, anexa privind recalcularea compensațiilor, este corectă critica recurenților, având în vedere faptul că nu rezultă de unde a reieșit concluzia finală a faptului că bunurile dobândite în România au o valoare cu 463.411,74 RON mai mare decât cea a bunurilor abandonate statului bulgar și astfel prejudiciul este recuperat integral." Decizia de validare parțială este în realitate tot o decizie de invalidare, asemeni celei cu nr. 3178/20.01.2017, ce a fost anulată în mod definitiv prin decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017. În același timp, anularea în mod definitiv a deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emise de ANRP atrage după sine menținerea ca temeinică și legală a hotărârii nr. 4095/13.01.2011 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București. 6.2. Prin motivele de recurs formulate de către intervenienta C., întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, rejudecând cauza, admiterea apelului formulat, schimbarea în tot a sentinței civile, admiterea cererii de intervenție voluntară și anularea deciziei de validare parțială nr. 5287 din 12.09.2018 emisă de pârâta ANRP, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a criticat soluția de respingere adoptată de instanța de apel în ceea ce privește excepția tardivității invocată în cauză și a reproșat faptul că aceasta nu a analizat criticile prezentate în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, prin care a atras atenția asupra încălcării legii de către instanța de fond cu ocazia soluționării acestei excepții. Deși instanța de apel a reținut ca fiind întemeiată critica recurentei privind împrejurarea că ANRP a avut la dispoziție suficient timp pentru a analiza dosarul, în motivarea soluției adoptate pe excepția tardivității a preluat motivarea din sentința civilă nr. 378 din 27.02.2019, anulată definitiv prin decizia Curții de Apel București. Motivarea instanței este contradictorie întrucât aceasta a reținut că "această critică este întemeiată, însă vătămarea va fi înlăturată în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prin examinarea lor de către instanța de control judiciar, cu atât mai mult cu cât prima instanță a intrat în judecata fondului". A mai arătat recurenta că motivarea instanței de apel potrivit căreia "prima instanță a intrat în judecata fondului" este nereală întrucât aceasta nu a cercetat fondul, nefăcând nicio referire la comisia mixtă româno-bulgară care a identificat la fața locului proprietățile autorului despăgubirilor. Recurenta a solicitat instanței de recurs să analizeze motivarea instanței de apel potrivit căreia "nerespectarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 nu se sancționează cu nulitatea deciziei emise peste termen, ci așa cum prevede în mod expres art. 15 din același act normativ, în cazul nerespectării termenelor stabilite la art. 13 alin. (1) și la art. 14 alin. (1) și (2), persoana îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzută la art. 8." Cererea de acordare a despăgubirilor, depusă în temeiul Legii nr. 9/1998 a fost soluționată prin Hotărârea nr. 4095 din 13.01.2011, suma în cuantum de 373.236,18 RON fiind achitată la data de 23.04.2013, urmare a executării silite, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, iar prin sentința civilă nr. 9874 din 15.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de ANRP prin care a solicitat întoarcerea executării silite. Instanța de apel a îndrumat părțile să se adreseze din nou instanțelor judecătorești prevăzute la art. 8 din lege, în condițiile în care cererea de acordare a despăgubirilor a fost legal soluționată, acestea fiind și achitate. Interpretarea în sensul că pârâta ANRP poate oricând să emită o altă decizie intitulată de validare parțială, în locul celei anulate definitiv de instanța de judecată, este greșită și trebuie înlăturată de instanța de recurs. Astfel, nu pot fi primite considerentele că "nerespectarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 nu se sancționează cu nulitatea deciziei emise peste termen". În dezvoltarea aceluiași motiv de casare, recurenta a criticat soluția adoptată de instanța de apel cu privire la excepția autorității de lucru judecat arătând că instanța de apel a reluat punctul de vedere exprimat de prima instanță de fond cu privire la efectul negativ și pozitiv al autorității de lucru judecat. În susținerea excepției autorității de lucru judecat, recurenta a arătat că a indicat instanței de apel faptul că intimata ANRP și-a însușit dispozitivul și considerentele deciziei civile nr. 941/02.07.2018, hotărâre ce are caracter definitiv ca urmare a faptului că pârâta nu a exercitat căile de atac împotriva acestei decizii. A mai criticat recurenta faptul că instanța de apel a invocat art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. și a introdus o formulare proprie "inclusiv acele considerente de sine stătătoare" și nu motivat de ce unele dintre considerentele Curții de Apel Constanța trebuie reținute cu putere de lucru judecat, iar altele nu. Instanța nu a studiat înscrisul intitulat "precizări" depus pentru termenul din data de 25 ianuarie 2022 și înscrisul denumit "concluzii scrise", în cuprinsul cărora recurenta a explicat incidența excepției autorității de lucru judecat. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că prin cererea de apel a criticat lipsa motivării sentinței apelate, cu referire la jurisprudența CEDO privind dreptul al un proces echitabil, însă motivul de apel nu a fost analizat de către curtea de apel, care doar a redat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Deși instanța de apel a constatat că tribunalul a reluat motivarea din cuprinsul sentinței nr. 378/27.02.2019, care a fost anulată definitiv, a reținut că această conduită nu reprezintă o încălcare a obligației de a motiva soluția adoptată, și că această deficiență a tribunalului va fi remediată de către instanța de apel. Practic, instanța de apel nu a argumentat motivul de apel invocat, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel nu a analizat probele administrate în cauză, inclusiv cererea de recurs care a fost admisă de Curtea de Apel Constanța, și nici înscrisurile intitulate "precizări" depuse pentru termenul din data de 25 ianuarie 2022 și "concluzii scrise" depuse pentru termenul din 22 martie 2022, în cuprinsul cărora aceasta ar fi explicat temeinicia cererii de intervenție, respectiv faptul că membrii comisiei româno-bulgare au înscris în situația de avere în limba română și bulgară suma de 280.000 de RON reprezentând evaluarea suprafeței de 10 ha teren abandonată în Bulgaria. De asemenea, pentru toate bunurile primite în România, prin procesul-verbal nr. x din 31 ianuarie 1948 s-a fixat valoarea la suma totală de 246.000 RON. Cu alte cuvinte, doar evaluarea celor 10 ha stabilită de comisia mixtă în sumă de 280.000 de RON depășește cu 34.000 de RON suma de 246.000 de RON, la cât au fost evaluate toate bunurile primite în România. Comisia mixtă româno-bulgară a evaluat în anul 1940 gospodăria abandonată în Bulgaria la suma de 60.000 de RON, pe când gospodăria primită în România a fost evaluată la suma de 26.000 de RON. În atare condiții, afirmațiile ANRP privind împrejurarea că bunurile primite în România au o valoare mai mare decât cele părăsite în Bulgaria sunt nereale, instanța de apel neanalizând aceste înscrisuri. Or, decizia nr. 941/02.07.2018 pronunțată de către Curtea de Apel Constanța s-a bazat pe această împrejurare de fapt, acesta fiind motivul pentru care a fost anulată decizia de invalidare numărul 3178/20.01.2017 emisă de ANRP. Aspectele reținute de către instanța de apel în decizia recurată în sensul că, "Curtea de apel Constanța nu a repus în ființă Hotărârea nr. 4095/13.01.2011 a comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998", "Curtea de Apel Constanța a dispus calcularea din nou de către ANRP a compensațiilor" și, respectiv, "Curtea de Apel Constanța a dispus emiterea unei noi decizii de validare/invalidare, dând în acest sens îndrumări obligatorii" nu se regăsesc în considerentele deciziei civile nr. 941 din 02.07.2018 și sunt contrazise de înscrisurile care nu au fost analizate, în mod voit, de instanța de apel. Din actele de procedură întocmite de către ANRP nu rezultă că intimata ar fi invocat faptul că autorul despăgubirilor nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de plată față de statul român, astfel încât în mod greșit a solicitat, din oficiu, instanța de apel dovada achitării prețului și a reținut faptul că se impune scăderea din suma stabilită de comisie a valorii imobilului (casă cu 4 camere și dependințe teren intravilan de 2000 mp). În finalul memoriului de recurs, recurenta a făcut trimitere la toate apărările formulate în cauză, cu solicitarea de a fi evaluate la adoptarea soluției.

Apărările formulate în cauză În data de 18 iulie 2022, intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare la ambele recursuri, prin care a solicitat respingerea acestora, ca nefondate. A arătat că în ceea ce privește recursul promovat de către reclamantul A., în mod corect, a respins instanța de judecată excepția autorității de lucru judecat, întrucât nu a existat identitate de obiect între litigiul din dosarul nr. x/2017 și cel dedus judecății. Instanța a valorificat însă prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a reținut faptul că, deși decizia nr. 3178/20.01.2017 a fost anulată, Curtea de Apel Constanța nu a reținut că hotărârea nr. 4095/13.01.2011 ar fi legală, ci a constatat că autorul F. a primit la venirea în România 10 ha teren de cultură, o casă cu 4 camere și dependințe și 4000 mp teren intravilan și că "rezultă o diferență a bunurilor care nu au fost compensate, astfel: 2000 mp vie, 20 de pomi fructiferi și 1 ha de porumb." Astfel, instanța de apel a constat că în prezenta cauză nu se mai poate repune în discuție dezlegarea problemelor de drept, precum și necesitatea administrării de probe privind dreptul la acordarea de despăgubiri. Intimata a solicitat respingerea motivului de recurs privind inaplicabilitatea Legii nr. 164/2014, invocat de către recurentul A., întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi existau peste 2000 de dosare neanalizate și pentru care nu se emiseseră deciziile de validare sau de invalidare, printre care și dosarul reclamanților. Or, atât Legea nr. 9/1998, cât și Legea nr. 164/2014, prevedeau că orice hotărâre emisă de comisiile de aplicare a Legii nr. 9/1998 trebuie să parcurgă procedura validării/invalidării pentru a fi considerată procedura de soluționare a cererii de acordare de despăgubiri. În atare condiții, deși sumele indicate în hotărârea nr. 4095/13.01.2011 au fost încasate pe calea procedurii execuționale, ANRP avea obligația de a valida sau invalida măsurile propuse de Comisia Muncipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. Motivul de recurs privind greșita indicare în cuprinsul deciziei contestate a art. 7 alin. (3) și (4) din Legea nr. 164/2014 a solicitat să fie respins, motivat de faptul că decizia s-a întemeiat și pe prevederile art. 35 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 1277/2007 iar, în conformitate cu prevederile Legii nr. 9/1998, aceasta avea obligația de a valida sau invalida hotărârea nr. 4095/13.01.2011. Motivul de recurs privind validarea hotărârii nr. 4095/13.01.2011, ca urmare a anulării în mod definitiv a deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017, este neîntemeiat, având în vedere că prin decizia Curții de Apel Constanța nr. 941/CA/02.07.2018 s-a stabilit faptul că din totalul bunurilor deținute de autorul F. în Bulgaria și cele primite de la Statul Român nu au fost compensate: 2000 mp vie, 20 de pomi fructiferi și 1 ha porumb și nu bunurile pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri prin hotărârea nr. 4095/13.01.2011. De asemenea, arată intimata faptul că suma de 12.725,26 RON a fost determinată prin aplicarea prevederilor art. 35 l alin. (4) din H.G. nr. 753/1998. În ceea ce privește recursul formulat de către intervenienta C., a solicitat respingerea acestuia, arătând că, în ceea ce privește excepția tardivității, aceasta a fost corect respinsă ca nefondată, în condițiile în care decizia nr. 5287/12.09.2018 a fost emisă ca urmare a obligației stabilite în sarcina ANRP prin decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017. Contrar celor afirmate de către recurentă, decizia pronunțată de instanța de apel este motivată, fiind analizate atât susținerile părților, cât și probele administrate în cauză. Întâmpinarea a fost comunicată recurenților în 26 și 29 august 2022, fiind formulat răspuns la întâmpinare de către recurenta C., prin care a solicitat admiterea recursului formulat în cauză.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților iar, prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză, fixând termen de judecată la data de 16 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când a rămas în pronunțare asupra acestora. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de reclamantul A. și intervenienta C. sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Printr-o primă critică comună, invocată de reclamantul A. și de intervenienta C., se invocă greșita reținere de către instanța de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat decurgând din decizia civilă nr. 941/2018 a Curții de Apel Constanța, prin reținerea faptului că decizia de validare parțială nr. 5287/12.09.2018 ar fi fost dată cu respectarea acestei hotărâri judecătorești, prin care s-a statuat în sensul că ar exista o diferență a bunurilor care nu au fost compensate. Critica este nefondată, după cum urmează: Susține recurentul că obiectul dosarului în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 941/2018 de Curtea de Apel Constanța nu este identic cu cel din prezentul dosar, care are ca obiect anularea unei alte decizii emise de intimata ANRP. Astfel, primul litigiu privea anularea deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emise de ANRP, în timp ce prezentul dosar are ca obiect anularea deciziei de validare nr. 5287/12.09.2018 emise de aceeași intimată. Sub un prim aspect, având în vedere că nemulțumirea recurentului se îndreaptă împotriva soluției instanței de apel cu privire la excepția autorității de lucru judecat, aceste critici urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, reglementată prin art. 430 C. proc. civ., și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, situație reglementată prin art. 431 C. proc. civ. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o nouă judecată, autoritatea de lucru judecat presupune îndeplinirea triplei identități de obiect, părți, cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Astfel, deși prin argumentarea recurentului se critică reținerea greșită de către curtea de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat, totuși acesta se raportează, în mod greșit, la condițiile instituite pentru reținerea autorității de lucru judecat. Or, așa cum a reținut și Curtea de Apel București, prin decizia atacată, efectul pozitiv al lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., presupune doar verificarea existenței unei statuări într-o altă cauză, care să aibă legătură cu cel de-al doilea litigiu dedus judecății. Drept urmare, reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu impunea verificarea existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, sens în care susținerile recurentului în sensul că litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Constanța se referă la anularea deciziei de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emise de ANRP, pe când prezentul dosar are ca obiect anularea deciziei de validare parțială nr. 5287/12.09.2018, emise de aceeași pârâtă, nu prezintă relevanță, important fiind că în ambele dosare s-a analizat îndreptățirea reclamantului la acordarea despăgubirilor pentru bunurile autorului acestuia, trecute în proprietatea statului bulgar în urma cedării Cadrilaterului, prin instituirea Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. În mod corect instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 941/CA/02.07.2018 a Curții de Apel Constanța, s-au dat îndrumări obligatorii intimatei ANRP, în sensul recalculării despăgubirilor în raport cu bunurile date în compensare de Statul român. În analiza legalității actului administrativ contestat - decizia de invalidare nr. 3178/20.01.2017 emisă de ANRP, Curtea de Apel Constanța a avut de verificat, în esență, incidența prevederilor art. 3 din Legea nr. 9/1998, ceea ce presupunea atât analiza înscrisurilor care dovedesc proprietatea asupra bunurilor care au fost abandonate statului bulgar în baza Tratatului semnat la Craiova la 07 septembrie 1940 și a bunurilor care au fost primite în România, cât și stabilirea valorii acestora. A reținut instanța că valoarea compensațiilor în cuantum de 373.236,18 RON, acordate prin hotărârea nr. 4095/13.01.2011, a reprezentat contravaloarea următoarelor bunuri abandonate pe teritoriul statului bulgar, și anume: 10,30 ha teren agricol, 1,00 ha porumb, 20 pomi fructiferi, 1.000 mp teren aferent locuinței, locuință și anexe în suprafață de 43mp + 54 mp. La pagina 4 din hotărâre, însă, Curtea de Apel Constanța a constatat, cu putere de lucru judecat, că "…rezultă o diferență a bunurilor care nu au fost compensate, astfel: 2.000 mp vie, 20 de pomi fructiferi și 1 ha porumb, nerezultând din lucrările dosarului ANRP care sunt argumentele pentru care acestea nu au fost avute în vedere". Totodată, în alineatul final al paginii 4 din aceeași hotărâre, instanța a statuat în sensul că "reclamanții justifică calitatea de persoane îndreptățite la plata compensațiilor de pe urma autorului lor F., compensații a căror valoare urmează să fie calculată de ANRP în mod clar, pentru bunurile pentru care autorul nu a fost despăgubit, astfel cum se arată în prezenta hotărâre". De aici se desprinde concluzia conform căreia nu numai că s-a statuat definitiv de către o instanță judecătorească faptul că există anumite bunuri date în compensare de Statul român, care nu au fost avute în vedere la momentul acordării despăgubirilor către persoanele îndreptățite, ci și faptul că se impune recalcularea valorii respectivelor sume compensatorii, prin raportare doar la bunurile pentru care autorul recurenților nu a fost despăgubit, prin emiterea unei noi decizii de către ANRP. Or, în raport cu acestea, nu poate fi primită critica recurentei-interveniente în sensul că, prin decizia nr. 941/02.07.2018, Curtea de Apel Constanța ar fi dispus anularea deciziei de invalidare nr. 3179/20.01.2017 emise de ANRP ca urmare a constatării netemeiniciei afirmațiilor intimatei prin care se susținea că bunurile primite în România ar avea o valoare mai mare decât cele părăsite pe teritoriul Bulgariei. Motivul admiterii acțiunii în contencios administrativ se referă la faptul că nu există un calcul realizat de pârâtă care să susțină concluzia potrivit căreia bunurile dobândite în România ar avea o valoare cu exact 463.411,74 RON mai mare decât cea a bunurilor abandonate statului bulgar. Tocmai de aceea, Curtea de Apel Constanța a dat indicația ANRP de a recalcula valoarea bunurilor pentru care autorul părților nu a fost despăgubit, și nu a reținut că valoarea bunurilor acordate în România ar fi mai mică, astfel încât s-ar impune acordarea de despăgubiri în cuantumul acordat prin decizia inițială nr. 4095/13.01.2011. De altfel, Curtea de Apel Constanța nici nu a fost învestită cu analiza legalității deciziei ANRP nr. 4095/13.01.2011, anterior amintite, admiterea apelului reclamanților din dosarul nr. x/2017 neconducând la validarea respectivei decizii, așa cum în mod eronat susține recurentul-reclamant, ci, dimpotrivă, a impus o obligație în sarcina intimatei ANRP de a reface calculul respectivelor despăgubiri, prin scăderea și a valorii bunurilor primite în România de autorul reclamanților, cu privire la care instanța a constatat că nu au fost avute în vedere la momentul compensării. În legătură cu soluționarea excepției autorității de lucru judecat și corelativ cu reținerea puterii de lucru judecat în privința considerentelor deciziei civile nr. 941 din 02 iulie 2018 a Curții de Apel Constanța, ambii recurenți formulează și critici în sensul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând lipsa motivării hotărârii atacate și, respectiv, contradictorialitatea acesteia. Subsumat acestui motiv de casare s-a invocat, în esență, preluarea de către curtea de apel a punctului de vedere exprimat de tribunal cu privire la efectul negativ sau pozitiv al autorității de lucru judecat, lipsa argumentării motivului pentru care unele considerente ale Curții de Apel Constanța au fost reținute cu putere de lucru judecat, iar altele nu (cele prin care s-a statuat în sensul că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă nu reiese împrejurarea că valoarea bunurilor primite în România este mai mare decât cea a bunurilor părăsite în Bulgaria și astfel prejudiciul este recuperat integral), lipsa referirilor la cele invocate prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 25 ianuarie 2022 și a concluziilor scrise formulate de intervenientă. Verificând susținerile părților în sensul că instanța de apel ar fi preluat ca atare punctul de vedere exprimat de tribunal cu privire la cele două manifestări ale autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că această situație nu se verifică, descrierea de o manieră similară a ceea ce reprezintă puterea de lucru judecat sub aspect pozitiv neechivalând cu o lipsă a motivării. Mai mult, nu se poate susține în mod întemeiat faptul că instanța de apel ar fi preluat ca atare motivarea tribunalului pe excepția autorității de lucru judecat invocată, în condițiile în care, prin motivele de apel s-a susținut chiar omisiunea primei instanțe de a se pronunța pe această excepție, iar curtea de apel a complinit această lipsă, acoperind viciul semnalat prin arătarea, în concret, a raționamentului care a condus la concluzia potrivit căreia aspectul existenței unor bunuri care nu au fost avute în vedere la momentul compensării a dobândit putere de lucru judecat. Totodată, chiar dacă instanța de apel nu a menționat expres fiecare argument al reclamantului și al intervenientei, aceasta a avut în vedere, în analiza legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, toate aspectele decisive invocate de părți. Astfel, Curtea de Apel București a arătat motivul pentru care a respins excepția autorității de lucru judecat pentru motivul invocat de intervenientă, la pagina 15 din decizie regăsindu-se argumentul referitor la lipsa îndeplinirii condiției identității de obiect între litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 și prezentul dosar. Totodată, curtea de apel, în legătură cu precizările și concluziile scrise depuse de intervenientă, prin care a susținut o supraevaluare a bunurilor primite în România, la pagina 16, a arătat că, în raport cu îndrumarea instanței de contencios administrativ în sensul necesității emiterii unei noi dispoziții pentru validarea hotărârii nr. 4095/31.01.2011 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, dispoziție obligatorie pentru toate părțile din proces, nu mai putea fi repusă în discuție necesitatea administrării de probe privind dreptul părților la acordarea de despăgubiri. Acesta a fost și motivul pentru care instanța de apel nu a dat valență, în sensul recunoașterii puterii de lucru judecat și a celorlalte considerente ale deciziei nr. 941/2018 a Curții de Apel Constanța, această instanță nereținând, așa cum se pretinde prin motivele de recurs, că bunurile primite în România ar avea o valoare mai mică față de cele părăsite în Bulgaria, ci, așa cum s-a arătat anterior, că suma indicată de ANRP, de 463.411,74 RON, nu are suport probatoriu, nefiind identificat un mod de calcul care să conducă la respectiva valoare. Față de considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor din recurs îndreptate împotriva raționamentului curții de apel sub aspectul respingerii excepției autorității de lucru judecat și reținerii efectului pozitiv al lucrului judecat în raport cu considerentele deciziei civile nr. 941/02.07.2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin care, pe de-o parte, s-a reținut existența unor bunuri date în compensare de Statul român autorului recurenților, și care nu au fost avute în vedere la momentul emiterii deciziei inițiale de despăgubiri iar, pe de altă parte, s-a impus în sarcina ANRP recalcularea drepturilor compensatorii cuvenite persoanelor îndreptățite. Legat de această chestiune a posibilității intimatei ANRP de validare/invalidare a deciziei de despăgubiri inițial emise de către aceasta, raportat și la termenul în care respectiva prerogativă putea fi exercitată, precum și în legătură cu legea aplicabilă la momentul emiterii deciziei de validare parțială nr. 5287/12.09.2018, recurenții au formulat critici în recurs, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, în ceea ce privește posibilitatea intimatei de invalida parțial decizia de despăgubiri nr. 4095/2011, ulterior termenului de 18 luni prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, și ulterior achitării compensațiilor bănești ca urmare a demarării procedurii de executare silită, curtea de apel a reținut, în mod corect, că procedura de validare/invalidare reprezintă o etapă obligatorie de urmat în cadrul fazei administrative, iar nerespectarea termenului prevăzut de norma antemenționată nu conduce la validarea tacită a hotărârii inițial emise, ci doar deschide dreptul părții de a solicita instanței să efectueze aceasta controlul legalității hotărârii emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, aspect ce reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 164/2014. Mai mult, așa cum s-a arătat și în analiza primului motiv de recurs, obligația de recalculare a despăgubirilor a fost impusă intimatei la data de 02 iulie 2018, când a fost pronunțată decizia nr. 941 a Curții de Apel Constanța, care s-a conformat și a emis decizia de validare parțială nr. 5287/2018, în termen de aproximativ două luni de la data dispoziției obligatorii a instanței. Așadar, decizia atacată în prezentul dosar a fost emisă ca urmare a soluționării definitive a dosarului nr. x/2017, reprezentând o obligație stabilită în sarcina intimatei, aceasta neputând ignora dispoziția obligatorie a unei instanțe. Aspectul privitor la modul de soluționare a excepției tardivității, a fost criticat de către recurenta C. nu numai din perspectiva aplicării greșite de către instanța de apel a normelor de drept material, ci și din perspectiva existenței unei motivări contradictorii, susținând că, deși curtea de apel a găsit critica apelantei-interveniente, prin care a sesizat nepronunțarea primei instanțe pe excepția invocată, totuși a respins apelul acesteia, reținând că vătămarea va fi înlăturată, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin examinarea respectivei excepții de către instanța de control judiciar. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Practic, ceea ce critică recurenta, subsumat acestui motiv de casare, este contradicția între, pe de-o parte, considerentele hotărârii instanței de apel, prin care se constată nepronunțarea asupra excepției tardivității și soluția de respingere a acestei excepții, pe de altă parte. Analizând hotărârea curții de apel din perspectiva celor expuse, raportat la criticile recurentei, Înalta Curte constată că susținerile acesteia legate de existența unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunțate. Hotărârea cuprinde, în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, neputându-se afirma, în mod întemeiat, existența unor motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele sentinței sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii în cuprinsul acesteia, în sensul unor raționamente de natură a se exclude, respectiv de a se invalida reciproc. Faptul că instanța de apel a reținut că, într-adevăr, lipsește pronunțarea tribunalului pe aspectul tardivității emiterii deciziei de validare parțială a cărei anulare se solicită în prezenta cauză, însă aceasta nu a anulat hotărârea primei instanțe de fond, ci a suplinit motivarea pe acest aspect, posibilitate oferită de art. 480 alin. (1) raportat la art. 476 C. proc. civ., prin care se reglementează efectului devolutiv al apelului, nu face ca hotărârea să fie contradictorie. Pe cale de consecință, cum criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției tardivității, dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Revenind la analiza legalității hotărârii atacate din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în legătură cu critica recurentului-reclamant A., prin care se susține incidența sancțiunii nulității actului atacat, față de greșită indicare a temeiului de drept în baza căruia a fost emisă decizia de validare parțială nr. 5287/12.09.2018, Înalta Curte constată următoarele: Este adevărat că, în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 164/2014, legiuitorul a prevăzut că dispozițiile acestei legi se aplică doar cererilor formulate și depuse în termen legal, la comisiile județene, respectiv la comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la momentul intrării în vigoare a respectivei legi, precum și situațiilor în care, deși cererile erau deja soluționate, nu s-a efectuat plata despăgubirilor. Însă, nu orice act de procedură efectuat cu neobservarea formelor legale este nul ci, pentru anularea actului, se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul de procedură să fi produs părții o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. În speță, recurentul nu numai că nu indicat și, pe cale de consecință, nici nu a dovedit, existența vreunei vătămări, însă, în cauză, nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de lege în sensul ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, indicarea greșită a textului de lege în baza căruia a fost emisă decizia atacată nu poate avea consecințele invocate de recurentul-reclamant întrucât, chiar și în situația în care intimata a făcut referire la Legea nr. 164/2014, iar nu la Legea nr. 9/1998, efectele aplicării oricăreia dintre cele două norme sunt aceleași, procedurile administrative instituite prin ambele reglementări fiind similare. Așadar, astfel cum reiese din dispozițiile art. 35 2 alin. (1) și (5) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 din 26.10.1998, vicepreședintele ANRP are competența de a invalida sau rectifica propunerile Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. Ca urmare, având în vedere că inclusiv în vechea reglementare se prevedea posibilitatea intimatei de a invalida/valida parțial hotărârile Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, și având în vedere că recurentul A. nu a făcut dovada vătămării suferite prin indicarea eronată a temeiului de drept în baza căruia a fost emisă decizia de validare parțială, în condițiile art. 175 C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiționată, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs, ca nefondat. În fine, se mai invocă prin cererile de recurs o necercetare a fondului cauzei, care survine, în opinia recurenților, din faptul că instanța de apel nu a analizat probele și precizările părților, prin care s-a arătat că valoarea bunurilor primite în România, de către autorul acestora, nu o depășește pe cea a bunurilor abandonate în Bulgaria, astfel încât reținerea instanțelor de fond în sensul că aceștia ar fi avut dreptul la compensații bănești în cuantum de doar 12.725,26 RON nu ar fi temeinică și legală. Aceste motive, privind exclusiv cadrul factual și tinzând la o reevaluare, în fața instanței de recurs, a probatoriului, din perspectiva argumentelor reclamantului și intervenientei, exced analizei în calea extraordinară de atac a recursului, ele având natura unor critici de netemeinicie. Drept urmare, cum examinarea soluției instanței de apel este limitată doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseși faptele cauzei, a căror existență și apreciere aparțin puterii suverane a instanțelor fondului, critica formulată nu poate fi primită. Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și recurenta-intervenientă C.. Cât privește cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, formulată de intervenienta C., aceasta urmează a fi admisă. Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 "Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, în următoarele situații: a) când taxa plătită nu era datorată". Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei se constată că la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă se află chitanța seria/nr. x/2022, care atestă plata sumei de 100 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru de către recurenta C., în prezentul dosar. În cauză, se reține că recursul exercitat de parte este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 10 din Legea nr. 9/1998, așa cum s-a și reținut prin rezoluția de primire a dosarului din data de 22 iunie 2022, motiv pentru care taxa judiciară de timbru achitată de către recurentă nu este datorată pentru soluționarea recursului introdus pe rolul instanței supreme. Ca atare, Înalta Curte va admite cererea formulată de recurenta-intervenientă C. și va dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON.