ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 25 iulie 2017, pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, sub nr. x/2017, reclamanta A. sector 1 București a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței să oblige pârâții la restituirea unor sume de bani ce aparțin reclamantei. Pretențiile au fost evaluate, provizoriu, la suma de 213.165,18 RON. Ulterior, la data de 30 octombrie 2017, reclamanta a depus o precizare prin care a arătat că suma pretinsă este în cuantum de 222.281,23 RON. Sentința de declinare Prin sentința civilă nr. 13668 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018, la data de 16 ianuarie 2018.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2067 din 3 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții E. și D., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință. A respins, în rest, cererea formulată în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâți a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 910 A din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanta A. și a obligat-o la plata către intimați a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 910 A din 7 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1291A din 3 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2067 din 3 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți B. și C.. A anulat în parte sentința civilă apelată și, evocând fondul: A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. A obligat reclamanta la plata către pârâți a sumei de 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în fond.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1291A din 3 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs, recurenta - reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate, modificarea sentinței instanței de fond și admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința obligării pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 497 din același act normativ, întrucât nu s-a aplecat suficient asupra deciziei de casare, prin care instanța de recurs a analizat, exclusiv, primul motivul de recurs, fiind de competența instanței de apel să analizeze, în rejudecare, și celelalte motive de recurs invocate. Recurenta - reclamantă a mai apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut, la fila x, că dezlegarea dată cauzei în apel nu a făcut obiectul recursului, motiv pentru care a dobândit autoritate de lucru judecat, deși din motivele de recurs rezultă că reclamanta a atacat decizia pronunțată în primul ciclu procesual în apel, invocând următoarele: "prin cererea de apel subscrisa am solicitat obligarea pârâților la restituirea sumei de bani având în vedere că, din probatoriul administrat, a rezultat faptul că atât defuncta E., cât și defunctul D. au rulat/gestionat/administrat în baza unei gestiuni de afaceri/mandat/orice alt izvor ce dă naștere obligației de restituire, banii subscrisei." De asemenea, a învederat că instanța de apel nu a dat eficiență prevederilor cuprinse în art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât nu a avut în vedere totalitatea motivelor și mijloace de apărare, respectiv cele din motivarea apelului. Înalta Curte de Casație și Justiție a lăsat nesoluționate anumite aspecte câtă vreme a identificat un motiv clar de casare, care a făcut inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs. Or, instanța de apel avea misiunea clară de a cerceta ea însăși aceste motive de recurs. Neprocedând în acest sens, a încălcat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că nu există dovezi în sensul că s-ar fi încheiat un mandat expres. De asemenea, dacă nu se poate reține instituția gestiunii de afaceri, întrucât acțiunile de gestionare au început sub imperiul vechiul cod și nici instituția mandatului, întrucât nu există vreun document contabil de predare a sumelor de bani către defuncta E. și ulterior către defunctul Retevoiu, singura instituție prin intermediul căreia reclamanta poate intra în posesia banilor care îi aparțin este îmbogățirea fără just temei. Astfel cum rezultă din întregul material probator și s-a reținut de către prima instanță la fila x alin. (4) "[...] reclamanta a făcut dovada că sumele de bani existente în contul autorului pârâților aparțineau acesteia [...]". Recurenta - reclamantă a arătat că toate aceste aspecte atrag incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.. Prin urmare, a solicitat casarea deciziei recurate, modificarea deciziei instanței de apel în sensul admiterii apelului, respectiv a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Apărări formulate în cauză Intimații - pârâți B. și C. nu au depus întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin încheierea din data de 27 septembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen pentru soluționarea căii extraordinare de atac la data de 14 februarie 2024, fiind preschimbat la data de 27 februarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prin demersul juridic pe care l-a promovat, reclamanta A. sector 1 București urmărește obligarea pârâților B. și C. la restituirea sumei de 222.281,23 RON, în principal, în temeiul dispozițiilor art. 1330 și următoarele din C. civ. și, în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 1345 și următoarele din același act normativ. Astfel, reclamanta și-a întemeiat cererea pe două instituții juridice, respectiv gestiunea de afaceri și îmbogățirea fără just temei, ce reprezintă fapte juridice licite, care pot genera raporturi obligaționale. În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 404 din 24 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, întrucât aceasta nu s-a pronunțat integral asupra cererii de chemare în judecată în sensul că nu a analizat temeiul juridic subsidiar. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rejudecând cauza, a respins și capătul de cerere subsidiar, fundamentat pe instituția îmbogățirii fără justă cauză. Față de această soluție, reclamanta a promovat prezentul recurs în care susține incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. În primul rând, invocă motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea se poate cerere atunci când "Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". În cadrul acestui motiv de nelegalitate, se susține că instanța de apel, în rejudecare, nu a dat curs limitelor stabilite prin decizia de casare, neanalizând motivele de recurs care nu au beneficiat de o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual. Prin urmare, prin această omisiune, în opinia recurentei, se încalcă dispozițiile art. 497 și următoarele din C. proc. civ. Acest argument nu poate fi primit întrucât potrivit dispozițiilor art. 501 din actul normativ menționat (1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.(2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.(3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.(4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege." Prin urmare, în rejudecare sunt aplicabile, în mod corespunzător, prevederile procedurale aferentei fazei procesuale respective. Instanța de apel, rejudecând apelul, în considerarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., are în vedere motivele de apel și întâmpinarea la apel, în măsura în care chestiunile respective nu au fost dezlegate definitiv prin decizia instanței de recurs. Aceasta nu poate analiza motivele de recurs care nu au fost cercetate de către instanța de casare, așa cum pretinde recurenta, întrucât ele sunt ipoteze expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea unei hotărâri și care sunt apanajul instanței de recurs. Instanța de apel are o altă competență, ea este obligată să tranșeze litigiul pe fond, deoarece prin excelență, apelul este o cale de atac devolutivă, prin care se asigură respectarea dublului grad de jurisdicție. Analizând temeinicia pretențiilor deduse judecății, prin prisma instituției îmbogățirii fără justă cauză, invocată în subsidiar, de către reclamanta - recurentă, instanța de apel s-a conformat, sub acest aspect, limitelor rejudecării și dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanța de recurs prin hotărârea de casare. Împrejurarea că soluția dată capătului de cerere referitor la obligarea intimaților să achite suma de bani pretinsă nu concordă cu scopul demersului său nu este de natură, însă, a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect. Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susține că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că anumite aspecte ale cauzei au beneficiat deja de o dezlegare și au dobândit autoritate de lucru judecat. Deși argumentul prezentat este generic, prin trimiterea la fila x, ultimul alineat din decizia recurată, Înalta Curte reține că recurenta se referă la faptul că instanțele de fond au constatat existența unui raport juridic contractual care a luat naștere ca urmare a mandatului dat de asociație fostului președinte de a depozita și gestiona diverse sume de bani. Astfel, în opinia recurentei, chestiunea lipsei mandatului a făcut obiect al primului recurs, nu a fost analizată prin decizia de casare, instanța de recurs identificând un alt motiv de casare și nu a fost cercetată nici în rejudecare, instanța de apel apreciind doar că existența raportului juridic contractual se bucură de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, se pretinde că, prin conduita sa procesuală, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. Însă, pe de o parte, din citatul oferit chiar de recurentă, rezultă că aceasta a solicitat obligarea intimaților la restituirea sumei de bani pretinse indiferent de izvorul obligației, prin urmare nu a contestat existența unui raport juridic contractual care să aibă la bază un contract de mandat. Pe de altă parte, așa cum s-a dezvoltat anterior, instanța de apel, în rejudecare, a fost ținută de limitele care i-au fost trasate, acestea vizând analiza pretențiilor prin prisma îmbogățirii fără justă cauză, fapt juridic licit apt să genereze obligații, iar nu celelate motive de nelegalitate a deciziei casate. Or, analizând cerințele legale care atrag incidența instituției îmbogățirii fără justă cauză, aceasta a constatat că problema mandatului se bucură de autoritate de lucru judecat. Însă, o astfel de concluzie nu încalcă dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cu care "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. " Instanța de apel nu a încălcat principiul aflării adevărului, consacrat prin textul legal invocat în cererea de recurs, din moment ce elementele aflate la dispoziția sa au permis clarificarea acestui aspect decisiv în soluționarea cererii reclamantei. Mai mult, obligația instanței de a lua măsuri suplimentare celor propuse de părți, intervine atunci când este învestită cu situații de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părțile nu au propus probe ori probele administrate - la propunerea părților - sunt insuficiente. Intervenția instanței în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părții în efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părții căreia îi revine sarcina probării pretențiilor, ceea ce ar avea drept consecință ruperea echilibrului procesual, printr-o atitudine părtinitoare a instanței, de natură a defavoriza și prejudicia cealaltă parte în proces. Mai mult, pentru a asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, instanța de judecată are obligația de a respecta și celelalte principii procesuale, printre care și cele privind egalitatea părților, inclusiv în plan probator, precum și de a veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia soluționării pricinii deduse judecății. În cauză, prin conduita sa procesuală, instanța de apel a respectat principiile care guvernează procesul civil, inclusiv cel al aflării adevărului și a procedat la rejudecarea cauzei în limitele deciziei de casare, ținând cont și de aspectele care se bucură de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, se constată că nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În al doilea rând, se invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Aplicarea greșită a legii, susținută de recurentă, presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță. Acest motiv de casare intervine când situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că ar exista un contract de mandat. Arată că, în realitate, nu există nicio convenție în acest sens, aspect confirmat, în opinia sa, de către instanța de fond, în cuprinsul sentinței civile nr. 2067 din 3 octombrie 2019, din care redă un citat referitor la lipsa documentelor doveditoare a mandatului expres. Înalta Curte reține că, deși recurenta invocă drept temei legal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în dezvoltarea în fapt a acestui motiv de casare nu precizează niciun text de lege care ar fi fost încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel, motivele dezvoltate în cererea de recurs fiind doar o reiterare sumară a motivelor indicate prin cererea de apel. Mai mult, aceasta își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de apel a reținut situația de fapt, respectiv existața unui acord între asociație și fostul președinte al acesteia, în vederea depozitării și gestionării unor sume de bani. De asemenea, expune, scos din context, un argument al instanței de fond referitor la lipsa mandatului expres, deși ambele instanțe au reținut mandatul tacit, iar nu expres, ca izvor al raportului juridic obligațional dedus judecății. Însă, recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului (atât în fapt, cât și în drept) în apel. Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constat-o. Prin urmare, criticile formulate de recurentă cu privire la raporturile dintre părți și lipsa înscrisurilor care să dovedească existența mandatului expres, vizează temeinicia iar nu legalitatea hotărârii recurate și nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare. De altfel, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu sunt îndeplinite cerințele îmbogățirii fără justă cauză întrucât între asociație și președintele acesteia a existat un raport juridic contractual care a avut la bază un mandat tacit. Acest izvor obligațional a fost reținut de către instanța de fond, instanța de apel, în primul ciclu procesual și nu a fost contestat, beneficiind de autoritate de lucru judecat. Mai mult, chiar recurenta a arătat, în cererea de apel, că un eventual mandat ar fi durat până în anul 2014. Tot recurenta, în cererea de apel și apoi și în cea de recurs, susține că sumele trebuie restituite, indiferent de izvorul obligațional, respectiv gestiune de afaceri, mandat sau îmbogățire fără justă cauză. Ignorând conduita reclamantei, care inițial a susținut faptul juridic licit, apoi în căile de atac a inclus și mandatul, ca izvor obligațional, cât și paleta largă de instituții juridice, care, de altfel, se exclud dar pe care le invocă în susținerea demersului său, Înalta Curte reține că pretențiile sale, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, nu au fundament legal. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În consecință, dat fiind că dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei civile nr. 1291A din 3 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.