ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 348/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 179 alin. (1) și (3), art. 641, art. 638 alin. (1), art. 663 alin. (1), art. 666 alin. (5) pct. 2 și 4, art. 712 și următoarele, art. 714 alin. (1), art. 706 alin. (1) și (2) C. proc. civ., art. 1270, art. 1170 și art. 15 C. civ.

Prin încheierea din 22 iunie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a disjuns capătul de cerere, având ca obiect plata daunelor-interese, și s-a dispus formarea unui nou dosar, respectiv dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenții.

S-a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.625.612 RON, cu titlu de prejudiciu, cererea fiind întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale pentru abuzul de drept.

În dosarul nou format, pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.599.910,51 RON.

Prin sentința civilă nr. 5418 din 21 septembrie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de reclamant, cauza fiind declinată spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 6 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea reconvențională, ca tardiv formulată.

Totodată, a fost respinsă și cererea de disjungere a cererii reconvenționale.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019 s-a respins cererea de amânare, în vederea discutării conexării. De asemenea, s-a respins și cererea de suspendare a judecății formulată de pârâtă, cu motivarea că soluția din cauză nu depinde de soluționarea pretențiilor ce fac obiectul dosarului nr. x/2019

Prin sentința civilă nr. 3176 din 31 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 1.625.612,45 RON, cu titlu de daune-interese.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 19.861 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1582A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile pârâtei împotriva încheierilor de ședință din 6 iunie 2019 și 19 septembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Totodată, a fost admis apelul pârâtei împotriva hotărârii primei instanțe, aceasta fiind schimbată, în tot, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. De asemenea, reclamantul a fost obligat să plătească apelantei-pârâte suma de 21.455 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

a.Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că soluția nu reflectă o motivare clară și coerentă, aceasta cuprinzând motive contradictorii și, parțial, motive străine de pricină.

Referitor la existența motivelor contradictorii, s-a susținut că există contradictorialitate între dezlegarea dată de instanța de apel pe fondul cauzei și cea din încheierea de respingere a cererii de suspendare în ce privește relevanța dată dreptului băncii de încasare a garanției.

S-a arătat că în raționamentul instanței de apel, privind stabilirea caracterului nejustificat al popririi înființate pentru încasarea garanției aferente beneficiarului B. S.R.L., a cântărit decisiv aspectul caracterului datorat sau nu al garanției. Însă, în argumentarea legalității și temeiniciei respingerii cererii de suspendare, instanța a reținut că soluția din prezenta cauză nu depinde în mod necesar de cea care urmează a fi dată în dosarul având ca obiect obligarea intimatei la plata garanției.

Recurentul a mai arătat că instanța nu a înțeles modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți și nici drepturile și obligațiile asumate de fiecare parte în etapele ce privesc strict garanția asumată în favoarea beneficiarului, dar și în cele care privesc drepturile și obligațiile în relația Bancă-Fond.

În susținerea acestei afirmații, recurentul învederează că instanța de apel a reținut că, la momentul înființării popririi, exista un litigiu ce privea fondul raportului juridic dintre părți, însă acesta nu exista la momentul înființării niciuneia dintre cele două popriri, respectiv 2016 și 2018, fiind înregistrat abia în a doua jumătate a anului 2019.

A concluzionat recurentul că motivarea respingerii apelului împotriva încheierii de respingere a cererii de suspendare, prin aceea că soluția din dosar nu depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul prin care se solicită plata garanției, dar și motivarea admiterii apelului prin aceea că soluția din prezentul dosar depinde de cea care urmează a se pronunța în dosarul în care se solicită plata garanției este contradictorie și nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ca atare, elementele contradictorii reținute de instanța de apel nu pot conduce la soluția prezentată în dispozitiv, întrucât acesta nu se desprinde într-un mod logic și convingător, aspect care face incidentă dispoziția cuprinsă în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul a mai susținut și că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanța de apel a stabilit în mod nelegal că scopul părților a fost acela de a împiedica ieșirea sumei de bani cu titlu de garanție din patrimoniul garantului în alte condiții decât cele convenite și, de asemenea, de a conferi garantului posibilitatea ca, în situația nerespectării de către finanțator a obligației de a se abține de la poprirea acestei sume să obțină reintrarea sumei în patrimoniul său, prin urmare, în afara diminuării patrimoniului cu suma în discuție, nu poate fi reținut niciun alt prejudiciu.

Contrar acestor considerente, recurentul susține că, în conformitate cu art. 1270 C. civ., convenția este legea părților și aceasta trebuie interpretată de instanța de judecată potrivit înțelegerii acestora, pentru că altfel s-ar ajunge la modificarea contractului, fără suport legal. Or, instanța de judecată nu a fost învestită în mod expres de niciuna dintre părți să se pronunțe cu privire la modalitatea în care au stabilit să efectueze plata garanției către intimata-pârâtă, iar plata garanției nu face obiectul prezentului dosar.

Recurentul a mai arătat că în ceea ce privește clauza de la art. 12.3 aceasta nu încalcă nicio normă de ordine publică și are o cauză licită și morală, părțile tranzacționând asupra unor drepturi și obligații cu privire la care pot dispune.

A mai criticat recurentul și faptul că instanța de apel a reținut toate apărările formulate de intimata-pârâtă, fără a justifica în drept, și fără a arăta motivele pentru care apărările recurentului cu privire la clauza nr. 12.3 alin. (3) din Convenție au fost înlăturate.

În concluzie, recurentul a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil întrucât a fost în imposibilitate să formuleze apărări în raport cu soluția de respingere a contestației la executare, iar lipsa motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței încalcă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

b.Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susținut că au fost nesocotite prevederile legale cuprinse în art. 1267, art. 1268, art. 1350, art. 1538, art. 1539 și art. 1270 C. civ. în ce privește dezlegarea dată de instanță cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei prin raportare la art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

Apoi, recurentul a susținut că instanța de apel a confundat instituția întoarcerii executării silite prevăzute de art. 723 C. proc. civ. și a substituit-o clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenție, fără temei legal, ceea ce a făcut instanța să concluzioneze greșit că scopul urmărit de părți a fost acela de a conferi garantului posibilitatea ca, în situația nerespectării de către finanțator a obligației de a se abține de a popri această sumă, să obțină reintrarea sumei în patrimoniul său.

Instanța de apel a reținut că, în condițiile în care măsura popririi, care concretizează neîndeplinirea obligației contractuale, a fost desființată, cu consecința restituirii integrale și voluntare a sumei poprite de către finanțator, se poate afirma că obligația contractuală de a nu face a fost dusă la îndeplinire în mod silit, prin constrângerea aplicată debitorului prin intermediul instanțelor judecătorești.

În opinia recurentului, acest raționament este viciat și încalcă art. 1267, art. 1268, art. 1270, art. 1538 și art. 1539 C. civ., deoarece obligația pârâtei era aceea de a se abține de la executarea silită a recurentului prin poprire, iar neîndeplinirea obligației este probată, nefiind contestat acest fapt.

A mai relevat recurentul că poprirea a fost desființată anterior soluționării contestației la executare conform art. 794 C. proc. civ., iar ceea ce s-a constatat de către instanța de judecată care a soluționat contestația la executare a fost nelegalitatea executării silite pornite de pârâtă.

O altă critică vizează eroarea instanței referitoare la restituirea integrală și voluntară a sumei poprite de către finanțator, eroare care, în aprecierea recurentului, lipsește de fundament legal raționamentul instanței de apel, întrucât sunt ignorate prevederile art. 723 C. proc. civ. și soluția pronunțată prin sentința nr. 4437/6.07.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 prin care a fost admisă contestația la executare și cererea de întoarcere a executării silite.

Recurentul susține că au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 1538 și art. 1539 C. civ.. Astfel, s-a reținut că obligația de a nu face a fost dusă la îndeplinire în mod silit, deși, în realitate, încălcarea obligației de a nu face a fost probată și s-a concretizat în poprirea conturilor recurentului de către pârâtă. Or, obligația de a nu face nu a fost dusă la îndeplinire în mod silit, prin repunerea părților în situația anterioară ca urmare a admiterii contestației la executare. Obligația cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din Convenție era aceea de a nu face ceva în două situații expres prevăzute, respectiv când garanțiile au fost excluse din plafon și când se constata neîndeplinirea obligațiilor de plată. În toate celelalte situații, dispozițiile contractuale menționate nu sunt incidente. În consecință, obiectul clauzei nu vizează restituirea vreunei sume, acest aspect fiind reglementat de dispozițiile legale în vigoare, respectiv art. 723 C. proc. civ.

In acest context, interpretarea instanței de apel a clauzei 12.3 alin. (3) din Convenție referitor la restituirea sumelor poprite, respectiv la întoarcerea executării silite, golește de efect juridic clauza, iar prin anularea oricărui efect, instanța de apel a pronunțat în fapt anularea acestei clauze, aspect care nu a format obiectul învestirii.

Recurentul a criticat și teza cu privire la angajarea răspunderii contractuale doar în situația în care pârâta ar fi avut o atitudine în mod neechivoc culpabilă, susținând că aceasta nu are susținere convențională sau legală, fiind incident principiul in claris cessat interpretatio referitor la clauza 12.3 alin. (3) din Convenție. Astfel, clauza este foarte clară sub aspectul întinderii și efectelor ce urmează a le produce, motiv pentru care toate condițiile cu privire la incidența acestei clauze sunt îndeplinite.

Recurentul arată că în raport de art. 1350 C. civ. și art. 12.3 alin. (3) din Convenție în cauză a intervenit răspunderea contractuală, fiind întrunite condițiile acesteia, fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii fiind reprezentată de inițierea nejustificată a executării silite împotriva recurentului fapt ce a condus la blocarea activității acestuia prin poprirea nelegală, cu încălcarea art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

La 26 martie 2021, intimata-pârâtă C. S.A. (fostă A. S.A.) a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondate, și menținerea deciziei recurate, ca legală și temeinică.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 23 aprilie 2021, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate de intimata-pârâtă D. S.A., prin întâmpinare, și admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ambele părți au depus puncte de vedere privitoare la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, a fost respinsă excepția nulității recursului cu motivarea cuprinsă în încheierea de la aceeași dată și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurentul a criticat decizia instanței de apel, invocând două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

a.Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs reține că s-a invocat, sub un prim aspect, faptul că există contradictorialitate între considerentele reținute de instanța de apel în dezlegarea fondului cauzei și cele reținute în argumentarea temeiniciei și legalității soluției de respingere a cererii de suspendare a cauzei.

S-a arătat că în raționamentul instanței de apel, privind stabilirea caracterului nejustificat al popririi înființate pentru încasarea garanției aferente beneficiarului B. S.R.L., a cântărit decisiv aspectul caracterului datorat sau nu al garanției. Însă, în argumentarea legalității și temeiniciei respingerii cererii de suspendare, instanța a reținut că soluția din prezenta cauză nu depinde în mod necesar de cea care urmează a fi dată în dosarul având ca obiect obligarea intimatei la plata garanției.

Analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte constată că, din motivarea instanței de apel, nu rezultă nici o contradictorialitate între considerentele aferente celor două soluții.

Astfel, instanța de apel, analizând apelul formulat împotriva încheierii din 19.09.2019, a reținut că soluția din prezentul dosar, având ca obiect obligarea apelantei la plata daunelor-interese prevăzute în art. 12.3 alin. (3) din Convenția de garantare, nu depinde în mod necesar de cea care urmează a se pronunța în dosarul având ca obiect obligarea intimatei la plata garanției pretins datorate în temeiul aceleiași convenții. A mai reținut și faptul că apelanta a formulat apărări subsidiare cu referire la caracterul întemeiat al dreptului său de a solicita garanția, însă acest fapt nu este suficient pentru a determina incidența în cauză a dispozițiilor 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care, de altfel, lasă la aprecierea instanței aplicarea măsurii, neinstituind un caracter obligatoriu al acesteia.

În dezlegarea fondului cauzei, instanța de apel, interpretând clauza 12.3 alin. (3) din contract, clauză care face trimitere la art. 7.8 alin. (1) și (2), precum și la garanțiile prevăzute în capitolul 9 din convenție, a constatat că, dată fiind situația de fapt din speță, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenția de garantare nu era aplicabilă.

Continuând raționamentul juridic, instanța de apel a constatat că în definirea caracterului nejustificat al popririi, părțile au avut în vedere fondul raportului de garanție, însă asupra caracterului datorat sau nu al garanției există încă dispute între părți, aspectul nefiind tranșat, un litigiu cu acest obiect aflându-se încă pe rolul instanțelor judecătorești.

Rezultă deci, că instanța de apel nu a analizat dreptul băncii de a încasa garanția și nici obligația Fondului de garantare de a plăti această garanție, astfel că este nefondată susținerea recurentei în sensul că instanța de apel s-ar fi raportat la fondul raportului juridic sub aspectul caracterului datorat sau nu al garanției, în analiza sa privind caracterul nejustificat al popririi.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului în sensul că ar exista contradictorialitate între dezlegarea pe fond și cea privitoare la încheierea de respingere a cererii de suspendare.

Pe de altă parte, instanța constată că motivele contradictorii invocate de recurent fundamentează soluții diferite și nu aceeași soluție, contradicțiile nefiind cuprinse în considerentele proprii fiecărei soluții în parte. De asemenea, ele nu apar nici între considerentele și dispozitivul aceleiași soluții.

Or, chiar dacă ambele soluții au fost incluse în aceeași decizie, trebuie menționat că obiectele celor două cereri și argumentele pe care s-au fundamentat sunt diferite, astfel că fiecare categorie de considerente ale instanței de apel trebuie analizată diferit în raport de problema de drept pe care o dezleagă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se probează susținerea recurentului în sensul că hotărârea recurată ar fi viciată prin prezența elementelor de contradictorialitate.

Recurentul mai arată că instanța de apel nu a înțeles modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți și nici drepturile și obligațiile asumate de fiecare parte în etapele ce privesc strict garanția asumată în favoarea beneficiarului. În susținerea acestei afirmații, recurentul învederează că instanța de apel a reținut că, la momentul înființării popririi, exista un litigiu ce privea fondul raportului juridic dintre părți, cu toate că acesta nu exista la momentul înființării niciuneia dintre cele două popriri.

Înalta Curte constată că o astfel de critică nu vizează caracterul contradictoriu al motivelor reținute de instanța de apel, ci, eventual, netemeinicia acestor considerente, recurentul învederând că litigiul ce privește fondul raportului juridic dintre părți a fost înregistrat pe rolul instanțelor abia în anul 2019 iar necunoașterea acestui aspect de către instanța de apel ar echivala, în aprecierea recurentului, cu necercetarea fondului cauzei.

Sunt nefondate și criticile recurentului prin care se susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, recurentul invocând că instanța de apel, cu depășirea limitelor stabilite de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în mod nelegal, a stabilit că scopul părților a fost acela de a împiedica ieșirea sumei de bani cu titlu de garanție din patrimoniul garantului în alte condiții decât cele convenite.

A susținut recurentul că instanța nu a fost învestită de părți să se pronunțe cu privire la modalitatea în care părțile au stabilit plata garanției, această plată nefăcând obiectul acestui dosar. De asemenea, a susținut că clauza de la art. 12.3 nu încalcă nicio normă de ordine publică și nu are cauză ilicită sau imorală.

În continuare recurentul a invocat faptul că, potrivit art. 1270 C. civ., convenția este legea părților și aceasta trebuie interpretată de instanța de judecată potrivit înțelegerii acestora.

Prioritar, Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentului, care vizează depășirea limitelor învestirii instanței, au fost încadrate de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și nu pct. 5, recurentul susținând că toate considerentele care exced limitelor învestirii sunt străine de natura cauzei. Însă, așa cum se va arăta mai jos, considerentele vizate de recurent nu depășesc limitele învestirii, ci sunt incluse în motivarea deciziei apelate, ca urmare a interpretării clauzelor contractuale de către instanța de apel.

Apoi, instanța de recurs constată că susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel nu poate interpreta convenția altfel decât conform înțelegerii explicite a părților, în limitele art. 1270 C. civ., și nu poate impune alte reguli de aplicare a acesteia decât cele voite de părți, nu relevă existența vreunor motive străine de natura cauzei în considerentele instanței de apel. Dimpotrivă, o astfel de critică ce vizează concluzia la care a ajuns instanța de apel, prin aplicarea normelor legale de interpretare a clauzelor contractuale, pune în discuție temeinicia hotărârii instanței de apel și nu legalitatea acesteia sub aspectul existenței unor motive străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor deciziei recurate, instanța de recurs constată că nu rezultă existența vreunei analize făcute de instanța de apel cu privire la modalitatea în care părțile au stabilit să se efectueze plata garanției de către intimată, astfel că și această critică este nefondată.

Restul criticilor referitoare la concluziile instanței de apel, pe care aceasta le-a formulat în urma unei analize proprii a clauzelor contractuale, aplicând normele legale privitoare la interpretarea contractului, sunt nefondate și vor fi respinse, întrucât acestea nu exced limitelor învestirii instanței și nici nu sunt străine de natura cauzei.

Instanța a fost sesizată cu aplicarea clauzei contractuale 12.3 alin. (3) și, dată fiind situația de fapt reținută pe baza probelor administrate în cauză, precum și susținerile contradictorii ale părților privitoare la conținutul și sensul acestei clauze, la sfera de cuprindere a noțiunii de "înființare nejustificată a popririi", instanța a procedat la interpretarea acesteia. Procedând astfel, instanța de apel a aplicat în mod judicios dispozițiile legale și nu a depășit limitele învestirii. De asemenea, nu a reținut considerente străine de natura cauzei.

Se mai reține că recurentul a criticat considerentele instanței de apel prin care se interpretează clauza 12.3 alin. (3) din contract, în funcție de scopul acesteia, susținând că acestea sunt simple afirmații care nu au legătură cu prezenta cauză și care fundamentează o soluție viciată din punct de vedere legal.

Or, așa cum s-a precizat deja mai sus, interpretarea voinței concordante a părților nu este străină de natura cauzei, instanța limitându-se la analiza clauzei cu a cărei aplicare a fost învestită și la criticile și apărările formulate în apel.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat și nemotivarea deciziei apelate, învederând că toate apărările intimatei-reclamante referitoare la incidența clauzei 12.3 alin. (3) din convenție au fost înlăturate, fără arătarea motivelor de fapt și de drept care au justificat acest demers. Mai mult, instanța de apel și-a însușit întocmai apărările părții adverse, fără a le trece prin filtrul propriu.

Înalta Curte va reține ca nefondate și aceste critici, întrucât instanța de apel a făcut o analiză proprie a clauzei 12.3 alin. (3) din Convenție, a constatat că este necesară interpretarea acestei clauze prin raportare la natura și obiectul convenției, la voința internă a părților, ținând seama și de scopul urmărit de părți la încheierea contractului. În consecință, instanța de apel a ajuns la o concluzie proprie având în vedere apărările relevante pe fondul cauzei și a reținut că această clauză nu poate fundamenta pretențiile recurentului astfel cum au fost formulate, întrucât suma poprită a fost restituită și penalitățile nu se pot cumula cu executarea în natură. A mai reținut instanța de apel și faptul că nu era aplicabilă în cauză clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenție, întrucât înființarea popririi nu a fost nejustificată, prin raportare la situația de fapt concretă ce rezultă din probele administrate în cauză.

Faptul că instanța de apel nu a achiesat la apărările formulate de recurent nu are valența încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, instanța de judecată având obligația de a motiva soluția pronunțată raportat la textele legale aplicabile, indiferent de susținerile părților.

În consecință, reținând că decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentația instanței este cursivă și că nu există elemente contradictorii în silogismul juridic al instanței, neexistând nici motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent este nefondat.

b.Cel de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1267, art. 1268, art. 1350, art. 1538, art. 1539 și art. 1270 C. civ., în dezlegarea dată de instanță atragerii răspunderii contractuale a pârâtei prin raportare la art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a confundat instituția întoarcerii executării silite prevăzute de art. 723 C. proc. civ. și a substituit-o clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenție, fără temei legal, ceea ce a făcut instanța să concluzioneze greșit că scopul urmărit de părți a fost acela de a conferi garantului posibilitatea ca, în situația nerespectării de către finanțator a obligației de a se abține de a popri această sumă, să obțină reintrarea sumei în patrimoniul său.

Analizând considerentele deciziei apelate, Înalta Curte constată că din raționamentul instanței de apel nu rezultă o astfel de eroare.

Astfel, instanța de apel, constatând că între părți există neînțelegeri cu privire la clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenție, a procedat la interpretarea acesteia și a constatat, în acord cu instanța de fond, că părțile au definit o situație în care finanțatorul datorează Fondului de garantare daune- interese, indicând cuantumul acestora. A concluzionat instanța de apel că o astfel de clauză se circumscrie noțiunii de clauză penală, astfel cum este aceasta definită de art. 1538 alin. (1) C. civ.

Continuând raționamentul juridic, prin aplicarea dispozițiilor art. 1538 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. la clauza prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din Convenție, instanța de apel a concluzionat că părțile au instituit clauza penală pentru neexecutarea obligației de a nu face, respectiv pentru sancționarea înființării nejustificate de popriri. Aplicând apoi dispozițiile art. 1539 C. civ., instanța a stabilit că nu se poate cumula executarea în natură a obligației cu plata penalității, întrucât penalitatea substituie executarea în natură.

Din cele expuse mai sus nu rezultă aplicarea sau interpretarea greșită a art. 1538 C. civ. sau a art. 1539 C. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că noțiunea de clauză penală este reglementată în C. civ. în cadrul secțiunii dedicate executării prin echivalent a obligațiilor, în Titlul IV- Executarea obligațiilor, Capitolul II - Executarea silită a obligațiilor, Secțiunea a IV-a - executarea prin echivalent.

Daunele-interese reprezintă remediul constând în executarea prin echivalent a obligațiilor contractuale, respectiv despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale.

Evaluarea acestor daune-interese se poate realiza și convențional.

Din definiția legală dată clauzei penale rezultă limpede că aceasta este o evaluare anticipată a prejudiciului, creditorul și debitorul stabilind întinderea despăgubirilor prin acordul lor de voință, care intervine înainte de producerea prejudiciului.

Creditorul are dreptul de a alege, în caz de neexecutare, între mai multe remedii, conform art. 1516 C. civ., însă art. 1538 alin. (2) C. civ. prevede dreptul creditorului de a opta, în cazul neexecutării, între executarea silită în natură a obligației principale și clauza penală. Iar art. 1539 prevede că, atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligațiilor, aceasta nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură și nici cu eventuale daune-interese compensatorii.

Or, instanța de apel a avut în vedere toate aceste reglementări și le-a aplicat judicios situației de fapt reținută în cauză.

Recurentul critică însă și considerentele instanței de apel care a reținut că, în condițiile în care măsura popririi, care concretizează neîndeplinirea obligației contractuale, a fost desființată, cu consecința restituirii integrale și voluntare a sumei poprite de către finanțator, se poate afirma că obligația contractuală de a nu face a fost dusă la îndeplinire în mod silit, prin constrângerea aplicată debitorului prin intermediul instanțelor judecătorești.

Și această critică este însă nefondată.

Astfel, executarea în natură a obligației asumate de debitoare în prezenta cauză are un anumit specific, întrucât aceasta este o obligație de a nu face. Faptul înființării popririi asupra conturilor creditorului nu este contestat de niciuna dintre părți, ceea ce contestă acestea este numai caracterul justificat sau nu al acestei popriri. Prin urmare, înființarea popririi a avut loc, motiv pentru care recurenta a susținut că a fost încălcată obligația contractuală de a nu face. Mai susține aceasta că admiterea contestației la executare nu este echivalentă cu executarea silită a obligației de a nu face.

Însă, instanța de recurs constată că executarea silită în natură a obligației de a nu face, este reglementată de art. 1529 C. civ. Potrivit acestui text de lege, în cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuielile debitorului, în limita stabilită prin hotărârea judecătorească. Prin urmare, înlăturarea rezultatului neexecutării obligației de a nu face are un caracter judiciar. De asemenea, fiind în prezența unei obligații de a nu face, nu se poate vorbi de o executare silită în natură propriu-zisă, ci numai de remediile substitutive ale înlăturării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligației, astfel încât situația care exista anterior încălcării obligației de a nu face să fie restaurată.

Aceste aspecte au fost reținute și de instanța de apel, care a arătat că creditorul a formulat contestație la executare și a solicitat și întoarcerea executării. Mai mult, instanța de apel a reținut și restituirea voluntară de către debitor a sumelor poprite.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod judicios dispozițiile art. 1538 C. civ. și 1539 C. civ.

De altfel, însăși recurenta a susținut natura juridică de clauză penală a clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

Ce contestă însă recurenta este concluzia instanței de apel în sensul că scopul urmărit de părți, prin inserarea acestei clauze contractuale, a fost acela de a conferi garantului posibilitatea ca, în situația nerespectării de către finanțator a obligației de a se abține de la a popri această sumă, să obțină reintrarea sumei în patrimoniul său. Recurenta susține că, dimpotrivă, printr-o astfel de interpretare a scopului urmărit de părți se golește de orice efect juridic această clauză, părțile urmărind de fapt stabilirea unui echilibru contractual, având în vedere specificul mecanismului de acordare și plata garanției. Altfel spus, recurenta susține că pe lângă restituirea sumei poprite, recurentei i se cuvin și daune-interese într-un cuantum egal cu suma poprită.

Înalta Curte constată că o astfel de interpretare contravine principiilor ce guvernează executarea contractelor, întrucât, în cazul neexecutării unei obligații de către debitor, creditorul are posibilitatea de a alege între a solicita constrângerea debitorului la executare sau de a solicita daune-interese în temeiul clauzelor contractuale. În acest context, instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 1539 C. civ., a stabilit, în mod corect, că nu se poate cumula executarea în natură a obligației cu plata penalității, clauza penală nefiind altceva decât o evaluare anticipată a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației contractuale.

Or, așa cum s-a arătat deja mai sus, în cauză, s-a reținut că au fost restituite sumele de bani poprite și că înființarea popririi a fost anulată, context în care nu se puteau solicita și daune-interese, de vreme ce executarea în natură a obligației de a nu face, respectiv de a nu înființa în mod nejustificat poprirea asupra conturilor Fondului de garantare a fost realizată pe cale silită.

A mai relevat recurentul că poprirea a fost desființată anterior soluționării contestației la executare conform art. 794 C. proc. civ.

Instanța de recurs constată că pentru aplicarea clauzei contractuale de la art. 12.3 alin. (3) din Convenție nu prezintă nici o relevanță momentul la care a fost desființată poprirea, ci momentul înființării popririi, valoarea sumelor poprite și faptul restituirii acestor sume.

O altă critică formulată de recurent vizează eroarea instanței referitoare la restituirea integrală și voluntară a sumei poprite de către finanțator, eroare care, în aprecierea recurentului, lipsește de fundament legal raționamentul instanței de apel, întrucât sunt ignorate prevederile art. 723 C. proc. civ. și soluția pronunțată prin sentința nr. 4437/6.07.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1, prin care a fost admisă contestația la executare și cererea de întoarcere a executării silite.

Înalta Curte constată că și această critică este neîntemeiată întrucât, restituirea sumelor poprite s-a făcut voluntar și integral, chiar dacă aceasta a avut loc numai după admiterea contestației la executare și a capătului de cerere privind întoarcerea executării silite. Pentru a nu fi considerată voluntară, de bună-voie, restituirea ar fi trebuit să se fi realizat în baza unei executări silite a sentinței nr. 4437/6.07.2018, pornite de Fondul de garantare. Or, recurenta nu susține că ar fi întreprins un astfel de demers.

În sfârșit, o ultimă critică formulată de recurent vizează considerentele instanței de apel, potrivit cărora " față de situația de fapt din speță, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenția de garantare nu era aplicabilă."

Susține recurentul că interpretarea dată de instanța de apel clauzei contractuale de la art. 12.3 alin. (3) golește de orice efect juridic această clauză.

În continuare, recurentul critică modul de interpretare a noțiunii de "nejustificat" susținând că instanța de apel a extins în mod nepermis sfera noțiunii de poprire nejustificată impunând existența unei atitudini culpabile a intimatei- pârâte. Or, caracterul nejustificat al popririi rezultă fără dubiu, în aprecierea recurentului, din aceea că executarea silită pornită și în baza căreia a fost înființată poprirea a fost constatată ca fiind nelegală.

De asemenea, a mai invocat și încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2018, argumentând că prin raționamentul propus nu se ține seama de stabilirea caracterului nelegal al executării silite prin poprirea pornită împotriva sa.

Înalta Curte constată că și aceste critici ale recurentului sunt neîntemeiate, astfel că vor fi respinse, din următoarele considerente:

Natura de clauză penală a celor convenite de părțile contractante în art. 12.3 alin. (3) din Convenție a fost reținută și de instanța de fond și de cea de apel și nu a fost contestată de recurentul-reclamant, ci numai de apelantul-pârât.

Efectele juridice ale prevederii unei astfel de clauze contractuale au fost expuse și de instanța de apel și, mai sus, de instanța de recurs, prin raportare la art. 1538 C. civ. și 1539 C. civ., astfel că nu vor mai fi reluate. Aplicarea acestor dispoziții legale în cauză nu duce la golirea de efecte juridice a clauzei contractuale în analiză, ci, dimpotrivă, la aplicarea clauzei potrivit voinței concordante a părților.

Prin urmare, această critică este nefondată.

În ceea ce privește interpretarea noțiunii de "poprire nejustificată", se constată că instanța de apel nu a extins noțiunea de "nejustificat" dincolo de limitele contractuale, ci, dimpotrivă, s-a limitat la cele menționate expres de părți în clauza 12.3 alin. (3), reținând că, nejustificată este poprirea doar atunci când garanțiile au fost excluse din plafon confirm art. 7.8 alin. (1) și (2) sau când Fondul a constatat neîndeplinirea obligației de plată și a comunicat băncii decizia.

Apoi, instanța de apel a analizat în concret situația de fapt din această cauză și a reținut că nu este aplicabilă niciuna dintre cele două ipoteze în cauză, concluzionând că "față de situația de fapt din speță, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din Convenția de garantare nu era aplicabilă.". A reținut instanța de apel că intenția părților a fost aceea de a sancționa conduita finanțatorului care, nesocotind faptul că garanția nu este datorată, pornește totuși executarea silită. Or, continuând raționamentul juridic, instanța de apel a arătat că raportul juridic între părți sub aspectul datorat sau nu al garanției nu a fost soluționat în mod definitiv nici la data analizării făcute de instanța de apel și nici la data înființării popririi.

Însă, întrucât Fondul de garantare a invocat și o altă situație care s-ar încadra în noțiunea de poprire nejustificată, respectiv desființarea popririi în cadrul contestației la executare, instanța de apel a procedat și la analiza acesteia. Concluzia la care a ajuns instanța de apel a fost că desființarea popririi în cadrul contestației la executare, pentru lipsa caracterului de titlu executoriu al notificării și confirmării notificării, nu intră în sfera noțiunii de înființare nejustificată a popririi așa cum a fost definită de părți în contract. Cu toate acestea, a mai arătat instanța de apel că, chiar dacă s-ar admite că și o astfel de situație ar intra totuși în noțiunea convențională de poprire nejustificată, instanța de apel a reținut că tot nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială a debitorului, întrucât "probele nu sunt în sensul unei atitudini în mod neechivoc culpabile a intimatei cu privire la poprirea înființată."

Nemulțumirea recurentei vizează argumentul instanței de apel privitor la necesitatea probării culpei debitorului în înființarea popririi, susținând că în acest mod instanța a extins noțiunea de poprire nejustificată.

Dimpotrivă, Înalta Curte constată că nu a operat nici o extindere a acestei noțiuni, întrucât este necesară dovedirea culpei sau a vinovăției debitorului în neexecutarea obligației contractuale, existența acestei condiții desprinzându-se din prevederile art. 1530 C. civ., care se referă la neexecutarea culpabilă sau, în orice caz, fără justificare a obligațiilor contractuale. În ceea ce privește proba culpei, legiuitorul a reglementat un sistem legal bazat pe prezumții (art. 1548 C. civ.), prevăzând că în cazul neexecutării obligației contractuale, culpa debitorului este prezumată.

Însă, analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat că acestea nu sunt în sensul unei atitudini în mod neechivoc culpabile a intimatei cu privire la poprirea înființată.

Or, existența sau nu, în concret, a vinovăției debitorului, nu este o chestiune de nelegalitate, ci de netemeinicie, a cărei analiză nu este suspusă controlului instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. .

O ultimă critică a recurentului relevă faptul că desființarea executării silite de către instanța de executare probează caracterul nejustificat al popririi. În susținerea recurentului acest fapt rezultă fără dubiu, executarea fiind constatată ca nelegală, situație în care instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2018. Altfel spus, recurentul susține că de vreme ce înființarea popririi a fost desființată în cadrul contestației la executare, reținându-se lipsa titlurilor executorii, este evident că o astfel de poprire este nejustificată, situația de fapt incluzându-se în ipoteza clauzei contractuale 12.3 alin. (3).

Înalta Curte reiterează faptul că instanța de apel a procedat la o analiză proprie a clauzei contractuale 12.3 alin. (3), concluzionând că noțiunea de poprire nejustificată se rezumă la cele două ipoteze stabilite de părți în contract. Instanța de apel nu a validat apărarea Fondului de garantare în sensul existenței unei echivalențe depline între desființarea executării silite și caracterul nejustificat al popririi. Cu toate acestea, în subsidiar, instanța de apel a făcut o analiză și a desființării popririlor în cadrul contestațiilor la executare, dar a reținut lipsa culpei, reținând în consecință neîndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale.

Prin urmare, ceea ce a constatat instanța de apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2018, întrucât nu s-a negat că executarea silită a fost desființată pentru lipsa titlurilor executorii, ci s-a reținut lipsa culpei, ce rezultă din situația de fapt concretă din cauză, așa cum a fost aceasta stabilită pe baza probelor administrate.

Referitor la pretinsul caracter clar al clauzei 12.3 alin. (3) din Convenție, fapt ce ar exclude necesitatea interpretării acesteia, Înalta Curte constată că o astfel de susținere a recurentului este contrazisă de întregul demers procedural al părților, litigiul dintre părți având ca și cauză chiar opiniile divergente ale părților cu privire la sfera de cuprindere a acestei clauze, la natura juridică a acestor prevederi, părțile contestând și în apel caracterul de clauză penală a daunelor-interese. Mai mult, așa cum rezultă din cele expuse mai sus și sfera de cuprindere a noțiunii de "înființare nejustificată de popriri" a fost contestată de ambele părți, astfel că interpretarea clauzei se impunea cu necesitate.

Concluzionând, pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1582A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1582A/2020 din 18 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.