ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 949/2022

Ședința publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 773.021,77 RON, cu titlu de daune-interese, în temeiul clauzei stipulate la art. 12.3 din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.170, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.521, art. 1.523, art. 1.531 și art. 1.535 C. civ.

Prin sentința nr. 1435/2021 din 25 mai 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 773.021,77 RON, cu titlu de daune-interese și a sumei de 11.335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2078/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivare, autoarea recursului a prezentat raporturile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare, a învederat că instanța de apel nu a indicat probele și nici motivele din care rezultă că voința concordantă a părților a fost în sensul acordării de daune-interese și în cazul întoarcerii executării silite.

În acest context, a subliniat că neindicarea probelor și a motivelor echivalează cu nemotivarea hotărârii și, în mod implicit, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 1.266-1.268 și art. 1.272 C. civ.

În concret, a arătat că prevederea contractuală de la art. 12.3 din convenție produce efecte juridice de la momentul stipulării sale, în sensul că recurenta-pârâtă are obligația de a nu înființa o poprire nejustificată; în cazul neexecutării, obligația principală este înlocuită cu obligația de plată a daunelor-interese egale cu valoarea sumei poprite.

Totodată, a învederat din analiza art. 622 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că executarea silită ar putea fi considerată nejustificată numai în situația în care debitorul a executat de bunăvoie obligația sa; în caz contrar, creditorul are la dispoziție doar remediul executării silite pentru valorificarea creanței sale.

Recurenta-pârâtă a învederat că interpretarea dată de instanța de apel clauzei disputate în recurs conduce la producerea unor efecte contrare legii și echității.

Astfel, a subliniat că intimatul-reclamant ar fi obține atât suma restituită în urma întoarcerii executării, cât și daune-interese egale cu această sumă, deși nu a plătit garanția.

Autoarea recursului a criticat decizia atacată și din perspectiva încălcării prevederilor art. 21 din Constituție, art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 11 C. civ.

În acest sens, a menționat că interpretarea dată clauzei de la art. 12.3 din convenția dedusă judecății este contrară ordinii publice, deoarece are ca efect obstrucționarea dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, fiind afectat dreptul de acces liber la justiție.

În plus, a arătat că o eventuală înțelegere a părților cu privire la efectuarea executării silite ar putea fi încheiată numai după începerea executării silite și sub supravegherea executorului judecătoresc, conform art. 630 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit prevederile art. 1.402-1.403 C. civ.

În acest sens, autoarea recursului a învederat că sunt incidente dispozițiile art. 1.403 C. civ., deoarece obligația sa de a nu înființa poprire depinde de decizia intimatului-reclamant de a refuza plata garanției stabilite printr-un titlu executoriu.

De asemenea, a subliniat că obligația de plată a garanției depinde de voința intimatului-reclamant, care poate hotărî în mod unilateral dacă sunt îndeplinite condițiile de acordare a garanției.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit prevederile art. 1.353 C. civ. prin raportare la cele ale art. 14-15 din același cod.

În concret, a învederat că declanșarea executării silite a fost anterioară constatării de către instanța de executare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale ale recurentei-pârâtei.

Astfel, autoarea recursului a arătat că nu a exercitat în mod nerezonabil și contrar bunei-credințe dreptul de a cere executarea silită, de vreme ce culpa sa a fost stabilită de instanța de executare ulterior începerii executării silite.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit dispozițiile art. 1.538-1.539 C. civ.

În acest sens, a susținut că întoarcerea executării silite reprezintă chiar modalitatea de executare silită în natură a obligației de a nu face, în sensul art. 1.529 C. civ.

Prin urmare, a conchis că atât timp cât intimatul-reclamant a obținut restituirea sumei poprite în urma întoarcerii executării silite, acesta nu poate obține și penalitatea instituită de clauza stipulată la art. 12.3 din convenție, întrucât cumulul acestora este interzis prin art. 1.539 C. civ.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de dezbateri din 3 mai 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a indicat probele și nici motivele din care rezultă că voința concordantă a părților a fost în sensul acordării daunelor-interese și în cazul întoarcerii executării silite.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că pot fi acordate daunele-interese stipulate la art. 12.3 din convenția dedusă judecății și în cazul întoarcerii executării silite.

Relevante în acest sens sunt considerentele de la pagina 7 din decizia recurată în care s-au reținut următoarele:

"Nu există nicio mențiune în cuprinsul art. 12.3 din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156/2011 din care să rezulte că părțile ar fi intenționat să limiteze aplicabilitatea clauzei penale doar la situația în care suma poprită nu este restituită prin întoarcerea executării silite. (...) Mai trebuie observat că, potrivit art. 1.268 alin. (3) C. civ., clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 723 C. proc. civ., atunci când se admite o contestație la executare și se anulează executarea silită și actele de executare, se poate solicita întoarcerea executării silite și restituirea sumelor executate silit. În) aceste condiții, restituirea apare ca o consecință a anulării executării silite și actelor de executare, iar clauza inserată la art. 12.3 din convenție nu ar mai putea produce efecte dacă ar fi interpretată în sensul că daunele-interese se acordă doar dacă suma poprită nu este restituită prin întoarcerea executării silite."

Neindicarea probelor în considerentele deciziei recurate nu atrage casarea sa pentru acest motiv din moment ce voința concordantă a părților s-a stabilit în urma interpretării unei clauze stipulate într-un contract încheiat în formă scrisă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului mai susține că interpretarea dată clauzei de la art. 12.3 din convenția dedusă judecății este contrară ordinii publice, întrucât obstrucționează dreptul de a obține executarea silită, fiind încălcate prevederile referitoare la liberul acces la justiție și cele ale art. 630 C. proc. civ.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Conform clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011, "în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înființarea nejustificată de popriri, în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 (1) și (2), precum și în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat."

Analiza conținutului acestei clauze relevă că recurentei-pârâte nu îi este suprimat sau obstrucționat dreptul de a cere executarea silită a creanței rezultând din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011.

De altfel, cererea de încuviințare a executării silite formulată de recurenta-pârâtă a fost admisă, fiind începută executarea silită prin poprire împotriva intimatului-reclamant.

Împrejurarea că executarea silită prin poprire a fost ulterior desființată prin sentința civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu poate conduce la acceptarea concluziei propuse de recurenta-pârâtă. Aceasta deoarece executarea silită a fost desființată pentru motivul neîndeplinirii caracterului cert al creanței pretinse de recurenta-pârâtă, iar nu ca urmare a stipulării clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenție.

Ca atare, clauza disputată în recurs nu conduce la limitarea dreptului de acces la justiție, în componenta referitoare la dreptul de a cere executarea silită.

Nu poate fi reținută nici încălcarea art. 630 C. proc. civ., deoarece acest text de lege vizează înțelegerea părților intervenită în cursul executării silite, în sensul limitării executării la anumite bunuri sau venituri ale debitorului.

Or, clauza de la art. 12.3 alin. (3) din convenție nu limitează sfera bunurilor sau veniturilor urmăribile ale debitorului, ci evaluează anticipat prejudiciul suferit de intimatul-reclamant prin înființarea nejustificată de popriri de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată și din perspectiva încălcării, respectiv greșitei aplicări a dispozițiile art. 1.266-1.268 și art. 1.272 C. civ., susținând că interpretarea dată clauzei stipulate art. 12.3 alin. (3) din convenție este nelegală.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că prevederea stipulată la art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011 are natura unei clauze penale prin care părțile au evaluat anticipat întinderea prejudiciului suferit de intimatul-reclamant în ipoteza înființării nejustificate de popriri de către recurenta-pârâtă.

Astfel, obligația de plată a daunelor-interese ia naștere în cazul înființării nejustificate de popriri de către recurenta-pârâtă, situație incidentă în cauză, ca urmare a desființării executării silite prin poprire, dispusă prin sentința civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

În cuprinsul clauzei respective nu există vreo mențiune din care să rezulte că obligația de plată a daunelor-interese subzistă numai în situația în care suma poprită nu este restituită în urma întoarcerii executării silite.

Or, în lipsa unei asemenea mențiuni, nu poate fi acceptată interpretarea propusă de recurenta-pârâtă, care ar conduce la lipsirea de efecte a clauzei respective, din moment ce restituirea sumei poprite se produce prin efectul legii ca urmare a desființării și întoarcerii executării silite.

Ca atare, criticile referitoare la încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.266-1.268 și art. 1.272 C. civ. sunt nefondate.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 1.402-1.403 C. civ., susținând că obligația sa de a nu înființa poprirea depinde de decizia intimatului-reclamant care poate refuza în mod unilateral plata garanției stabilite prin titlul executoriu.

Potrivit art. 1.403 C. civ., "obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect."

Acest text de lege reglementează condiția pur potestativă a cărei realizare depinde exclusiv de voința debitorului. Obligația afectată de această condiție nu produce efecte pentru că, în realitate, lipsește voința debitorului de a se obliga.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reține că obligația intimatului-reclamant de plată a garanției nu depinde exclusiv de voința sa.

Relevante în acest sens sunt considerentele din sentința civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019, prin care Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că:

"Refuzul contestatorului de plată a sumei solicitate de către intimată nu afectează caracterul necondiționat și irevocabil al garanției, prevăzut de art. 6.2 și art. 6.3 din Convenția cadru - Plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011, întrucât finanțatorul deținea controlul asupra clauzei care a justificat respingerea cererii de plată, fiind culpa sa pentru nedeținerea și nedepunerea înscrisurilor care ar fi trebuit să însoțească cererea de plată, conform art. 9.2 din Contract."

Această dezlegare se impune a fi respectată și în prezentul litigiu în temeiul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deoarece are legătură cu chestiunea referitoare la pretinsa condiție pur potestativă ce ar afecta obligația de plată a garanției.

Cum recurenta-pârâtă are calitatea de finanțator în contractul dedus judecății, iar prin sentința intrată în autoritatea de lucru judecat s-a statuat că finanțatorul deținea controlul asupra clauzei care a justificat respingerea cererii de plată, rezultă că obligația de plată a garanției nu depinde exclusiv de voința debitorului acestei obligații, respectiv a intimatului-reclamant.

Nici cu privire la obligația de a nu înființa nejustificat popriri nu se poate reține incidența art. 1.403 C. civ., din moment ce calitatea de debitor al acestei obligații aparține recurentei-pârâte, iar nu intimatului-reclamant.

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată și din perspectiva încălcării, respectiv aplicării greșite a prevederilor art. 1.353 C. civ. prin raportare la cele ale art. 14-15 din același cod, susținând că nu a exercitat în mod nerezonabil și contrar bunei-credințe dreptul de a cere executarea silită, în condițiile în care culpa sa a fost stabilită de instanța de executare ulterior începerii executării.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât prin sentința civilă nr. 3714/2019 din 18 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că:

"executarea silită a fost începută de către intimată, deși aceasta cunoștea faptul că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9.2 (1) lit. a) din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19.10.2011 pentru plata garanției, instanța considerând că sunt aplicabile prevederile art. 1.645 alin. (2) C. civ., conform cărora, atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă (…)".

Cum statuările din sentința evocată anterior au intrat în autoritatea de lucru judecat, ele nu pot fi repuse în discuție într-un nou proces, impunându-se respectarea lor în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, trebuie subliniat că hotărârile judecătorești produc, în principiu, efecte declarative, în sensul că recunosc sau infirmă drepturi în baza unor situații juridice preexistente, acest efect fiind atașat și sentinței prin care instanța de executare a anulat executarea silită și a dispus întoarcerea executării.

Recurenta-pârâtă mai susține că intimatul-reclamant nu putea obține atât restituirea sumei poprite în urma întoarcerii executării silite, cât și plata penalității instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenție, întrucât cumulul acestora este interzis de art. 1.539 C. civ.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că acest text de lege interzice cumulul executării în natură a obligației principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Astfel, patrimoniul debitorului nu poate fi micșorat atât cu prestația aferentă obligației principale, cât și cu penalitatea reprezentând clauza penală.

Or, în prezenta cauză suma poprită nu a aparținut recurentei-pârâte la momentul stipulării clauzei art. 12.3 din convenție, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

În aceste condiții, restituirea sumei poprite prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalității instituite de art. 12.3 din convenție, nu conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2078/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2022.