ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2311/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I Civilă, la data de 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, obligarea pârâtului la plata sumei de 239.029,55 RON, reprezentând procentul de 80% din finanțarea garantată restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L., garantată de către Fond în temeiul Confirmării de garantare nr. x/15.04.2014, precum și la plata dobânzii penalizatoare legale, de la data de 13.08.2016 până la achitarea efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1266 alin. (1) C. civ., art. 1270, art. 1272 C. civ., art. 1516, art. 1535 C. civ., precum și cele ale art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca neîntemeiate a pretențiilor reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 8521 din 2 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sectorul 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârât prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 4 decembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București, în vederea judecării de către un complet specializat în materia litigiilor cu profesioniștii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26 februarie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 1073 din 12 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins ca fiind lipsită de interes cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

Împotriva sentinței civile nr. 1073 din 12 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 374 din 26 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. În motivare, instanța de apel a reținut, în esență, că, în condițiile în care apelanta nu mai deține originalul titlurilor executorii, nu poate formula cerere de executare silită, astfel că are interes în formularea unei acțiuni în pretenții, pentru că doar astfel are posibilitatea de a obține o hotărâre judecătorească titlu executoriu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24 mai 2019.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 3005 din 17 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. și a obligat pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN la plata către reclamantă a sumei de 239.029,55 RON, precum și la plata dobânzii legale aferente de la 13.08.2016 până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 3005 din 17 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a declarat apel pârâtul F.N.G.C.I.M.M., solicitând modificarea în tot a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de A. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 27 august 2020, sub nr. x/2020.

Prin decizia civilă nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din 11 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 3005 din 17 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017. Totodată, a obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 3216,7 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 8/07.01.2021 și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței care a pronunțat hotărârea casată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru (apel și recurs).

În motivare, recurentul a arătat că decizia atacată este criticabilă din perspectiva incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că, potrivit Convenției, la momentul emiterii notificării de includere în plafonul de garantare, intimata acționează în locul Fondului, astfel încât analiza documentelor prevăzute la art. 3.1 trebuie făcută cu aceeași diligență, neputându-se accepta o rigoare mai redusă. În acest sens, arată că Fondul a confirmat includerea în plafonul de garantare a garanției având credința că intimata a emis notificarea pe baza analizei unor documente care îndeplinesc cerințele legii.

Raportat la aceste aspecte, arată că, fără să motiveze în drept, instanța a prezumat îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a situațiilor financiare prin faptul că acestea au fost depuse la organele fiscale.

Pe de altă parte, susține că, în contradicție cu cele reținute anterior, instanța a constatat că, într-adevăr, situațiile financiare nu erau semnate de persoana care le-a întocmit (director economic, contabil șef, altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție), astfel încât, ceea ce a reținut instanța răstoarnă prezumția că situațiile financiare ar fi îndeplinit criteriile formale de întocmire impuse de lege.

Recurentul conchide prin a arăta că decizia este nemotivată în drept și, totodată, contradictorie.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea a fost pronunțată cu neaplicarea art. 28 alin. (10) și 11 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora situațiile financiare trebuie semnate și de directorul economic, contabilul șef, altă persoană împuternicită să îndeplinească o asemenea funcție.

De asemenea, apreciază că nu au fost aplicate prevederile legale cuprinse în art. 14, art. 1267, art. 1270 și art. 1272 C. civ. în dezlegarea dată de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților.

În continuare, recurentul subliniază că respectiva convenție este legea părților și trebuie executată cu bună-credință, aceasta obligând și la tot ceea ce echitatea și legea conferă obligației după natura sa.

Așa fiind, consideră că solicitarea plății pe bază de documente legal întocmite este o expresie a respectării principiului bunei-credințe și o cerință de legalitate și echitate atașată obligației prevăzute de art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenție.

Mai arată că Fondul se obligă la plata garanției în considerarea obligațiilor ce revin intimatei potrivit art. 3.1-3.2 din Convenție, astfel încât, obligația de plată a recurentului își are cauza juridică în obligația corelativă a intimatei de executare a prestațiilor la care s-a obligat.

Așadar, recurentul susține că, din interpretarea logico-sistematică a dispozițiilor Convenției, rezultă că, pentru a primi plata garanției, intimata trebuie să execute toate prestațiile la care s-a obligat, care au caracter principal și cumulativ, aceasta neputând executa/alege doar unele prestații, întrucât ele sunt datorate Fondului în integralitate.

Mai arată că obligația intimatei este o obligație de rezultat, complexă, cu pluralitate de obiecte, motiv pentru care, pentru a fi îndreptățită la plată, aceasta trebuie să probeze că a verificat eligibilitatea beneficiarului în condițiile stipulate la art. 3.1 și art. 3.2 și că a transmis Fondului toate documentele prevăzute la art. 9.2 lit. a) - j) din Convenție.

Recurentul afirmă că, pentru a fi liberată de obligații, banca ar trebui să demonstreze că s-a aflat într-o situație de forță majoră sau caz fortuit ori un alt eveniment asimilat acestora, în caz contrar neexecutarea fiindu-i imputabilă.

În acest sens, susține că, deși a arătat ce documente erau necesare pentru cererea de plată în conformitate cu prevederile art. 9.2 din Convenția nr. 156/2011, instanța de apel a reținut în mod greșit că banca a îndeplinit obligația prevăzută la art. 9.2 lit. e) din Convenție, în condițiile în care aceasta a transmis situațiile financiare aferente anilor 2011 și 2012 care nu respectă prevederile art. 28 alin. (11) și alin. (12) din Legea nr. 82/1991, autenticitatea situațiilor financiare fiind asigurată doar prin aplicarea semnăturii de către administratorul societății și de către persoana care le-a întocmit, care este un profesionist în domeniul economic (director economic, contabil șef etc.)

Așadar, consideră că una dintre condițiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece la cererea de plată au fost atașate ultimele două situații financiare anuale neconforme, neputând fi considerate îndeplinite condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)1) și f).

Recurentul susține că, întrucât nu se pot verifica cerințele de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)1) și f) din Convenție datorită faptului că au fost transmise situații financiare ce nu respectă cerințele legale, instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că Fondul "nu contestă îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, prin raportare la conținutul acestor situații financiare sau alte înscrisuri ce trebuiau analizate (...)".

De asemenea, arată că instanța nu a fost învestită în mod expres să se pronunțe dacă Fondul trebuia sau nu să ia în considerare documente neconforme, altele decât cele stabilite expres prin convenția părților.

În acest sens, subliniază că, în prezenta cauză, prezintă relevanță în primul rând dacă intimata a respectat sau nu art. 3.1.1 și art. 9.2 din Convenția 156/2011 și, ca o consecință a acesteia, dacă beneficiarul poate fi considerat sau nu eligibil.

Susține că raționamentul nemotivat în drept al instanței de apel încalcă regulile de interpretare a contractului și dispozițiile art. 1270 C. civ., instanța substituind, într-un mod nepermis, voința comună a părților cu propria opinie.

Reiterează faptul că banca a transmis cererea de plată fără să anexeze acesteia toate documentele. Astfel, având în vedere că părțile au prevăzut documentele care trebuie să însoțească cererea de plată, recurentul susține că toate aceste documente sunt importante și obligatorii în forma și conținutul lor, în vederea plății garanției, întrucât, potrivit art. 1270 C. civ. "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractant".

Așa fiind, recurentul susține că obligația Fondului, de plată a garanției, ia naștere doar în urma parcurgerii procedurii prevăzute la art. 9.2 din Convenție, procedură în cadrul căreia este îndreptățit să analizeze dacă cererea de plată și documentele anexate îndeplinesc cerințele stabilite, având, totodată, posibilitatea să invoce excepția de neexecutare.

Reiterând faptul că intimata era cea care trebuia să-și execute obligațiile principale prevăzute la art. 3.1.1 și art. 9.2 din Convenție, depunerea documentelor în forma și conținutul stabilit de comun acord fiind o obligație esențială potrivit contractului încheiat între părți, recurentul susține că, în calitate de societate cu capital integral de stat, este supus controlului Curții de Conturi, iar conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, în activitatea sa, Curtea de Conturi exercită controlul, prin proceduri de audit, asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.

Astfel, arată că, în cazul plății unei garanții, cu încălcarea prevederilor convenției cadru, există probabilitatea ca, în urma unui control, să fie reținute erori/abateri de la legalitate și regularitate, ceea ce poate atrage sancțiuni atât materiale, cât și penale.

În ceea ce privește interpretarea Convenției, recurentul afirmă că aceasta trebuie interpretată strict, ca urmare a faptului că intimata trebuie să acționeze întocmai ca recurentul/Fondul atunci când analizează eligibilitatea.

În aplicarea dispozițiilor legale susmenționate, consideră că, atunci când există un acord expres al părților privind documentele necesare pentru obținerea plății garanției, instanța nu poate modifica un contract după aprecierea sa.

Prin urmare, susține că o hotărâre prin care instanța înlocuiește cu propria părere înțelegerea părților este pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1267 și a art. 1270, art. 1170, art. 1272 C. civ.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorul acestuia a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare, recurentul a arătat că, potrivit Convenției, la momentul emiterii notificării de includere în plafonul de garantare, intimata acționează în locul Fondului, astfel încât analiza documentelor prevăzute la art. 3.1 trebuie făcută cu aceeași diligență, neputându-se accepta o rigoare mai redusă. În acest sens, arată că Fondul a confirmat includerea în plafonul de garantare a garanției având credința că intimata a emis notificarea pe baza analizei unor documente care îndeplinesc cerințele legii.

Raportat la aceste aspecte, arată că, fără să motiveze în drept, instanța a prezumat îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a situațiilor financiare prin faptul că acestea au fost depuse la organele fiscale.

Pe de altă parte, a susținut că, în contradicție cu cele reținute anterior, instanța de apel a constatat că, într-adevăr, situațiile financiare nu erau semnate de persoana care le-a întocmit, ceea ce răstoarnă prezumția că situațiile financiare ar fi îndeplinit criteriile formale de întocmire impuse de lege.

Recurentul conchide prin a arăta că decizia este nemotivată în drept și, totodată, contradictorie.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute în cauza de față, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația în fapt și în drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului pârâtului și de menținere a hotărârii primei instanțe.

De asemenea, pe lângă faptul că respectivele critici, subsumate acestui motiv de recurs, vizează mai degrabă modul de soluționare a aspectelor care țin de fondul cauzei, iar nu lipsa motivării ori motivarea contradictorie, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanța de apel a expus motivele pentru care a reținut/prezumat (în pofida lipsei semnăturii) îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a situațiilor financiare și, totodată, inexistența unor motive întemeiate pentru care lipsa semnăturii persoanei care le-a întocmit a determinat imposibilitatea verificării condițiilor de eligibilitate, nefiind identificată nicio potențială contradictorialitate între prezumția reținută privind îndeplinirea criteriilor formale de întocmire a respectivelor situații financiare și lipsa semnăturii de pe situațiile financiare care, de altfel, nu a fost negată.

Totodată, în continuarea raționamentului său, instanța de apel a arătat că situațiile financiare ar fi fost improprii atingerii scopului urmărit de părți la încheierea Convenției doar dacă ele nu ar fi conținut informații relevante pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate sau dacă s-ar fi invocat lipsa unor elemente esențiale care ar fi afectat legalitatea modului de întocmire a acestora, ceea ce nu s-a invocat.

În concluzie, Înalta Curte reține că, în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6 CEDO, în sensul că motivarea hotărârii răspunde criticilor formulate în susținerea pretențiilor într-o formă clară, care permite instanței de recurs să verifice aplicarea legii, cuprinde în considerentele sale analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, de menținere a sentinței apelate, nefiind identificate considerente străine de natura cauzei ori contradictorii, astfel încât nu se poate susține cu temei viciul nemotivării hotărârii.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă, pe de o parte, neaplicarea art. 28 alin. (10) și (11) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora situațiile financiare trebuie semnate și de directorul economic, contabilul șef, altă persoană împuternicită să îndeplinească o asemenea funcție, susținând, totodată, că nu au fost aplicate prevederile legale cuprinse în art. 14, art. 1267, art. 1270 și art. 1272 C. civ. în dezlegarea data de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau părților.

Înalta Curte reține că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanții personale de către recurentul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., în calitate de fideiusor, intimatei-reclamante A. S.A., în considerarea calității acesteia de finanțator față de clienții săi, întreprinderi mici și mijlocii. Convenția de garantare (156/19.10.2011) califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune supusă dispozițiilor art. 2280 - art. 2320 C. civ. garanția acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. Recurentul și-a asumat, așadar, garantarea obligațiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanțărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici și mijlocii, în limita plafonului convenit contractual și pentru care părțile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenției, procedură în baza căreia se individualizează finanțările garantate.

Cadrul contractual convenit de părți impune, așadar, concluzia că obiectul convenției încheiate de părți este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a obligațiilor împrumutaților băncii recurente pentru care garanția fusese acordată în temeiul capitolului 7.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că obiectul obligației recurentului-pârât are două componente: obligația de garantare și obligația de plată. Obligația de garantare se asumă de recurent în condițiile reglementate de capitolul 7 din convenție, însă obligația de plată a garanției devine exigibilă numai în condițiile capitolului 9 din convenție. Pentru plata garanției, însă, finanțatorul trebuie să depună cererea de plată, la care să atașeze documentația prevăzută de art. 9.2 alin. (1) din convenția de garantare.

În ceea ce privește motivul respingerii cererii de plată privind beneficiarul de finanțare S.C. B. S.R.L., recurentul susține că acesta l-a constituit nerespectarea prevederilor art. 9.2. alin. (1) lit. e) din Convenția Cadru-plafon de garantare nr. 156/19.10.2011, modificată și completată cu actele adiționale ulterioare, în condițiile în care intimata a transmis situațiile financiare aferente anilor 2011 și 2012 care nu respectă prevederile art. 28 alin. (11) și (12) din Legea contabilității nr. 82/1991, acestea nefiind asumate prin semnătură de către persoana care le-a întocmit.

Prin urmare, consideră că una dintre condițiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece la cererea de plată au fost atașate ultimele două situații financiare anuale neconforme, neputând fi considerate îndeplinite condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)1) și f).

În speță, recurentul-pârât, deși invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanța de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților, aduce în fapt, o singură critică de esență care vizează un aspect formal al situațiilor financiare transmise odată cu cererea de plată, și nicidecum conținutul respectivelor situații financiare atașate cererii formulate de către Bancă.

Recurentul-pârât a susținut că refuzul plății de către Fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenționale, fiind justificat, iar interpretarea Convenției de către instanța de apel s-a făcut altfel decât potrivit înțelegerii explicite a părților.

Așadar, recurentul este nemulțumit de modalitatea în care instanța de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în Convenția părților nr. 156/2011, refuzul nejustificat de plată, pe care l-a apreciat că excede voinței părților, fiind pur formal.

Interpretarea sistematică, reglementată în art. 1267 de C. civ. (2009), constă în faptul că, într-un contract, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Contractul încheiat de părți trebuie privit ca un tot unitar, iar clauzele, chiar dacă sunt interpretate fiecare în parte, trebuie să exprime înțelesul întregului act, iar dacă sunt susceptibile de mai multe înțelesuri, ele se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului, conform art. 1268 alin. (1) C. civ.

Cu toate acestea, interpretarea nu trebuie, însă, să conducă la o depășire a efectelor pe care părțile și le-au dorit, deoarece contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți, conform art. 1268 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste considerații teoretice și de criticile invocate, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 și art. 1267 C. civ.

Astfel, cercetând ansamblul contractului și coroborând prevederile art. 9.2 din Convenție cu art. 3.1.1., instanța de apel, în mod corect a reținut că dreptul la plată este condiționat de verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate.

Pornind de la scopul încheierii Convenției, respectiv garantarea de către Fond a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordate de bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenție, se constată că, în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanța de apel a respectat voința părților, astfel cum a fost exprimată în convenție și actele adiționale.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, pe baza situațiilor financiare, trebuia verificat dacă s-a produs pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social în ultimii doi ani și a mai mult de un sfert din acest capital în ultimele 12 luni (n.n. criteriul de eligibilitate pentru IMM prevăzut de art. 3.1.1 lit. a).1), precum și existența în ultimii doi ani financiari încheiați a capitalurilor proprii pozitive (n.n. criteriul de eligibilitate pentru IMM prevăzut de art. 3.1.1 lit. f), aceste aspecte putând fi analizate, în accepțiunea instanței de apel, pe baza actelor contabile, astfel cum acestea i-au fost comunicate, fără ca lipsa semnăturii persoanei care le-a întocmit să împiedice efectuarea acestei analize.

Totodată, instanța de prim control judiciar a reținut și faptul că nu s-a invocat lipsa unor elemente esențiale care trebuie prevăzute în situațiile financiare, care ar afecta legalitatea modului de întocmire a acestora. Astfel, în opinia sa, situațiile financiare ar fi fost improprii atingerii scopului urmărit de parți la încheierea Convenției doar dacă ele nu ar fi conținut informațiile relevante pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de eligibilitate prevăzute la art. 3.1.1. din Convenție, dreptul la plată a fost analizat în considerarea documentației menționate la art. 9.2., nefiind cazul unor încălcări ale dispozițiilor art. 1170 C. civ. privind buna-credință în executarea convenției.

Astfel, în ceea ce privește pretinsa prezentare necorespunzătoare a situațiilor financiare ale beneficiarului finanțării, în raport de conținutul clauzei prevăzute la art. 9.2 alin. (1) lit. e) din convenție, se reține că situațiile financiare anuale nu erau condiționate de anumite prevederi legale pentru a se admite cererea de plată, acestea putând fi verificate și sancționate, eventual, de către organele fiscale, în acord cu art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991 a contabilității.

Așadar, nu poate fi primită critica recurentului privind încălcarea prevederilor art. 28 alin. (10)-(11) din Legea contabilității nr. 82/1991, care prevăd că situațiile financiare se întocmesc și se semnează de către persoanele care organizează și conduc contabilitatea acestora.

În acest sens, se constată că intimata nu a încălcat prevederile art. 9.2. alin. (1) lit. e) din Convenție, care stipulează că Finanțatorul va trebui să transmită ultimele două situații financiare anuale din care să rezulte îndeplinirea condiției de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a)1), a2), f), în copie certificată, fără a fi impusă vreo obligație privind forma în care ar fi trebuit depuse aceste situații.

Astfel, Înalta Curte constată că art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenție nu prevede faptul că situațiile financiare la care se referă acest text trebuie să fie semnate olograf, ca o condiție a acceptării cererii de plată.

Această susținere a recurentului nu poate fi primită, având în vedere că cele două instanțe de fond au reținut în mod corect că analiza cererii de plată se face în baza prevederilor Convenției-cadru, potrivit dispozițiilor art. 9.2 alin. (1) din Convenție, scopul depunerii situațiilor financiare constând în verificarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. lit. a)1), a2 și f.) din Convenție și nu a modului în care au fost întocmite documentele contabile ale beneficiarului.

De asemenea, se constată că recurentul, în calitate de garant fideiusor, conform prevederilor cap. 6 din Convenție, și-a asumat în mod expres, irevocabil și necondiționat garantarea obligațiilor de rambursare a finanțărilor individuale acordate de Finanțator către beneficiarul finanțării B. S.R.L., ceea ce înseamnă că, în cazul neîndeplinirii obligației de rambursare a creditului de către acesta, se naște în sarcina recurentului obligația de a achita garanția asumată, fără nicio altă condiționare (potrivit prevederilor art. 6.2. din Convenție "garanția este necondiționată").

Prin urmare, orice condiție în funcție de care recurentul ar putea fi exonerat de obligația de plată a garanției trebuia menționată în mod expres.

În considerarea documentelor transmise pârâtului, din care rezultă îndeplinirea condițiilor de eligibilitate a beneficiarului finanțării, la data aprobării finanțării, fără ca respectarea formalităților privind semnarea situațiilor financiare să reprezinte un aspect esențial al înțelegerii, care să justifice refuzul îndeplinirii obligației proprii de plată a garanției, criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 și art. 1272 C. civ. privind conținutul convenției și forța sa obligatorie vor fi apreciate ca nefondate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.A. de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3251,82 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentului-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N., urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurentul-pârât la plata sumei de 3251,82 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 8A din 7 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurentul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3251,82 RON, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.